M-am hotarit sa devin prost

Lui Antoine i se păruse dintotdeauna că are vârsta clinilor. Când avea șapte ani, se simțea obosit ca un om de patruzeci și nouă; la unsprezece, avea deziluziile unui bătrân de șaptezeci și șapte. Acum, la douăzeci și cinci de ani, sperând într-o viață ceva mai blândă, Antoine a luat hotărârea să aștearnă peste creierul lui giulgiul prostiei. Constatase de prea multe ori că inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate, că este atât de pervertită, încât de multe ori ești mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligența te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenței îți conferă o imortalitate de hârtie de ziar și admirația celor care cred în ce citesc.

Ceainicul începu să scoată un țiuit anemic. Antoine turnă apa care bolborosea într-o ceașcă albastră împodobită cu o lună înconjurată de doi trandafiri roșii. Frunzele de ceai se deschiseră învolburându-se, răspândindu-și culoarea și mirosul, în timp ce aburii se înălțau și se amestecau cu masa de aer. Antoine se așeză la birou, în fața singurei ferestre a garsonierei lui răvășite.

Își petrecuse noaptea scriind. Într-un caiet mare de școlar, după numeroase tatonări, după pagini de ciorne, reușise în fine să dea o formă manifestului său. Înainte de asta, se istovise săptămâni în șir căutând o portiță de scăpare, niște subterfugii convingătoare. Dar sfârșise prin a recunoaște groaznicul adevăr: cauza nefericirii lui era propria-i minte. În această noapte de iulie, Antoine consemnase așadar argumentele care urmau să explice renunțarea lui la gândire. Caietul avea să rămână ca mărturie a proiectului său, în caz că nu va ieși teafăr din această experiență periculoasă. Dar fără îndoială că reprezenta în primul rând un mijloc de a se convinge pe sine însuși de valabilitatea acțiunii lui, căci aceste pagini justificative aveau seriozitatea unei demonstrații raționale.

Un măcăleandru bătu cu ciocul în geam. Antoine își ridică privirea de pe caiet și, parcă spre a răspunde, bătu în el cu stiloul. Luă o înghițitură de ceai, se întinse și, trecându-și o mână prin părul cam gras, se gândi c-ar trebui să fure șampon de la Champion, magazinul din colț. Antoine nu se considera un hoț, nu era suficient de neserios pentru așa ceva și de aceea subtiliza doar ce-i trebuia: șampon cât o alună presată discret într-o cutiuță de bomboane. La fel proceda pentru pastă de dinți, săpun, cremă de ras, boabe de struguri, cireșe; astfel, luându-și dijma, ciupea zilnic de prin marile magazine și supermarketuri. Neavând destui bani nici ca să-și cumpere toate cărțile pe care le dorea, și constatând acuitatea supraveghetorilor și a porților de securitate de la F. N. A. C., fura cărțile pagină cu pagină și le reconstituia la adăpost, în apartamentul său, ca un editor clandestin. Fiecare pagină, fiind câștigată print-un delict, căpăta o valoare simbolică mult mai mare decât dacă ar fi fost lipită și pierdută printre suratele ei; desprinsă dintr-o carte, șterpelită, pe urmă legată la loc cu răbdare, ea devenea sacră. Biblioteca lui Antoine număra astfel vreo douăzeci de cărți reconstituite în prețioasa lui ediție particulară.

Pe când se lumina de ziuă, epuizat de noaptea albă, se pregătea să dea o încheiere proclamației lui. După o clipă de șovăială cu capătul stiloului între dinți, începu să scrie, cu capul aplecat aproape de caiet, trecându-și limba peste buze: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveștile în care eroul, la final, va ajunge în situația lui de la început, după ce a câștigat ceva. Și-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârșit, va cădea tot în picioare. Nu pot să particip la această minciună: să mă prefac că nu cunosc deja cum se încheie totul. Știu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenței. Va fi mica mea Odisee personală, iar după multe încercări și aventuri primejdioase voi sfârși prin a ajunge înapoi în Ithaca. Simt deja mirosul acela de ouzo și de foi de vită umplute. Ar fi o ipocrizie să n-o spun, să nu spun că, încă de la începutul poveștii, se știe că eroul va scăpa, ba chiar va ieși înnobilat de atâtea încercări. Un deznodământ construit în mod artificial pentru a părea firesc va proclama o lecție de genul: «E bine să gândești, dar trebuie să profiți de viață.» Orice am spune, orice am face, există întotdeauna o morală care paste pe imașul personalității noastre. Este miercuri 19 iulie, soarele se hotărăște în sfârșit să iasă din ascunzătoare. Aș vrea să pot spune, la încheierea acestei aventuri, precum personajul Joker din Full Metal Jacket: «Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu și nu mi-e teamă.»„

Antoine puse jos stiloul și închise caietul. Bău o gură de ceai; dar lichidul se răcise, își dezmorți oasele și încălzi niște apă pe micul reșou de camping pus direct pe podea. Măcăleandrul ciocăni cu pliscul în geam. Antoine deschise fereastra și puse un pumn de semințe de floarea-soarelui pe pervaz.

Pe jumătate, familia lui Antoine se trăgea din Birmania. Bunicii lui din partea tatălui veniseră în Franța prin anii treizeci, pe urmele lui Shan, ilustra lor strămoașă, care, cu opt secole în urmă, descoperise Europa. Shan era o aventurieră botanistă; o pasionau artele, leacurile, încerca să schițeze o cartografie a regiunii. După fiecare expediție se întorcea la Păgân, orașul ei natal, își regăsea familia și le împărtășea alor ei și învățaților descoperirile făcute. Anawratha, primul mare suveran birman, a auzit de pasiunea ei pentru cercetare și aventură și i-a oferit mijloacele materiale și financiare pentru a descoperi vasta lume necunoscută. Luni în șir, Shan și echipajele ei au călătorit pe uscat, pe mare, și s-au rătăcit destul cât să găsească drumul spre Lumea Nouă, Europa. Traversând Mediterana, au debarcat în sudul Franței și au ajuns până la Paris. Au oferit mărgele de sticlă și haine din mătase proastă indigenilor din ținuturile europene și au încheiat acorduri de negoț cu șefii acestor triburi palide, înapoindu-se acasă, Shan a avut parte, pentru descoperirea ei, de o primire triumfală; a fost sărbătorită și și-a sfârșit zilele în glorie. În mijlocul tulburărilor și violențelor din secolul XX, bunicii lui Antoine au hotărât să plece pe urmele strămoașei lor, cu speranța de a găsi o fericire pe potrivă. Se instalaseră așadar în Bretania, la începutul anilor treizeci; în 1941 au fost chiar întemeietorii celebrei celule de rezistenți F. T. P. Birmania. Se integraseră treptat, învățaseră bretona și, ceva mai greu, să le placă stridiile.