Basarab I Intemeietorul (1310 – 1352) domn al Tarii Romanesti secolul al XIV -lea.Domnie, batalii, reforma, politica, legaturi politice

Basarab I (cunoscut în documentele medievale si ca Bassaraba și Ivanko Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Țării Românești. A domnit între anii ~1310 – 1352. Nu se cunoaște anul suirii sale pe tron; acesta a fost situat în jurul lui 1310, potrivit unei vechi tradiții. Basarab a domnit până la moartea sa, în 1352. După cum este menționat într-un document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol d'Anjou, a fost fiul unui anume Thocomerius.

Basarab I a fost domnitorul care, prin unificarea formatiunilor politice dintre Dunare si Carpati,a intemeiat statul liber al Tarii Romanesti. Denumit prin traditie Intemeitorul Basarab I este evocat ca erou al istoriei noastre in numeroase legende populare.
Stapan mai intaii pe tinutul Campulungului si Argesului, Basarab si-a extins treptat autoritatea asupra celorlalti feudati locali,procesul de constituire a statului incheindu-se in primul sfert al veacului al XIV-lea. Intemeierea Tari Romanesti nu putea fi pe placul regelui Ungariei care-si vedea stanjenit planurile de expansiune teritoriala la sud de Carpati.Din aceasta pricina,au izbucnit curand conflicte. La indemnul nobililor, regele Carol Robert de Anjou a pornit o expeditie in Tara Romaneasca ca sa alunge pe Basarab.

Armata maghiara a trecut muntii pe la Severin, in luna septembrie din anul 1330. Pentru evitarea razboiului, domnitorul roman a trimis soli la curtea maghiara dar Carol Robert a respins cu avantajoasele propuneri de pace si, neluand in seama avertismentul lui Basarab ca, de va mai inainta „inlauntrul tarii, primejdia nicidecum nu o va putea inlautra”, s-a sumetit sa-si continue drumul.Dupa o straveche tactica de lupta,Basarab a pustiit locurile din calea dusmanului. Incepand sa sufere de „foamea cea mare”, oastea maghiara ,ajunsa fara izbanda pana prin partile Argesului, a primit,ordin de intoarcere. Intr-o stramtoare din munti, la Posada o astepta insa Basarab si oamenii lui.

La inceputul secolului al XIV-lea, regatul maghiar trecea printr-o perioada de criza politica, determinata de luptele interne ca urmare a stingerii dinastiei arpadiene (1301). Acest fapt a slabit exercitarea suzeranitati maghiare asupra formatiunilor politice de la sud de Carpati. La aceasta se adauga si scadearea autoritati tatarilor(de la Nordul Mari Negre) asupra acestor teritorii. Ca urmare a conflictelor pe care acestiea le aveau cu cnezatele rusesti si Lituania. Acestea au fost imprejurarile externe favorabile unificari statele de la sud de Carpati.

Izvoarele istorice sunt sarace in privinta modului in care s-a realizat acest eveniment. Cert este ca in 1324 Carol Robert de Anjou il recunoaste pe Basarab(urmasul al lui Seneslau si Tihomir) ca domn. Autoritatea lui Basarab se intintea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei si a unui teritoriu de la nordul gurilor Dunari (intregul teritorul dintre Nistru si Prut primind mai tarziu,numele de Basarabia). Recunoasterea lui Basarab ca domn poate fi pusa in legaturile si cu intentile regelui maghiar de a inlatura dominatia tatarilor din regiunea Dunarii. Raporturile dintre voievodul roman si Carol Robert se vor inrautati, ca urmare a disputelor asupra Banatului de Severin. In septembrie1130, regele maghiar porneste expeditia militara impotriva lui Basarab, luand in stapanire cu acest prilej, teritoriul aflat in disputa. In aceste conditii, domnul roman face propuneri, oferind o mare despagubire de razboi (7.000 de marici de argint) dar neacceptata de regele maghiar.

