Anul iepurelui

Prizonier al unei vieți monotone, neferi­cit în căsnicie și sufocat de viața citadină, jurnalistul Vatanen simte că existența sa e lipsită de sens. In clipa când mașina în care se află lovește un iepure, se produce un declic: îl îngrijește și-1 transformă în tova­rășul alături de care pornește într-o lungă călătorie, în căutarea libertății și fericirii autentice. O aventură fără nici un itine­rar precis, fără o țintă anume sau o limită în timp. întâmplările pline de neprevăzut prin care trec cei doi protagoniști îl pun la încercare pe Vatanen, care trebuie să se adapteze permanent unor meserii noi și dure, în mijlocul pădurii, sau să lupte cu animalele sălbatice. Insă aventurile lui Vatanen nu se petrec doar în sălbăticie. Ziaristul întâlnește o galerie de personaje memorabile, înfățișate cu umor și empa-tie: pompieri, militari, funcționari ai Minis­terului Afacerilor Externe, ofițeri ai poliției rurale, un șofer de taxi pasionat de plante, un dentist, un paznic de vânătoare, un insti­tutor care practică sacrificiile rituale, un pastor nevricos, o falsă avocată - și lista poate continua! Arestat de soldați ai Arma­tei Roșii, după ce a trecut fraudulos granița în URSS fără să-și dea seama, Vatanen își va regăsi libertatea: dar cu ce preț ?

1. Iepurele

În mașină erau doi bărbați copleșiți de supărare. Razele amurgului care traversau parbrizul prăfuit le iritau ochii. Era vară, de Sfântul Ioan. Pe drumul îngust de nisip, peisajul fin­landez defila în fața ochilor lor plictisiți, dar nici unul, nici altul nu se arăta interesat de frumusețea serii.

Erau în misiune de serviciu, un ziarist și un fotograf, doi oameni nefericiți și cinici. Se apropiau de patruzeci de ani, iar din speranțele tinereții lor nu le mai rămăsese nimic. Erau căsătoriți, îsi înșelaseră nevestele, fuseseră si ei la rândul lor înșelați, amândoi aveau câte un început de ulcer și multe necazuri care le amarau viața.

Tocmai se certaseră. Unul voise să se întoarcă la Helsinki, celălalt să înnopteze la Heinola. Din acel moment, nici unul nu mai scosese o vorbă.

Traversau minunata seară de vară cu fețele acre, crispate, cu gândurile rătăcite, fără să mai ia în seamă mizeria călătoriei lor. își continuau drumul obosiți și încrâncenați.

Pe o micuță colină însorită, un iepuraș tocmai învăța să sară. Se oprise în mijlocul drumului îmbătat de căldura verii și se așezase pe labele din spate, iar soarele roșu de crepuscul îl încadra ca pe un tablou.

Fotograful, care era la volan, văzu animalul micuț de pe drum, dar creierul lui amorțit nu fu în stare să reacționeze repede, așa că nu-l putu evita. Jumătate din pantoful prăfuit apăsase prea târziu pe frână. îngrozit, animalul făcu o săritură în aer în fața capotei, se izbi cu zgomot surd de colțul par­brizului, apoi dispăru în pădure.

— Ai omorât un iepure! spuse ziaristul.

— A dracului sălbăticiune! exclamă fotograful. Bine că n-a spart parbrizul!

Frână, apoi reveni în marșarier la locul incidentului. Ziaris­tul se dădu jos din mașină. Fotograful nu opri motorul, coborî doar geamul și întrebă indiferent:

— E-acolo?

Apoi aprinse o țigară și trase din ea cu ochii închiși. își reveni abia când simți arsura în vârful degetelor și strigă:

— Intoarce-te, n-am timp de pierdut pentru un iepure nebun!

Distrat, ziaristul intră în pădurea rară, ajunse pe margi­nea unui petic de pământ, sări peste o groapă și cercetă cu privirea pajiștea verde, întunecată. în iarbă, zări iepurașul.

Lăbuța stângă din spate era ruptă. Atârna trist sub ge­nunchi, iar animalului îi era atât de rău, că nici nu încercă să fugă când îl văzu pe omul care se apropia de el.

Ziaristul luă iepurașul în brațe, rupse o crenguță și imo­biliza laba frântă cu fâșii din batista lui. înspăimântat, iepura­șul își ascunse capul între lăbuțele din față. îi tremurau urechile și inima îi bătea puternic.

De departe, de pe drum, se auzi vâjâitul nervos al moto­rului, două semnale arțăgoase ale claxonului și chemarea:

— întoarce-te! Ce Dumnezeu, dac-ai să tot alergi prin pădure, n-o să mai ajungem niciodată la Helsinki.

Ziaristul nu răspunse. Ținea în brațe micuțul animal care, încetul cu încetul, începuse să se liniștească. Aparent, iepu­rașul avea doar laba frântă.

Fotograful coborî din mașină. Aruncă o privire încrân­cenată spre pădure, dar pe celălalt nu-l zări. înjură, aprinse din nou o țigară și, neliniștit, porni cu pași repezi pe drum. Dinspre pădure nu se auzea nici un zgomot. Bărbatul strivi mucul de țigară și strigă:

— N-ai decât să rămâi aici, smintitule, și nu uita să-l saluți pe dracu'!

