Banzai
Aa
Dedic această carte lui John și Arthur care m-au îndemnat să scriu
CUPRINS:
PARTEA ÎNTÂI 6
PARTEA A DOUA 61
PARTEA A TREIA 180
EPILOG 228
— Japonezii n-au cum să cucerească Singapore. Este inexpugnabil.
Bărbatul înalt cu păr grizonat zâmbi reținut ofițerului districtual din fața lui.
— Desigur. Dar trebuie să fim pregătiți pentru orice situație.
— Vă puteți baza pe mine, domnule. Voi face tot ce-mi stă în putință.
— Ești un om de nădejde. Am adus un document pe care ar fi bine să-l citești. Se referă la sarcinile de bază ale fiecărui membru al Pazei de Coastă. Conține câteva extrase din Jane's Fighting Ships1. Te vor ajuta să identifici vapoarele și avioanele.
— Vă mulțumesc, domnule.
— Viteza este foarte importantă într-o operațiune de acest gen. Va trebui să instalezi o tabără cu vedere la trecătorile vestice. Ai sarcina să raportezi imediat orice mișcare.
— Da, sigur.
— Bineînțeles, nu este nici un pericol. Dacă japonezii au de gând să facă vreo manevră, adevărata bătălie se va da probabil în Malaya.
Ofițerul districtual era îmbrăcat doar într-o cămașă kaki și pantaloni scurți. Cu toate acestea, tâmplele și gâtul erau scăldate de sudoare. În micuțul birou, căldura devenise de nesuportat.
Se întoarse și privi pe fereastră albastrul metalic al apelor din golful White Bone2. În depărtare, se zărea spuma albă a talazurilor, pe recif.
Era în perioada musonului din 1939. Palmierii impunători se legănau încet, sub adierea vântului de nord-est, iar lumina difuză a goeletelor și șalupelor ancorate în port tremura la suprafața oceanului, reflectându-se în oglinda golfului.
În grădină, vrăbiile se învolburau și ciripeau printre ramurile copacilor încinși de razele soarelui.
— Nu-ți prea vine să crezi că războiul ar putea atinge aceste ape liniștite.
— Chiar credeți că este posibil, domnule? Întrebă tânărul, în cele din urmă.
— Să sperăm că nu, Manning. Dar trebuie să fim realiști. Imperiul Britanic nu poate duce un război pe două fronturi. Mai ales dacă frații3 din Europa nu se potolesc.
— N-o să vă dezamăgim, domnule!
— Bun!
Bărbatul mai în vârstă se uită la ceas.
— Ei, și acum ce-ai zice să bem ceva? Pe urmă o să-ți dau mai multe amănunte în legătură cu prețioasa stație radio.
Chiar și acum este o enigmă pentru mine faptul că bărbați și femei atât de diferiți unii de alții au dovedit un asemenea curaj ieșit din comun. A fost cel mai cumplit război purtat vreodată pe aceste insule idilice. Cu toate acestea, pentru scurt timp, o mână de oameni care în împrejurări obișnuite se urau au descoperit o cauză comună și au fost gata să se sacrifice. De ce au făcut-o oare? Pentru țară? Niciunul dintre ei nu putea fi considerat patriot. Mă îndoiesc că voi înțelege vreodată. Ba, mai mult, sunt convins că nici ei înșiși nu și-au dat seama de vârtejul emoțiilor care-i cuprinsese.
Din jurnalul lui Ian Manning, Paza de Coastă, Santa Maria, februarie – octombrie 1942
Decembrie 1941
După părerea Părintelui Goode, cel mai mare rău pe care-l făcuse Corrigan fusese acela că-i sedusese îngrijitoarea în timpul slujbei de duminică.
Era o dimineață fierbinte, dominată de musonul din 1941. În interiorul misiunii catolice din Santa Maria, credincioșii intonau fară tragere de inimă încă un vers din imnul preferat al Părintelui Goode.
— Înainte, soldați ai Creștinătății… Bum!
Afară, ceva greu se izbi de pereții de bambus ai bisericii. Părintele Goode își ridică privirile de pe clape, încruntându-se. Degetele sale continuau să miște strunele pianului dezacordat.
— Mărșăluind ca la război… Bum!
Altă izbitură și peretele subțire crăpă vizibil. Rachel Goode avu o ezitare în timp ce conducea corul. Își îndreptă privirile într-o parte, nervoasă. Cântecul se auzea acum ca un murmur pentru că localnicii adunați în biserică se întrebau în gând de unde proveneau sunetele de afară.
Părintelui Goode i se părea că unii dintre ei se așteptau din clipă-n clipă să-l vadă pe Dumnezeu însuși.
— Ținând crucea lui Cristos, înaintând… Bum, bum, bum…
Membrii parohiei din Santa Maria amuțiră cu ochii holbați de uimire. Chiar și vocea lui Rachel Goode se redusese la un murmur de-abia auzit. Doar Părintele Goode, bătând cu mâinile în clape, își zbiera fals imnul.
— Cristoase, Părinte Ceresc, du-ne să-l înfruntăm pe cel viclean.
Bum, bum, bum… BUM!
La un moment dat, Părintele Goode își dădu seama că rămăsese singurul care cânta. Era hotărât să termine. Își vărsă supărarea pe clapele pianului.