Oastea maghiara se indreapta spre Curtea de Arges, insa, pentru ca totul fusesse pustiit in calea sa suferea cumplit de foame si este nevoita sa faca drumul de intoarcere, probabil pe valea Oltului. Aici, intr-un loc numit Posada (loc de trecere) pe care romanii il inchisesera la capete cu valuri de pamant si santuri, oastea maghiara este atacata si in lupta care are loc timp de 3 zile, Carol Robert de Anjou este infrant. Regele maghiar a scapat cu viata numai prin fuga de pe campul de lupta. Trebuie mentionat si faptul ca Posada nu a fost identificata cu exactitate si ca nu este nici numele localitatii. Denumirea s-a pastrat datorita faptului ca posada inseamna loc intarit natural, trecatoare ingusta in munti, iar cercetarile realizate de istorici i-au facut pe acestia sa considere ca locul bataliei s-ar afla undeva in tara Lovistei. Cronica pictata de la Viena povesteste dezastrul oastei maghiare astfel: <

sageti asupra oasteai unguresti care era in fundul vai, pe un drum care insa nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curand un fel de corabie stramta, unde, din pricina inghesueli, cei ami sprinteni cai si ostasi cadeau in lupta…Au cazut tineri si batrani, principi si nobili fara nici o deosebire…Si romani au dus multi prinsi cu sine,atat raniti cat si nevatamati,si au luat multe arme si hainele pretioasea ale tuturor celor cazuti, si bani in aur si argint si vase pretioase si cingatori de sabie si multe pungi cu grosite late(cu bani) si multi cai cu sei si frae, ce toate le-au luat si le-au dus la Basarab voievod.>>

Prin lupta de la Posada(9-12 noiembrie 1330) noul stat se afirma ca stat de sine statator inlaturand suzeranitatea maghiara, iar Basarab Intemeitorul a ramas „singur stapanitor” cum va fi numit si urmasul lui, Nicolaie Alexandru. Se incheie o etapa importanta a constitiri statului medieval Tara Romaneasca, dar nu intregul proces. Mai ramanea constituirea instittiilor interne, specifice intinderi sale, care se va realiza pana la sfarzitul secolului al XVI-lea, sub urmasii lui Basarab.
Victoria obtinuta de Basarab in lupta de la Posada,din 9-12 noiembrie 1330, a consfintit independenta Tarii Romanesti. Marele act istoric al intemeirii, infaptuit de Basabar I, il asaza pe domnitor printre cei mai de seama eroi ai nemului nostru. Inscriptia de epoca de pe monumentul pe care l-a inaltat la Curtea de Arges ii cinstenste pe drept memoria, numindu-l „marele Basarab voievod”.

Traditia noasta istorica, lucrarile cronicarilor munteni si moldoveni din secolele XVII-XVIII, au considerat ca eveniment care a contribuit la formarea Tarii Romanesti „descalecatul lui Negru Voda din Fagaras”. Acesta, venind din Tara Fagasarului la sud de Carpati si-ar fi intins autoritatea asupra intregului teritoriu de aici, pe la 1290 luand nastere al doilea stat medieval romanesc. Istorici au considerat acest eveniment ca real, explicandu-l prin contributia pe care voievozii romani din Transilvania, nemultumiti de politica regelui maghiar, au avut-o in unificarea cnezatelor si voievodatelor dintre Carpati si Dunare si inlaturarea suzeranitati maghiare.

Basarab I Întemeietorul fost inmormantat la resedinta domneasca de la Campulung.

Atestari documentare

Atât numele lui Basarab cât și cel al tatălui său, Thocomerius, sunt de origine cumană.

Basarab și fiul său Nicolae Alexandru au fost catolici, în condițiile în care slavo-românii ținuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic din Țara Românească. (Documentul regal din 26 noiembrie 1332 despre onorarea comitelui Laurențiu de Zarand pare însă a contrazice radical afirmația despre romano-catolicismul lui Basarab, deoarece este voievodul este calificat drept „schismatic”, ceea ce în limbajul epocii însemna „creștin de rit ortodox”.

Cele mai mari și puternice ctitorii ale urmașilor lui Basarab, Mănăstirea Cozia și Mănăstirea Horezu (Hurez), poartă nume cumane (însemnând „nucet” și respectiv „huhurez”; a se compara cu cuvîntul turcesc horoz „cocoș”).

