Caligula

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus

Acțiunea se desfășoară în palatul lui Caligula. Un interval de trei ani desparte primul act de actele următoare.

ACTUL ÎNTÂI.

Scena I.

Câțiva patricieni, dintre care unul foarte bătrân, sunt adunați într-o sală a palatului și dau semne de nervozitate.

PRIMUL PATRICIAN: Tot nimic.

PATRICIANUL BĂTRÎN: Nimic dimineața, nimic seara.

AL DOILEA PATRICIAN: De trei zile, nimic.

PATRICIANUL BĂTRÎN: Cercetașii se duc, cercetașii se-ntorc. Dau din cap și spun: „Nimic”.

AL DOILEA PATRICIAN: Au cutreierat peste tot, nu mai e nimic de făcut.

PRIMUL PATRICIAN: De ce vă-ngrijorați dinainte? S-așteptăm. Poate că se-ntoarce așa cum a plecat.

PATRICIANUL BĂTRÎN: L-am văzut când ieșea din palat. Avea o privire ciudată.

PRIMUL PATRICIAN: Eram și eu de față și l-am întrebat ce are.

AL DOILEA PATRICIAN: Ți-a răspuns?

PRIMUL PATRICIAN: Un singur cuvânt: „Nimic”.

Pauză. Intră Helicon, mâncând ceapă.

AL DOILEA PATRICIAN (tot nervos): E-ngrijorător.

PRIMUL PATRICIAN: Ei, toți tinerii sunt la fel.

PATRICIANUL BĂTRÎN: Sigur, vârsta le șterge pe toate.

AL DOILEA PATRICIAN: Crezi?

PRIMUL PATRICIAN: Să sperăm c-o să uite.

PATRICIANUL BĂTRÎN: Bineînțeles! Una pierdută, alte zece în loc.

HELICON: De unde ați scos-o că-l vorba de dragoste?

PRIMUL PATRICIAN: Și-atunci, ce altceva?

HELICON: Ficatul, poate. Sau simplul dezgust de a da zilnic ochii cu voi. I-am suporta mai ușor pe contemporanii noștri, dacă și-ar schimba din când în când mutrele. Numai că meniul nu prea se schimbă. Mereu aceeași tocană.

PATRICIANUL BĂTRÎN: Eu prefer să cred că-l vorba tot de dragoste. E mai înduioșător.

HELICON: Și liniștitor, mai ales, cu atât mai liniștitor. E soiul de boli care nu-l cruță nici pe inteligenți, nici pe imbecili.

PRIMUL PATRICIAN: Numai că, din fericire, suferințele nu țin o veșnicie. Tu ai fi în stare să suferi mai mult de un an?

AL DOILEA PATRICIAN: Eu, nu.

PRIMUL PATRICIAN: Nimeni n-are această putere.

PATRICIANUL BĂTRÎN: Viața ar deveni de nesuportat.

PRIMUL PATRICIAN: Pe drept cuvânt. Uitați-vă la mine, anul trecut mi-a murit nevasta. Am plâns foarte mult și apoi am uitat… Din când în când sunt trist. Dar, la urma urmei, nu-l nimic.

PATRICIANUL BĂTRÎN: Natura le rânduiește bine pe toate.

HELICON: Și totuși, când mă uit la voi, am impresia că mai și greșește uneori.

Intră Cherea.

PRIMUL PATRICIAN: Ei?

CHEREA: Tot nimic.

HELICON: Calmi, domnilor, păstrați-vă calmul. Cel puțin, aparențele să le salvăm. Doar imperiul roman noi suntem. Dacă noi ne pierdem cu firea, imperiul își pierde capul. Or, nu-l momentul, credeți-mă! Și pentru început, haideți la masă, imperiului o să-l meargă mai bine.

PATRICIANUL BĂTRÎN: Chiar așa, să nu dăm vrabia din mână pe cea de pe gard.

CHEREĂ: Mie povestea asta nu-mi place. Toate mergeau însă prea bine. Acest împărat era desăvârșit.

AL DOILEA PATRICIAN: Da, exact cum trebuie să fie: scrupulos și lipsit de experiență.

PRIMUL PATRICIAN: La urma urmei, ce-l cu voi și de ce vă tânguiți atâta? Nimic nu-l împiedică să fie tot cum a fost. O iubea pe Drusilla, de acord. În definitiv, era sora lui. Și-așa și e prea mult că și-o făcuse amantă. Dar să dai Roma peste cap numai fiindcă Drusilla a murit, mi se pare că-ntrece măsura.

CHEREA: Tocmai de aceea. Mie povestea asta nu-mi place, iar fuga lui nu-mi prevestește nimic bun.

PATRICIANUL BĂTRÎN: Da, fără foc nu iese fum.

PRIMUL PATRICIAN: În orice caz, interesele statului nu pot admite un incest care ia proporții de tragedie. Incestul, fie, dar discret.

HELICON: Numai că, știți, vrând-nevrând, incestul face totdeauna și puțin zgomot. Patul scârțâie, dacă-mi dați voie să mă exprim așa. De altfel, de unde ați scos-o că-l vorba de Drusilla?

AL DOILEA PATRICIAN: Atunci, ce să fie?

