Azathoth

Când bătrânețea s-a abătut peste lume și mirarea a pierit din sufletul omenesc, când orașele cenușii au înălțat spre cerul afumat turnuri înalte, sinistre și slute, în umbra cărora nu mai era cu putință să visezi la soare ori la câmpurile înflorite.ale primăverii, când știința a despuiat pământul de mantia sa de minuni și poeții n-au mai cântat altceva decât fantomele deformate de privirile lor răvășite, întoarse numai înăuntru, când, așadar, toate aceste lucruri au devenit un fapt împlinit, iar dorințele copilăriei s-au șters pentru totdeauna din minți, s-a găsit un ins dispus să călătorească dincolo de existența aceasta și să plece în spații, în căutarea vechilor noastre vise. Se știu puține despre numele său, despre locul unde a trăit respectivul om. Se știe totuși că era clin stirpe obscură. Locuia într-un oraș cu ziduri înalte, unde domnea în permanență un crepuscul steril și în care el muncea zi de zi în semiîntuneric și vacarm. La sfârșitul zilei sale de lucru, revenea într-o cameră cu o singură fereastră ce dădea nu spre pajiști și păduri, ci spre o curticică sumbră în care se deschideau, l-a fel, în disperare și plictis, alte ferestre. Din camera sa, panorama nu oferea privirilor decât ziduri și ferestre. Și trebuia să te apleci ca să distingi, pe cer, stelele mărunte. Iar pentru că nevăzând mereu decât ziduri și ferestre o ființă inteligentă și visătoare poate înnebuni, ocupantul acelei camere își făcuse obiceiul de a scruta, noapte de noapte, cerul de deasupra lui, în speranța că va găsi ceva diferit de tot ce exista în lumea treziei și în cenușiul orașelor suite în înalt. La capătul mai multor ani, el chema stelele pe nume și le urmărea cu închipuirea pină ce dispăreau, cu un regret parcă, din privirea lui. Apoi, tot cercetând cerul, ajunse să descopere lucruri misterioase. În fine, într-o noapte, o punte fu zvârlită peste adânca prăpastie ce despărțea două universuri: cerurile pline de vise se amestecară cu aerul modest al încăperii, învăluind omul în fabuloasa lor fantasmagorie.

Intense lumini violete de miez de noapte, scân-teindu-și pulberea de aur, pătrunseră atunci în cameră. Apoi izbucniră furtuni de nisip și de foc, ieșite din spațiile nemărginite, grele de parfumurile altor lumi. Se revărsară oceane de opiu, luminate de sori pe care nici o privire nu-i contemplase vreodată și purtând pe valuri nimfe acvatice și delfini ciudați, iviți din adâncuri insondabile. Infinitul se roti în tăcere în jurul visătorului și-l luă cu sine fără ca măcar să-i atingă corpul aplecat pe fereastră. Și vreme îndelungată, ignorată de calendarul omenesc, valurile și curenții sferelor îndepărtate îl pur-tară lin prin împărăția viselor, către care aspira întreaga sa ființă. Visele pierdute de oameni. În sfârșit, după ce se scurseră fără număr ciclu după ciclu, îl depuseră tandru, în somn, pe malul verde al unui răsărit de soare. Un mal verde cu parfum de lotus și presărat cu camelii roșii.

SFÂRȘIT