Contrar credinței fără suport documentar potrivit căreia Basarab s-ar fi impus peste ceilalți cnezi români drept căpetenie împotriva tătarilor, cronicile ungurești și sârbești menționează faptul că în bătăliile „de la Posada” și Velbužd tătarii s-au aflat alături de români. Deoarece tătarii occidentali (din Hoarda de Aur) erau în majoritate foști cumani, o posibilă origine cumană a lui Basarab ar fi putut crea legături între cele două popoare. A se vedea mai jos problema colaborării dintre români și tătari sub Basarab I.

În 1325, un cleric ungur depunea mărturie că un fiu de comite cuman a îndrăznit de față cu un tânăr nobil maghiar, să îl defăimeze pe rege, spunând că acesta nu-i ajunge nici măcar la gleznă lui Basarab. Istoricul Nicolae Djuvara socotește că această întâmplare dovedește mândria tânărului cuman față de voievodul din același neam ca al său.
Porecla „Negru-Vodă” dată descălecătorului sau întemeietorului, cum a mai fost numit, se referă la culoarea feței sale, așa cum este consemnat separat de Paul de Alep și Miron Costin. Pentru români, neamul cumanilor ar fi apărut mai închis la culoare.

În final, istoricul consimte că fiecare aspect independent nu constituie o dovadă, dar că împreună sunt argument puternic, originea turanică a familiei Basarabilor fiind astăzi ipoteza de lucru a marii majorități a medieviștilor.

Potrivit istoricilor Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu faptul că numele „Basarabă” (sau Bassaraba) ar însemna în limba turcă veche „părinte cuceritor” sau „stăpânitor”, că este de origine cumană și că a fost purtat de întemeitorul Țării Românești, nu este ceva extraordinar. (Prezumția se mai bazează pe împrejurarea că numele cumane aveau foarte frecvent sufixarea -aba, -oba, -apa, -opa („tatăl”) și mult mai rar sufixarea -oğlu („fiul”), care este mult mai răspândită la popoarele turcice.) Ei arată că în privința numelor de persoane, „constatăm în toate timpurile și în toate țările infuențe străine foarte puternice” și chiar o modă și că astfel se explică alegerea acestui tip de nume, Basarab fiind un nume de botez la fel ca Ștefan, Mihai sau Petru. Faptul că el a purtat un nume străin, „nu scade întru nimic românitatea lui Basarabă”.

După alți istorici, numele „Basarab” ar însemna în cumană „prea sfânt, prea puternic, izbăvitorul”. Georgeta Penelea remarcă faptul că „Originea cumană a numelui Basarab este incontestabilă, dar de aici nu se poate susține că și dinastia munteană ar fi fost de origine cumană. [...] S-ar putea ca mama lui Basarab să fi fost o nobilă cumană, simbioza româno-cumană fiind astăzi un fapt dovedit; mai multe familii boierești, în special din jumătatea răsăriteană a Munteniei, au o origine cumană”.

Domnia:

Harta politică a sud-estului Europei în 1340

În lipsa oricăror elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximație în 1310, potrivit tradiției consemnate în cronica lui Luccari cu privire la întronarea lui Negru Vodă. Un document maghiar atestă faptul că Basarab domnea cu siguranță încă din 1317, când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetății Mehadiei. Istoricul Constantin Kogălniceanu socotește că în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318) Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaților, rezultând astfel Țara Românească. Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acțiunile de unificare s-au realizat până în 1307, când regele Carol Robert de Anjou urcă pe tronul Ungariei. Părerile rămân însă împărțite între istorici când vine vorba despre nucleul inițial al acestei formațiuni. Cele două teorii principale susțin că acțiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curțile de la Argeș și Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

Legăturile cu bulgarii

Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară prin fiica sa, Theodora, căsătorită cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei cu puțin înainte de 1322. În 1323, Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste însemnată de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin nu este consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I. Basarab îl va mai sprijini pe țarul bulgar și în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forțele țarului și cele sârbe sub comanda lui Ștefan Uroș. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorții bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor.

