Caleidoscopul inimilor

Caleidoscopul inimilor de Claire Contreras

„Și a avut mereu un fel al ei de a-și broda fragilitatea. Își aduna bucățile și le transforma în ceva frumos.” R.M. Drake

Prolog

Primul băiat de care m-am îndrăgostit obișnuia să mă încânte cu povești despre regi și regine, despre război și pace și despre cum spera ca într-o zi să fie eroul cuiva. Empatizam cu aventurile sale nocturne, uitându-mă cum își flutura vioi brațele în timp ce își spunea poveștile și iubind felul în care ochii lui verzi străluceau când râdeam la glumele lui.

El m-a învățat ce înseamnă să fii atinsă și sărutată cu pasiune. Mai târziu, m-a învățat durerea care se simte când pierzi pe cineva de care ai ajuns să te atașezi. Singurul lucru despre care a uitat să mă învețe a fost cum să controlez strânsoarea pe care am simțit-o în piept, după ce a frânt și urma de suflet ce-mi rămăsese. Întotdeauna m-am întrebat dacă am ratat eu lecția asta.

Acum mă întreb dacă nu cumva și el încerca să-și dea seama de asta sau dacă pur și simplu nu a simțit nimic niciodată.

Capitolul unu

Se spune că metoda cea mai buna pentru a merge mai departe este să te detașezi de trecut, ca și cum detașarea este partea ușoară. Ca și cum să încerci să estompezi sau să ștergi trei ani de amintiri bune și rele este ceva ce poți face într-o singură zi. Eu știu că nu e așa, pentru că în două săptămâni se va împlini un an, iar amintirea lui este la fel de puternică, de parcă ar fi încă aici. Sandalele lui cu San Francisco Giants sunt încă în fața chiuvetei, exact unde le-a lăsat. Mirosul sau încă persistă pe unele dintre cămășile lui, cele pe care încă nu am apucat să le port la culcare. Prezența i se simte puternic, chiar și în absența lui. În timp ce mă plimb prin casă, asigurându-mă că tot ce a rămas de la el nu este la vedere, știu că, pentru mine, acesta este un pas uriaș în procesul de detașare.

Sunt în bucătărie, lipesc cu scotch ultimele cutii, când aud zăngănit de chei, urmat de sunet de tocuri pe podeaua de lemn masiv. Încă un sunet de care îmi va fi dor, sunt sigură, odată ce voi părăsi acest loc.

— Estelle? strigă cu voce delicată și melodioasă.

— În bucătărie.

Îmi șterg mâinile de blugi și mă îndrept către ea.

— Hei, ai făcut multă treabă azi-noapte, spune, zâmbind trist, cu ochii strălucindu-i, în timp ce se uită de jur împrejur la locul aproape gol. Are același păr creț și vâlvoi și ochi expresivi de culoarea caramelului pe care îi avea și fiul ei. Întâlnirea cu ea face ca sufletul să mă doară din nou.

Ridic din umeri și îmi mușc interiorul obrazului ca să nu plâng. Orice ca să nu plâng din nou din cauza asta, mai ales că n-am mai făcut-o de mult. Când Felicia mă trage în brațele ei, expir ușor și încerc să nu mă pierd cu firea de tot. Încerc să fiu puternică pentru ea și Phillip. Wyatt a fost singurul lor copil și, pe cât de grea este pierderea lui pentru mine, pot doar să-mi imaginez cât de goi pe dinăuntru trebuie să se simtă ei. De obicei, nu plângem când ne întâlnim, nici măcar când trece pe aici, dar vânzarea acestei locuințe reprezintă mai mult decât a ne lua rămas-bun de la o casă. Înseamnă să lăsăm în urmă diminețile de Crăciun și cinele de Ziua Recunoștinței. Înseamnă să spunem „Wyatt, te iubim, dar viața merge înainte”. Și chiar merge, ceea ce este unul dintre motivele pentru care mă simt vinovată. Viața continuă, dar de ce trebuie să continue fără el?

— O să fie bine, îi spun, ștergându-mi obrajii umezi în timp ce mă îndepărtez din brațele ei.

— O să fie. O să fie. Wyatt nu ar vrea să ne prăbușim din cauza unei case.

— Nu, cu siguranță ne-ar considera fraiere pentru că jelim o structură, spun, râzând ușor. Dacă ar fi fost după Wyatt, lumea ar locui în corturi și s-ar spăla cu apă de ploaie.

— Da, și ar fi tăiat și gazul, pentru că oricum nu găteați, ci comandați mereu de mâncare, adaugă ea.

Dăm din cap și noi lacrimi ni se formează în timp ce râsul piere și liniștea se așterne în jurul nostru.

— Ești sigură că nu vrei să stai cu Phillip și cu mine? mă întreabă, în timp ce mergem din cameră în cameră, asigurându-ne că nu am uitat ceva. De mâine, agentul imobiliar o să înceapă să prezinte casa și trebuie să arate perfect pentru potențialii cumpărători.

— Nu. Victor s-ar simți foarte ofensat dacă nu i-aș accepta oferta. Probabil ar aduce vorba despre faptul că nu am vrut să merg la același colegiu cu el, că nu-mi place aceeași echipă de fotbal și că nu mi-am plătit datoria și nu i-am spălat rufele pentru un an atunci când eram la liceu. Cred că de-aia e atât de nerăbdător să mă mut cu el, de fapt.

