Bătrânul și marea

Bătrânul și marea de Claudia Groza

Pe o alee veche, pietruită și străjuită de copaci bătrâni, ursuzi și deși, se zărește o căsuță părăginită. Cândva fusese primitoare, îngrijită, atrăgătoare. Pe prispă stă o pisică și-și face toaleta, iar la câțiva pași mai încolo se află cușca unui cățel, ce stă plictisit pe burtă și mișcă din când în când din urechi.

Perdeaua de la una dintre ferestre este dată la o parte de o mână osoasă, cu degete subțiri și tremurânde. Chipul trist și brăzdat de riduri al unui bătrân se ivește timid. Sprâncenele sunt adunate deasupra nasului drept, iar ochii strălucesc ca niște licurici în noapte din cauza lacrimilor adunate sub streașina pleoapelor grele de ani, de dor, de singurătate.

• Nu am de ce să mai trăiesc! Nu am pentru cine, șopti bătrânul.

Cu pași apăsați, ieși din casă, luând undițele din colțul prispei, fără a se uita împrejur. Se îndreptă agale spre mare, în zona digului. Cățelul porni plictisit și somnoros după stăpân.

• Ce poftă de viață ai și tu, Grivei. Dacă aș fi un stăpân vesel și jucăuș, ai avea altă stare, dar așa…

Bătrânul Avram a mers tăcut până la dig. S-a așezat liniștit, și-a ordonat undițele, și s-a pus pe așteptat. Gândurile au început să zboare hoinare, îndreptîndu-se spre nori, spre valuri, spre soarele ce își modifica poziția pe cer.

• Dac-aș fi avut un copil, viața mi-ar fi fost senină, iar bătrânețea frumoasă și ușoară.

Din valuri se auzi o voce caldă, suavă, melodioasă.

• Îți dorești un copil acum la bătrânețe?
• Ei, oricine ai fi, nu ai dreptul să glumești pe seama unui om bătrân și trist.
• Dar nu glumesc. Vorbesc foarte serios.
• Da, îmi doresc un copil, căruia să-i las agoniseala mea de o viață.

• Bine, atunci mergi pe malul mării și caută cea mai mică, mai murdară și mai firavă scoică. O iei acasă, o speli, o lași într-un pahar cu apă și te rogi întreaga noapte să ai un copil. Dimineața, dorința ta va fi împlinită.

Vocea se stinse, iar fumul cu o formă ciudată de deasupra mării a dispărut.

Bătrânul a rămas uimit și, cu sufletul bucuros și zâmbetul pe chipul ridat, a pornit în căutarea scoicii. Cu multă atenție, privind scoicile ieșite în cale, căci parcă le auzea chemându-l: „Aici sunt! Pe mine mă cauți! Eu sunt scoica ce îți este hărăzită!“, Avram a căutat până la căderea serii. Era speriat că nu va găsi ce trebuie, când, dintr-odată, la vârful piciorului, o scoică extrem de mică, cât gămălia unui ac, spera să nu fie călcată de piciorul uriaș.

- Draga de tine! grăi bătrânul. Vei merge cu mine și te voi îngriji.

Avram așeză scoica într-o batistă și o ținu cu atenție în palmă, să nu o strivească. Mergea grăbit, aproape alergând. Acasă, a spălat cu dragoste și multă grijă scoica, ce strălucea văzând cu ochii. A lăsat-o într-un vas cu apă și a stat toată noaptea în genunchi rugându-se din tot sufletul, cu lacrimi șiroind pe obraji, pentru îndeplinirea dorinței sale. Oboseala și plânsul l-au epuizat, astfel încât zorii zilei l-au găsit dormind. Razele jucăușe ale soarelui îi mângâiau fața, și s-a trezit. Speriat, s-a îndreptat spre locul unde lăsase vasul cu scoica. L-a privit atent, dar scoica nu mai era acolo.

Învârtindu-se din colț în colț, bătrânul ajunse pe prispă.

- Bună dimineața, tată, se auzi o voce plăcută. M-am gândit să-ți fac o surpriză și am început să deretic prin curte, căci nu vroiam să te trezesc.

Lui Avram nu-i venea a-și crede ochilor. O mândrețe de fată stătea înaintea lui și tocmai ce-i spusese „tată“. Dorința i se împlinise.

Pe zi ce trecea, casa strălucea de curățenie, mâncarea era gustoasă, iar bătrânul era tot mai fericit. Pisica și Grivei erau alintați și jucăuși. Acum aveau cu cine se juca. Fata și bătrânul mergeau zilnic pe malul mării.

Cerul, valurile, scoicile, peștii…. îi iubeau pe copilă și pe bătrân. Fericirea din ochii lor, zâmbetul și candoarea fetei alinau dureri și tristeți.

Puterea gândului și a împlinirii este miraculoasă.