Legăturile cu ungurii

Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate față de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. În 1324 domnul muntean apare în documentele ungurești ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (adică „voievodul nostru transalpin”). Această sintagmă reflectă relația de senior-vasal existentă între regele Ungariei și domnitorul român. În același document este menționată reușita misiunii primite de către omul de încredere al regelui, comitele Martin Bogar, ce fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab fără succes. Regele accepta existența politică a noului voievodat în schimbul recunoașterii suzeranității sale. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că rupe relațiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Acest lucru a dus la înăsprirea bruscă a relațiilor dintre cele două state. Un document al regelui din 18 iunie 1325 îl numește pe voievodul muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” și relatează cum Ștefan, fiul comitelui cuman Parabuh l-a înjosit pe regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab.

Relațiile cu papalitatea au rămas în termeni buni, astfel că în 1327 Basarab era lăudat de către papa Ioan al XXII-lea pentru susținerea catolicismului și zelul său de a nimici popoarele „necredincioase” (ortodoxe). După această dată, voievodul muntean a luat de la unguri Banatul Severinului și cetatea cu același nume.

Bătălia din 1330

Luând în calcul și înfrângerea acestuia, din urmă cu câteva luni de la Velbužd, Carol Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, în septembrie 1330 regele ungar pornește campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul și înaintează prin Oltenia. Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari), Banatul de Severin, un tribut anual și un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”. Armata ungară a fost prinsă de oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă și prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona submontană precum: Țara Loviștei, Valea Oltului, comuna Titești, culoarul Rucăr-Bran sau lângă Mehadia. În urma luptei de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său.

Studiul genetic făcut de către cercetatorii clujeni asupra rămășițelor unui membru întemeietor al familiei Basarabilor a infirmat definitiv teoria unei posibile descendențe cumane a Basarabilor. Cercetătorul clujean Alexandru Simon afirma ca ,,nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunități sau indivizi de origine cumană”.

Așadar, Basarab era fiul unui Thocomerius, binecunoscut la curtea maghiară. Potrivit pomelnicelor de la bisericile din Câmpulung și Râmnicu Vâlcea, el a fost căsătorit cu doamna Margareta (sau Marghita), cu care a avut doi copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352 - 1364) și Teodora, căsătorită cu țarul Ivan Alexandru al Bulgariei (1330 - 1371). Din legătura ultimilor doi se va naște țarul Strațimir al Bulgariei. Fiind repudiată de țar, Teodora se va călugări sub numele de Theofana.

Domnia

Țara Românească în timpul lui Basarab I
Teritoriile stăpânite de Basarab
Țara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică și mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii și moldovenii brodnici.

Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab. Constantin C. Giurescu socotește că această situație dura din 1291, de când nu mai este pomenit nici un ban de Severin în documentele ungurești (exceptând pe cel din 1324, Paulus. Cu toate acestea, izvoarele descoperite mai recent arată că în 1317 Severinul era în mâinile angevinilor. Alte surse datează ocuparea Banatului de către Basarab în 1324 sau 1327. În 1330 se afla în mâinile voievodului muntean, în momentul în care este ocupat de oștile lui Carol Robert. Următorul ban de Severin, Dionisie Szecs, este menționat abia în 1335 și Nicolae Iorga crede că zona a fost recucerită de unguri definitiv abia în 1334 - 1335[40]. Există ipoteza ca Banatul de Severin să fi rămas totuși în stăpânirea Țării Românești. Constantin C. Giurescu admite posibilitatea ca titlul de ban al lui Dionisie din 1335 să fie doar o pretenție.

Pe de altă parte, spre răsărit granița nu a fost stabilită cu exactitate de istorici. Unii au considerat că privilegiul dat în 1358 de regele Ludovic I brașovenilor, prin care le permintea să ajungă la Brăila nestingheriți prin zona cuprinsă între râurile Prahova, Ialomița și Buzău, este expresia stăpânirii ungare de facto a acesui teritoriu, prin urmare au stabilit granița răsăriteană pe Prahova și Ialomița[43]. P. P. Panaitescu respinge această ipoteză și arată că privilegiul acela era doar un drept teoretic al suzeranului, care trebuia însă întărit și de domnitorul muntean[44]. 