Mai stătu un moment cu urechile ciulite, dar, cum nu primi răspuns, urcă furios la volan, porni motorul, apucă brutal schimbătorul de viteze și demară. Nisipul de pe drum scrâșni sub roți. După o clipă, mașina nu mai era acolo.

Așezat la marginea gropii, cu iepurașul în brațe, ziaristul semăna cu o bătrână adâncită în gânduri, strângându-și la piept împletitura și andrelele. Zgomotul mașinii se stinse, soarele se grăbea să apună.

Ziaristul lăsă iepurele pe iarbă și, preț de o clipă, se temu că acesta va fugi, dar animalul rămase liniștit, iar când îl luă din nou în brațe nu mai tremura de frică.

— O să rămânem aici, îi spuse ziaristul.

Noapte de vară, un bărbat singur în pădure, îmbrăcat cu o haină, părăsit.

Ce-ar fi putut face? Bărbatul chibzui și-și spuse că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi răspuns la chemarea fotogra­fului. Iar acum, poate c-ar trebui să se întoarcă pe șosea și să oprească o mașină care să-l ducă la Heinola sau la Helsinki, după cum va hotărî doar el.

Ideea i se păru de-a dreptul nesuferită.

Cercetă portofelul. Erau acolo câteva bancnote de o sută, legitimația de ziarist, carnetul de asigurări pentru sănătate, fotografia soției, niște monede, două prezervative, cheile, o insignă de vappu¹. Creioane, un blocnotes, inelul. Pe blocno­tes, patronul revistei pusese să fie imprimat: „Kaarlo Vatanen, ziarist". Numărul social al carnetului de asigurări lăsa de înțeles că Vatanen se născuse în 1942.

Vatanen se ridică, se uită la ultimele raze de soare ce se ascundeau în spatele pădurii, apoi la micuțul animal. Privi și spre drum, dar nu se duse până acolo. Ridică iepurașul, îl puse cu grijă în buzunarul hainei și porni cu pași repezi, afundându-se în pădurea peste care se lăsa întunericul.

In timpul acesta, fotograful conducea furios mașina. Când ajunse la Heinola, făcu mai întâi plinul, apoi merse la hotelul pe care-l propusese ziaristul.

Luă o cameră cu două paturi, se dezbrăcă de hainele pră­fuite și făcu un duș. După ce se spălă, se duse la restaurantul hotelului, spunându-și că, fără îndoială, peste puțin timp, ziaristul avea să apară. Atunci se vor lămuri lucrurile. Până

Note:

1 Nume generic dat sărbătorii din prima zi de mai a fiecărui an. La origini, a fost ziua celebrării Sfintei Walpurgia sau Walpurga (710-799), numită Valpuri în Finlanda. Cu timpul, celebrarea Sfintei Valpuri a început să se confunde cu petrecerile zgomotoase închi­nate primăverii, pe care superstițiile creștine le numeau sobor al vrăji­toarelor, iar apoi a devenit sărbătoarea studenților. In Finlanda, începând cu anul 1902 devine și sărbătoare internațională a so-cial-democrației. Păstrând rudimente ale sărbătorilor amintite, ajunul zilei de „vappu" este zgomotos (tinerii beau pe străzi și în parcuri). „Vappu" propriu-zis seamănă oarecum cu sărbătoarea de 1 mai din multe țări ale Europei. Absolvenții de liceu din toate generațiile poartă pe cap șapca de absolvent și, în general, toți arborează diferite insigne și însemne.

una-alta, bău câteva halbe de bere și mancă, apoi se apucă să bea temeinic amestecuri puternic alcoolizate.

Dar ziaristul nu apăru.

Era deja târziu și fotograful încă mai stătea așezat la barul hotelului. Privea fix spre tejghea și rumega furios situația. Toată seara se gândise doar la cele întâmplate. Pricepuse deja că, lăsându-l pe ziarist în pădure, departe de zona locuită, greșise. Poate că nebunul călcase strâmb și-și rupsese picioa­rele, poate se rătăcise sau căzuse într-o râpă. Altfel, ar fi putut ajunge deja la Heinola chiar și pe jos.

N-avea de ales, trebuia să-i telefoneze soției ziaristului.

Pe jumătate adormită, femeia îi răspunse că nu l-a văzut pe Vatanen, apoi, dându-și seama că interlocutorul este beat, trânti receptorul în furcă. Fotograful mai sună o dată la același număr, dar nu i se răspunse. Bineînțeles, femeia scosese tele­fonul din priză.

Pe când se îngâna ziua cu noaptea, fotografului îi veni ideea să comande un taxi. Se hotărâse până la urmă să vadă dacă ziaristul mai era încă acolo unde-l lăsase. Taximetristul îl întrebă pe clientul beat unde vrea să ajungă.

— Nicăieri, îi răspunse senin fotograful. Ține-o tot așa pe drumul ăsta și-am să-ți spun eu unde să oprești!

Taximetristul aruncă o privire în spate să-l vadă mai bine. Așadar, se depărtau de oraș în plină noapte, prin pădure, ca să ajungă nicăieri. Scoase discret revolverul din lăcașul unde păstra mănușile și—1 puse pe scaun, între picioare, cercetân-du-si cu neliniște clientul.

Ajunși pe vârful unei coline, fotograful spuse:

— Stop, aici.

Șoferul pipăi arma. Bărbatul beat ieși totuși liniștit afară și începu să strige spre pădure:

— Vatanen, Vatanen!