Bujorul de munte legende populare chinezești din lumea întregă

Ce floare înflorește în luna februarie, când suflă vântul pe muntele Țin?

Bujorul de munte înflorește pe muntele Țin în luna februarie, în bătaia vântului.

Acestea sunt două versuri cântate adesea de păstorii de pe muntele Țin. Bujorul de munte are o poveste foarte veche. De mult, tare de mult, la poalele muntelui Țin se afla un sătuleț în care trăiau trei copii. În luna februarie, când zăpada încă nu se topise pe munte, când vântul de miazănoapte mai sufla cu putere, iar iarba abia începuse să încolțească, cei trei copii au urcat pe munte și, cățărându-se de pe o creastă pe alta, au ajuns pe culmea cea mai înaltă, unde au întâlnit o fecioară de 17--18 ani, frumoasă ca o zână. Fata era înconjurată de un cerc roșu strălucitor, așa cum poartă zânele. într-o mână ținea un evantai din frunză de banan, iar în cealaltă o floare cu petalele roșii ca focul.

Cei trei copii s-au bucurat când au văzut zâna și cel mai mare a spus:

- Zână surioară, dă-mi mie floarea roșie și o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci trainici cum nu s-au mai văzut.

Cel de-ai doilea copil, a spus:

- Zână surioară, dă-mi mie floarea roșie și o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci ușori ca fulgul.

Cel de-ai treilea copil a spus:

- Zână surioară, dă-mi mie floarea roșie și o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci cu fiori pe margine.

Zâna le-a răspuns pe îndelete la toți:

- Care dintre voi îmi va povesti o întâmplare din care să se vadă cât de isteața este cumnata lui, acela va primi floarea.

Cel mai mare dintre copii s-a repezit:

- Cumnata mea e cea mai isteață. Dacă nu mă crezi, îți voi povesti o întâmplare de-a ei,

La fel au spus și cel de-ai doilea și cel de-al treilea copil.

Dacă vreți să știți care din cele trei cumnate era cea mai isteață, ascultați cu băgare de seamă întâmplările de mai jos.

A început băiatul cel mare:

Într-o zi, fratele meu s-a dus pe munte să cosească

iarbă și a întâlnit doi învățăcei care vorbeau și gesticulau cu aprindere: unul era îmbrăcat cu o mantie de brocart verde, iar celălalt eu o mantie de brocart roșu. Fratele meu era curios să știe ce discută ei așa de înfierbântați. S-a oprit și a auzit cum cel cu mantie verde zicea:

- Am, acasă, frățioare, bani să-i întorci cu lopata, și orez de-mi putrezește în hambare. Cu toate astea sunt foc de supărat. Și să vezi de ce: împărătesei i s-a urât să tot poarte haine de mătase și i-a trecut prin gând să-și facă o rochie din aripioare de muscă. Împăratul a dat ordin să i se aducă o asemenea rochie și a căzut beleaua pe capul meu. Spune și tu, ce să mă fac? Cel cu mantia verde i-a răspuns râzând:

- Asta e ușor pentru că totuși muștele au aripioare. Ce să mă fac eu, că mi-a poruncit împăratul să-i fac o pufoaică vătuită cu 50 de kilograme de puf de broască. Zi și tu, are broasca puf? Am acasă lăzi cu aur și argint, dar nu-mi sunt de nici un folos.

Frate-meu, auzind cum cei doi se întrec cu minciunile, a izbucnit în râs. Cei doi învățăcei s-au supărat foc si au început să-l înjure:

- Sărăntocule, nu meriți să asculți ce discutăm noi. Dar nici frate-meu nu s-a lăsat mai prejos. Și-a pus mâinile în șolduri și a zis:

- Pe cine înjurați voi?

Cei doi învățăcei au răspuns într-un glas:

- Pe tine, amărâtule de cosaș! Frate-meu a izbucnit:

- Așa amărât cum mă credeți, dar să știți că am o cămilă de aur pe care o hrănesc în fiecare zi cu iarbă proaspătă, de aia sunt acum aici.

Auzindu-l, cei doi învățăcei s-au mirat și au început să-l măgulească. Frate-meu s-a îmbunat de îndată și a izbucnit in râs. Învățăceii nu l-au lăsat până nu le-a făgăduit să-i ducă să le arate cămila de aur. Frate-meu n-a avut încotro, i-a luat cu el și pe drum se tot gândea c-a scăpat niște vorbe nesăbuite și acum ce se va face, că acasă nu avem decât un măgar. De unde să aibă el o cămilă de aur? Din fericire, la jumătatea drumului au. întâlnit-o pe cumnată-mea care urca muntele după rădăcini de leac, și aceasta, mirată, a întrebat:

- Unde duci oamenii aceștia?

Luând-o înaintea lui frate-meu, învățăceii au răspuns într-un glas:

- Ne ducem la voi acasă să vedem cămila de aur!

Uitându-se la frate-meu, cumnată-mea a înțeles, apoi, râzând, a spus:

- Ce păcat, bunica lui tocmai a încălecat pe cămilă și a plecat să facă o vizită în satul vecin.

Învățăceii n-au mai zis nimic și au plecat.