Ideea este susținută și de Constantin C. Giurescu, el considerând că brașovenii au cerut de fapt doar o garanție suplimentară din partea suzeranului ungar[45]. Totuși, el consideră însă că abia în urma campaniei împotriva tătarilor din anii 1343 - 1345, Basarab intră în stăpânirea șesului Brăilei și al Ialomiței, precum și a teritoriului de la nordul gurilor Dunării, care-i va prelua numele. În 1321 geograful arab Abulfeda notează faptul că Isaccea se află „în țara valahilor”, de unde ar rezulta că nordul Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab. Totodată, anatolianul Umur Beg precizează că în 1337 - 1338 Chilia se găsea la „granița Valahiei”, așadar voievodul muntean stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime.

Trebuie spus că, pentru scurtă vreme, Loviștea a fost cedată contelui Sas Conrad.

Populația și clasele sociale. Orașele

Societatea Țării Românești se împărțea în principal în două clase, cea de jos a țăranilor (în majoritate liberi) și cea de sus a boierilor, juzilor și cnezilor. Țărănimea era principala furnizoare de impozit; de asemenea ea constituia corpul principal al oastei celei mari. Vechii juzi și cnezi rămăseseră la stadiul de conducători locali sau slujbași domnești, în vreme ce boierimea era nou alcătuită din marii proprietari de pământuri, nu atât de primejdioasă pentru autoritatea domnului cât valoroasă în cazul confruntărilor armate. Boierii se vor concentra în jurul unei puteri centrale, cea a voievodului, iar acesta îi va folosi în constituirea aparatului de stat[51]. Pătura de mijloc, alcătuită în principal din negustorii locali era nesemnificativă, căci aceștia practicau comerțul la scară redusă cu produsele străine. Dezvoltarea economică din timpul lui Basarab va accentua diferențele și conflictele de interese dintre rustici și majores terrae.

Curtea domnească era alcătuită din boierii de sfat și slujitori. Dregătoriile fuseseră preluate în această vreme, prin filiera bulgară, din Bizanț. De la unguri a rămas funcția de ban (întâi de Severin, mai târziu al Olteniei). Ceremonialul și moda curții domnești au fost împrumutate tot de la bizantini.

Orașele și târgurile au înflorit în urma dezvoltării economice din această perioadă, ele fiind situate în special în zona marilor drumuri comerciale, sau pe văile râurilor. Sunt de amintit principalele orașe cu fortificații ale țării: Câmpulung, Argeș, Râmnicu Vâlcea și – o vreme – Severinul. Craiova și Târgu Jiu erau doar niște sate. Între porturile mai însemnate sunt de amintit Calafat, Giurgiu, Orașul de Floci și Brăila. Tradiția menționează că și Târgoviștea și Buzăul au fost întemeiate de Negru vodă (cel mai probabil Basarab).

Curțile domnești și clădirile din piatră aflate în Câmpulung au fost reconstruite de către urmașul lui Basarab, Nicolae Alexandru, pe fundațiile unor construcții mai vechi. Ansamblul voievodal din Curtea de Argeș a fost refăcut în jurul anului 1340, iar bisericile Sân Nicoară și Sfântul Neculai Domnesc fuseseră deja ridicate, cel puțin în ceea ce privește zidăria.

Viața economică

Istoricul Nicolae Iorga socotește că, similar voievozilor următori, lui Basarab i se cuveneau toate dijmele produselor locale și vămile din oi, albine și porci. La acestea se adăugau gloabele (amenzile), darea calului și muncile prestate în folosul domniei[61]. Monezile, nu prea multe, proveneau în special din comerțul cu străinii, căci local tranzacțiile – chiar și cele de anvergură – se făceau prin troc (schimb în natură). Aceste monezi (florini, dinari, perperi) ajungeau mai mult în visteria domnească, iar o vreme fuseseră necesari plății tributului către suzeranul ungar.

Negustorii ardeleni aveau la dispoziție trei drumuri comerciale: Brașov - Bran - Rucăr - Câmpulung (unde plăteau tricesima) - Giurgiu, Brașov - Pasul Buzău - Brăila și Sibiu - Turnu Roșu - Calafat. Aceștia vor fi avut și ei privilegiile lor, ca mai târziu, căci actul lui Vladislav I către brașoveni din 1368 le întărea „vechile lor libertăți”. Dinspre sud, în Țara Românească ajungeau negustorii greci și cei ragusani, care încă din 1349 treceau prin Serbia către „țara lui Basarab”.