Umerii Feliciei se zguduie de râs.

— Bine, atunci salută-l din partea mea și invită-l la cină cu noi duminică. Ne-ar plăcea să ne viziteze.

— Sigur, răspund, zâmbetul dispărându-mi când observ sandalele de pe jos.

— Vrei să le iau eu sau vrei să le păstrezi?

— Eu… Fac o pauză pentru a respira, tremurând. Poți să le iei tu?

Nu cred că pot suporta să mă uit la ele în fiecare zi într-o locuință nouă. Deja îi păstrez toate tricourile și oricum nu-mi vin sandalele lui, sunt cu vreo cinci numere mai mari, dar sunt preferatele lui. Erau. Erau preferatele lui. Asta e ceva la care psihologul m-a pus să lucrez: să vorbesc despre Wyatt la trecut. Uneori nu-mi vine să o zic, dar am făcut progrese. O perioadă am trăit într-o falsă realitate, în care Wyatt era plecat într-o călătorie de afaceri sau ceva de genul ăsta. Îi plăcea foarte mult să călătorească singur și să lase diferitele culturi să-i influențeze picturile. După o lună am început să accept că nu se mai întoarce. După trei, la cererea psihologului, am început să-i pun lucrurile în cutii, ca să nu-mi mai reamintească în mod constant.

Înlăturarea lor nu a ajutat prea mult. Casa îmi amintea de el și nici studioul nostru nu putea fi împachetat. Era ceva cu care trebuia să învăț să trăiesc… viața fără el. După șase luni am putut să intru și să ies din ambele locuri fără ca inima să mi se strângă în piept de fiecare dată. Iar acum, un an mai târziu, cred că sunt gata să merg mai departe. Dacă moartea subită a lui Wyatt m-a învățat ceva, a fost faptul că viața este scurtă și trebuie trăită la maximum. Este ceva ce înțeleg, dar totuși, în unele zile, trebuie să fac eforturi ca să pun asta în aplicare.

— Scumpo, tot ce a lăsat în urmă este al tău, știi asta, spune Felicia.

Nici nu-mi dau seama că încă plâng până nu simt pe buze gustul sărat al lacrimilor. Încerc să-i mulțumesc, dar vorbele îmi rămân blocate în gât, sub bolovanul care s-a instalat acolo.

După o ultimă privire împrejur, ne îmbrățișăm și îi promit că ne vom vedea duminică. În timp ce merg spre mașină, mă uit peste umăr, lăsându-mi inima să se strângă pentru ultima dată, înainte să mă urc în mașină și să plec. Amintirile… tihna… trecutul… toate devin o imagine îndepărtată în oglinda retrovizoare în timp ce mă îndrept spre casa fratelui meu. Îmi verific în minte o listă de lucruri de făcut, când soneria unui telefon îmi întrerupe gândurile.

— Hei, cum a mers? întreabă Mia în loc de salut.

— A fost OK. Un pic trist, dar nu îngrozitor.

— Îmi pare rău că nu am putut fi acolo. A venit Felicia să ia câte ceva din lucrurile lui? Cum se mai simte?

— Se simte bine. Arată bine.

— Mai ieșim mâine-seară? întreabă Mia încet, parcă tatonând.

— Dacă rămânem într-un singur bar, merg. Nu am chef de mers din bar în bar și de rutina de studenți care îți place ție.

Mia nu s-a descotorosit de partea ei sălbatică de când am absolvit și ne-am început viețile de „oameni maturi”. Oricât mi-ar plăcea să-mi petrec timpul cu ea, nu pot să-mi umplu ficatul cu cantități enorme de apă, după ce l-am înecat în alcool cu o noapte înainte, săptămânal, cum face ea.

— OK, nu batem barurile. Oricum am o întâlnire la un brunch sâmbătă dimineață și nu pot să arăt ca dracu’, deci o s-o luăm ușor.

— O întâlnire? întreb, încruntându-mă, în timp ce intru în parcarea fratelui meu.

— Întâlnire pe neve. Îl cheamă Todd. Este custode la muzeul Pelican. Maria pare să creadă că ne-am potrivi perrrfect, spune ea, rostogolind exagerat r-urile ca să o imite pe prietena ei scriitoare din Italia.

— Hm… nu cred că am auzit de vreun Todd, îi spun.

Eu și Mia ne cunoaștem de când mă știu. Mamele noastre au fost cele mai bune prietene din copilărie și, când au crescut, s-au măritat cu bărbați care erau, la rândul lor, cei mai buni prieteni. Spre dezamăgirea mamelor noastre, ne-am dat seama devreme că istoria nu se va repeta în cazul nostru, atunci când Mia se tot combina cu băieții răi, în timp ce eu preferam tipii tăcuți.

— La naiba! Speram să-l cunoști. Nu-i cunoști tu pe toți cei din lumea artei? Todd Stern? spune ea, cu o notă de speranță în voce.

Mă pufnește râsul, pentru ca nu e departe de adevăr. Wyatt și cu mine am deschis galeria-studio Paint it Back acum câțiva ani și, adunând cunoștințele noastre dintre artiști și proprietari de galerii cu cele ale Miei din lumea fotografiei, știam cam pe toată lumea. Ei bine, e clar că nu chiar pe toată lumea.

— Nu. Rob nu-l cunoaște?