Zâna a ascultat până la sfârșit și l-a lăudat:

- Într-adevăr, cumnată-ta e o femeie deșteaptă.

Dar nici n-a apucat să termine bine, că cel de-ai doilea copil a început să povestească:

Fratelui meu ii place foarte mult să planteze pomi, așa că a sădit o adevărată livadă în fața casei: cireși, pruni, peri care fac pere galbene ca aurul, meri, viță de vie. În fiecare an, fructele leagă rod de se îndoaie crengile. Într-o zi, frate-meu a cules struguri și s-a dus la târg să-i vândă. După ce i-a vândut, l-a întâlnit pe Uang Mincinosul care i-a spus:

- Te prinzi cu mine?

- Ce punem la bătaie? a întrebat frate-meu. Uang Mincinosul i-a răspuns:

- Tu livada, iar eu, pământul meu roditor. Dacă pierzi, îmi dai livada; dacă câștigi, îți dau pământul.

- Nu mă prind, a spus frate-meu. Râzând, Uang Mincinosul l-a stârnit:

- Înseamnă că n-ai curaj. Dar, frate-meu s-a aprins:

- Mă prind numai în necazul tău.

- Pe ce ne prindem: pe putere sau pe iscusință?

- Nici pe putere, nici pe iscusință. Uite cum facem: eu am să spun o întâmplare și, dacă te îndoiești, ai pierdut. Și tu la fel.

Frate-meu s-a gândit că n-o să se îndoiască de nimic din ce va spune Uang Mincinosul și așa s-a prins cu el.

Uang Mincinosul a început:

- Ieri-seară a bătut vântul așa de tare că a mutat moara de piatră dintr-un capăt în celălalt al satului.

Văzând că frate-meu nu spune nimic, Uang Mincinosul a continuat să înșire verzi și uscate, dar frate-meu parcă uitase de prinsoare. Vorbind de una, de alta, Uang Mincinosul a adus din nou vorba de vânt:

- Azi-noapte a bătut din nou vântul. Și a bătut așa de tare că a dus fântâna din răsăritul satului în apusul satului.

- Vorbești prostii! Oare poate să miște vântul fântâna? a răspuns frate-meu și de-abia după aceea și-a amintit de prinsoare.

Uang Mincinosul l-a bătut pe umăr și a zis:

- Băiete, ai pierdut, după masă vin să-mi dai livada.

Frate-meu s-a întors acasă cu coșul gol și cum a. intrat în casă, cum a căzut pe gânduri. Cumnată-mea l-a chemat la masă, dar el n-a venit. Dintr-o privire, cumnată-mea și-a dat seama că s-a întâmplat ceva cu el și a zis:

- Soții nu trebuie să-și ascundă nimic unul altuia. Tu de ce te ascunzi de mine?

Frate-meu a oftat, apoi i-a povestit în amănunțime cum a făcut prinsoare cu Uang Mincinosul, cum a pierdut și cum după masă va veni acesta să ia livada.

Cumnată-mea a început să râdă și i-a zis:

- Și pentru atâta lucru ești supărat și nu mănânci? Ia și mănâncă și te odihnește, iar când vine Uang Mincinosul lasă-i pe mâna mea.

Frate-meu a mâncat și s-a dus să se culce, dar gândul îi era numai la Uang Mincinosul. Cumnată-mea s-a așezat la poartă cu lucrul în mână. După puțin timp a venit Uang Mincinosul. Cum a intrat pe strada noastră, l-a strigat pe frate-meu. Atunci cumnată-mea a intrat în. curte, a încuiat poarta și din curte i-a spus:

- N-ai cum să-l găsești, fiindcă după ce a venit acasă s-a lovit de o muscă și a murit.

Uang Mincinosul s-a înfuriat și a strigat:

- Deschide îndată poarta să văd dacă e adevărat. Nu cred că o muscă poate omorî un om. Auzindu-l, frate-meu a sărit de pe kang și a spus:

- Ai pierdut, Uang Mincinosul. Nu trebuie să te îndoiești de cele auzite și tu te-ai îndoit.

Uang Mincinosul s-a roșit până în vârful urechilor de necaz că s-a lăsat păcălit de o femeie și de teamă că frate-meu îi va cere pământul, a șters-o în grabă.

Auzind întâmplarea, zâna l-a lăudat:

- Cumnata ta într-adevăr e o femeie deșteaptă. Dar n-a apucat să termine ce avea de spus, că al treilea băiat a început să povestească:

Eu am o cumnată- și o soră. Într-o primăvară, cumnată-mea și soră-mea, care stăteau la poartă și croșetau, au auzit dintr-o dată, așa, din văzduh, pe cineva zicând: ,,Floare frumoasă de la poartă! Floare frumoasă de la poartă!" Cumnată-mea s-a uitat în sus și a văzut un vultur care s-a rotit de câteva ori în văzduh, apoi a zburat către munți. După puțin timp, vulturul s-a înapoiat și a spus din nou: „Cumnată harnică, de vrei sau de nu vrei, eu trebuie să mă însor cu fecioara din casa voastră". Apoi a aruncat un fir roșu și un inel de aur și a zburat.