Armata. Arta militară

„Cavalerul fără cap” (sec. XIV), frescă în Biserica Domnească din Argeș
Foarte puține știri au parvenit în legătură cu oastea lui Basarab. Ele se reduc în principal în relatarea bătăliei „de la Posada”, în miniaturile din Cronica pictată de la Viena și într-o consemnare remarcată de P. P. Panaitescu privind asemănarea, de la distanță, dintre oștirile valahe și cele tătărăști.

Basarab I, ca și „mare voievod”, era conducătorul suprem al oastei. Aceasta era compusă în caz de primejdie din toți bărbații capabili să poarte o armă în mână. Radu Rosetti remarca faptul că „nu erau limite de vârstă, altele decât ale neputinței fizice. Orice bărbat era îndatorat să răspundă chemării sub arme, indiferent de vârstă, atâta vreme cât puterile fizice îi îngăduiau să o facă sau până când nu decădea din situația de om liber.”, iar datoria de a merge la oaste decurgea „din faptul folosirii gliei”, într-o țară predominant agrară, cu țărani în majoritate slobozi (moșneni). Aceasta constituia așa numita „oaste cea mare”. „Oastea cea mică” era formată din familiile boierești și cneziale, slujitorii lor personali și „curtea” domnului, însă aceste elemente aveau o pondere foarte mică.

Oastea cea mare era împărțită între cavalerie, formată din rândurile clasei nobiliare, și pedestrime, alcătuită din țărani. Aceștia, chiar dacă aveau la dispoziție cai, îi foloseau doar pentru a se deplasa mai rapid și nu în luptă. Pedestrimea era organizată în cete regionale, corespunzătoare fiecărui județ. În caz de primejdie, acestea se adunau în reședința județului, urmând ca mai apoi să pornească spre tabăra de luptă. Cavaleria era organizată la rându-i din cete boierești care difereau ca dimensiune după posibiliățile fiecăruia. Aceste cete erau comandate de boierul respectiv, iar în cazul cetelor domnești de un slujbaș.

În ceea ce privește echipamentul militar și armele folosite de români, știrile sunt mai bogate. Miniaturile din Cronica pictată îi arată pe români îmbrăcați țărănește, mânuind arcuri. În 1331, împăratul bizantin Andronic al III-lea Paleologul preciza că „geții (românii) de peste Dunăre, se folosesc de aceleași arme ca tătarii; cei mai mulți sunt arcași”. P. P. Panaitescu trage concluzia că „de la depărtare românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundați cu tătarii și că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul și pavăza tătărească”[68]. Pe lângă arc și paveze, ei se mai foloseau de sulițe, pumnale, măciuci, praștii, arcane și unelte casnice transformate în arme[69]. Cavaleria utiliza spada și lancea și era îmbrăcată în armura specifică. Un chip de cavaler este redat și într-o frescă din Biserica Domnească din Argeș, din păcate azi incompletă și mult deteriorată.

În ceea ce privește fortificațiile din Țara Românească, există date sigure doar pentru trei: cetatea Severin („Ceurin”, „Zeurino”) și curțile domnești fortificate de la Argeș („castro Argias”) și Câmpulung („Longo-Campo”). La acestea, Constantin Kogălniceanu mai adaugă și cetatea de lângă Râmnicu Vâlcea, ca posibil centru al voievodatului lui Litovoi. Ion Conea și Andrei Pandrea consideră că de fapt „castro Argias” din Cronica pictată s-ar referi la Cetatea Poenari, nu la fortificațiile din Curtea de Argeș[71]. Dovezile arheologice relevă însă faptul că în preajma lui 1330 curtea argeșeană a suferit un incendiu devastator.

Arta militară românească din acele vremuri este reliefată în special în timpul bătăliei din 1330. Pus în fața unei armate ungurești superioare numericește, Basarab adoptă o tactică având patru elemente: retragerea din fața dușmanului, pustiirea terenului și otrăvirea fântânilor din calea inamicului, hărțuirea permanentă a oastei ungurești și alegerea unui loc de confruntare cât mai convenabil. În momentul confruntării armate, oastea lui Basarab era împărțită în patru corpuri: două acționau de pe buza râpelor iar celelalte două închideau calea în defileu. La finalul bătăliei de patru zile a intrat în luptă și cavaleria, care a pătruns în defileu și a neutralizat forțele rămase. Este de remarcat, în aceste împrejurări dar și în altele, colaborarea militară dintre români și tătari.

Este de remarcat faptul că puterea armată a Țării Românești era destul de însemnată astfel încât să fie posibilă participarea unei „oști însemnate” în 1323 și a unui contingent în 1330 în sprijinul lui Mihail Asan al III-lea al Bulgariei, precum și desfășurarea campaniei din anii 1343 - 1345 împotriva tătarilor.

Biserica

Despre organizarea bisericească din vremea lui Basarab nu s-au păstrat date, însă istoricul Constantin C. Giurescu remarcă faptul că „este inadmisibil ca marele Basarab, întemeietorul statului muntean, ctitorul lăcașurilor sfinte din Câmpulung și Curtea de Argeș, să nu fi avut pe lângă sine, la curtea domnească, și o față bisericească mai înaltă, vreun arhiereu sau vreun episcop. Preoții din satele numeroase ale Țării Românești nu erau să se ducă doar să fie sfințiți cu toții în dreapta Dunării. Bunul simț reclamă prezența în Muntenia, pe vremea lui Basarab, a unui vlădică”.

Nicolae Iorga este de părere că în Țara Românească existau pe atunci biserici cu preoți hirotonisiți de către episcopi ce păstoreau cel puțin din 1234 când sunt numiți de papă „pseudo-episcopi”. Aceștia erau de fapt, în opinia istoricului, doar niște superiori ai unor mănăstiri primitiv înzestrate care își luaseră numele de vlădici. La rândul lor, episcopii români își primeau consfințirea de la fețele bisericești superioare din dreapta Dunării, care își aveau scaunul la Vidin, Silistra sau Vicina. În acest mod au fost preluate și limba slavonă a bisericii și a cancelariei domnești.

Biserica Domnească din Curtea de Argeș așa cum arăta ea în timpul lui Radu I. Astăzi cele două turnuri și pronaosul sau exonarthexul care le susținea au dispărut.

Potrivit tradiției, singurele biserici atribuite cu siguranță lui Basarab sunt cea domnească din Curtea de Argeș și cea de pe locul bătăliei „de la Posada”. Pe lângă acestea, istoricii consideră că și biserica mănăstirii Negru Vodă și cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice.

Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită.

Basarab ar mai fi clădit o mănăstire și pe locul bătăliei cu ungurii, din 1330. În secolul al XVI-lea, călătorul Maciej Stryjkowski relata cum „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu...”. Cercetătorul Florian-Nicu Smărăndescu identifică această mănăstire cu cea numită în popor „Trei Lespezi” din Posada Prahovei, reclădită în 1661.

Mănăstirea de la Câmpulung a fost refăcută de către Matei Basarab între 1635 și 1636. Tot atunci a fost înlocuită și pisania, care relatează că biserica a fost înălțată de către Negru Vodă în 1215 (6723). I. Lapedatu consideră că inscripția veche a fost citită greșit, întrucât numerele chirilice 700 (ψ) și 800 (ω) au fost confundate datorită gradului ridicat de uzură, și corectează anul la 1315 (6823). Acesta corespunde domniei lui Basarab I. Aceeași opinie a fost împărtășită și de Gh. I Brătianu, și de I. C. Filitti.

De asemenea, tradiția atribuie doamnei Margareta și soțului ei Negru Vodă ctitorirea mănăstirii catolice din Câmpulung, cunoscută sub numele de „Cloașter”, și a bisericii Sân Nicoară din Arges (deși aceasta din urmă era de rit ortodox, nu catolic[87]). De altfel se pare că nu numai doamna, ci și Basarab era de credință catolică, după cum precizează clar și papa în scrisorile sale.

Sursa:

1. http://enciclopediaromaniei.ro

2. http://www.referat.ro