Soră-mea s-a speriat și a început să plângă, iar cumnată-mea a înțeles că acesta era un zgripțuroi. Cumnată-mea s-a gândit ce s-a gândit, apoi a căutat un petic de pânză și a făcut din el o punguță, lăsându-i în fund o mică gaură pe care a umplut-o cu boabe de grâu. Apoi i-a dat-o soră-mii s-o poarte cu ea, zicându-i:

- Surioară, în seara asta va veni să te pețească zgripțuroiul. Dacă te va pofti să te așezi în caretă, tu să spui că amețești, dacă te va pofti în caleașcă, să spui că te zdruncină. Nu cumva să uiți ce ți-am spus!

Seara a venit în curtea noastră o caretă împodobită din care a coborât un tânăr învățat, cu fața albă, îmbrăcat cu o mantie roșie.

Amintindu-și de sfatul cumnată-mii, soră-mea, înecându-se de plâns a spus;

- Îmi vine amețeală în caretă.

Atunci zgripțuroiul, căci el era, a bătut din palme și îndată a apărut o caleașcă împodobită. Soră-mea, plângând și mai tare, a zis:

- Caleașca mă zdruncină. Atunci zgripțuroiul a spus:

- O să te duc în spate.

Și deodată, pe cap i-au crescut coarne, pe corp păr, iar ochi au început să-i strălucească de parcă erau niște lampioane. A luat-o în spate pe soră-mea și ca o furtună a plecat ou ea. Și pe unde a trecut el nu a rămas nici o urmă, în afara boabelor care căzuseră una câte una din săculeț.

A bătut vântul de la răsărit și de la apus și boabele s-au împrăștiat și s-au amestecat. Roua le-a înmuiat și ploaia le-a udat și boabele au încolțit și au început să crească. Cumnată-mea s-a luat după brazda de grâu și trecând peste văi și dealuri a ajuns în fața unui zid de piatră din care se făcea o peșteră care era astupată la gură cu un bolovan. Cumnată-mea a zis cu voce tare:

- Mergând pe drumul verde, am venit până în inima muntelui să-mi caut cumnata.

N-a terminat bine, că din peșteră a auzit vocea soră-mii:

- A venit cumnată-mea! Dă la o parte bolovanul din gura peșterii!

După puțin timp, bolovanul s-a mișcat și în fața ei a apărut zgripțuroiul. Făcându-și curaj, cumnată-mea a intrat în peșteră. Când a văzut-o pe cumnată-mea, soră-mea a început să plângă. Cumnată-mea a cercetat cu privirea peștera și a dat cu ochii de un borcan mare cu miere. Atunci pe loc, și-a făcut un plan și i-a zis soră-mii:

- Surioară, de ce plângi? Văd că nu-ți lipsește nimic: orez ai, făină ai, borcanul ăsta e plin cu miere.

Zgripțuroiul, plin de sine a început să râdă:

- Așa e! N-are de ce să-i pară rău că s-a măritat cu mine.

Cumnată-mea i-a luat vorba din gură:

- Am auzit că ai puteri foarte mari. Nu vrei să-mi arăți și mie ce poți?

Zgripțuroiul s-a umflat și mai mult în pene și pe loc s-a învoit. S-a mișcat o dată și s-a prefăcut într-un tigru fioros. Tigrul și-a mișcat capul și s-a prefăcut într-un leu amenințător. Cât ai clipi din ochi, leul s-a prefăcut într-un șarpe gros cât un butoi; avea capul în peșteră și coada, lungă de vreo 10 geanguri, îi ieșea afară. Văzând aceasta, cumnată-mea a spus:

- Cumnate, văd că poți să te prefaci numai în animale mari. N-ai putea să te prefaci într-o muscă și să intri în borcan să mănânci miere?

Nici n-a terminat bine de spus, că șarpele s-a prefăcut într-o muscă verde care, bâzâind, a intrat în borcanul cu miere. Cumnată-mea s-a repezit și a pus capacul la borcan. Musca a început să se zbată în miere, dar n-a mai putut ieși.

Cumnată-mea i-a strigat:

- Zgripțuroiule, zgripțuroiule, asta e pedeapsa pe care ți-am pregătit-o!

Apoi a luat-o pe soră-mea de mână și s-au întors acasă.

Auzind și ultima poveste, zâna s-a bucurat și a spus:

- Pe muntele Țin sunt multe femei deștepte. E luna februarie și trebuie să înflorească florile. Apoi și-a mișcat evantaiul și tot muntele s-a înroșit de atâtea flori care străluceau de-ți luau ochii. Cei trei copii s-au minunat văzând atâtea flori și pe crengile uscate, și-n crăpăturile stâncilor, și-n pădurea de brazi, peste tot erau numai flori roșii și proaspete. Și-a cules fiecare câte un buchet și au plecat bucuroși acasă.

Începând de atunci, în fiecare an, în luna februarie, când zăpada încă nu s-a topit, copacii încă n-au înmugurit, pe muntele Țin florile înfloresc colorând cu roșeața lor stâncile și apa din izvoare. Localnicii au numit aceste flori Bujori de Munte.