HELICON: Ghiciți. Și luați aminte că-n nenorocire e ca și-n căsătorie, îți închipui că alegi, dar până la urmă ești tu alesul. Asta e, nu poți face nimic. Caligula e nefericit, dar poate că nici nu știe de ce! S-o fi simțit prins în capcană și-atunci a fugit. Nici noi n-am fi făcut altfel. Uite, eu, care vă vorbesc, dacă aș fi putut să-mi aleg tatăl, nu m-aș mai fi născut.

Intră Scipio.

Scena II.

CHEREA: Ce s-aude?

SCIPIO: Tot nimic. Niște țărani susțin că l-au văzut ieri noapte, pe undeva pe-aproape, alergând prin furtună.

Cherea revine în mijlocul senatorilor. Scipio îl urmează.

CHEREA: Scipio, au și trecut trei zile?

SCIPIO: Da. Eram de față, însoțindu-l ca de obicei. S-a apropiat de corpul Drusillei. L-a atins cu două degete. Apoi a căzut pe gânduri, întorcându-se pe loc și a ieșit cu pas liniștit. De-atunci, gonim pe urmele lui.

CHEREA (dând din cap): Băiatului ăstuia prea-l plăcea literatură.

AL DOILEA PATRICIAN: La vârsta lui, e și firesc.

CHEREA: Dar nu-l de rangul lui. Un împărat artist nu-l de conceput. Desigur c-am avut și dintr-ăștia, unul sau doi. Oi râioase găsești peste tot. Dar aceia, cel puțin, au avut bunul simț să rămână funcționari.

PRIMUL PATRICIAN: Era mai odihnitor.

PATRICIANUL BĂTRÎN: Fiecare cu meseria lui.

SCIPIO: Cherea, ce putem face?

CHEREA: Nimic.

AL DOILEA PATRICIAN: S-așteptăm. Dacă nu se-ntoarce, va trebui înlocuit. Fie vorba-ntre noi, nu ducem lipsă de împărați.

PRIMUL PATRICIAN: Nu, doar de caractere ducem lipsă.

CHEREA: Și dacă se-ntoarce prost dispus?

PRIMUL PATRICIAN: Pe cinstea mea, deocamdată tot copil e, așa c-o să-l facem s-asculte de glasul rațiunii.

CHEREA: Și dacă rămâne surd la glasul rațiunii?

PRIMUL PATRICIAN (râzând): Ei bine! N-am scris eu, pe vremuri, un tratat despre lovitura de stat?

CHEREA: Firește, dacă va trebui! Dar aș prefera să rămân la cărțile mele.

SCIPIO: Pe mine vă rog să mă scuzați.

Iese.

CHEREA: S-a șifonat.

PATRICIANUL BĂTRÎN: E un copil. Tinerii se simt solidari.

HELICON: Solidari sau nu, tot vor îmbătrâni odată.

Apare un soldat din gardă.

SOLDATUL: Caligula a fost văzut în grădina palatului.

Ies toți.

Scena III.

Câteva clipe scena rămâne goală. Prin stânga se strecoară pe furiș Caligula. Privirea îi este rătăcită, e murdar, are părul îmbibat cu apă și picioarele stropite cu noroi. Își duce de mai multe ori mâna la gură. Se îndreaptă spre oglindă și, de îndată ce își vede propria imagine, se oprește. Mormăie ceva nedeslușit, apoi se așază în dreapta, cu brațele atârnând între genunchii depărtațiPrin stânga apare Helicon. Zărindu-l pe Caligula, se oprește la extremitatea scenei și-l observă în tăcere. Caligula se întoarce și-l vede.

Pauză.

Scena IV.

HELICON (dintr-o margine a scenei spre cealaltă): Bună ziua, Căiuș.

CALIGULA (firesc): Bună ziua, Helicon.

Tăcere.

HELICON: Pari obosit.

CALIGULA: Am umblat mult.

HELICON: Da, absența ta a durat cam mult.

Tăcere.

CALIGULA: Mi-a fost greu să găsesc.

HELICON: Ce anume?

CALIGULA: Ceea ce voiam.

HELICON: Și ce voiai?

CALIGULA (la fel de firesc): Luna.

HELICON: Poftim?

CALIGULA: Da, voiam luna.

HELICON: Aha! (Tăcere, Helicon se apropie.) Ce să faci cu ea?

CALIGULA: Ei bine!… E unul dintre lucrurile pe care nu le am.

HELICON: Bineînțeles. Și-acum, totul e-n ordine?

CALIGULA: Nu, n-am reușit s-o am.

HELICON: Asta e mai prost.

CALIGULA: Da, de asta și sunt obosit. (Pauză.) Helicon!

HELICON: Da, Căiuș.

CALIGULA: Gândești, pesemne, că sunt nebun.

HELICON: Știi bine că eu nu gândesc niciodată. Sunt prea inteligent pentru așa ceva.

CALIGULA: Da. În sfârșit! Dar nu sunt nebun, ba, dimpotrivă, niciodată n-am fost mai chibzuit. Doar că am simțit deodată nevoia de imposibil. (Pauză.) Lucrurile, așa cum sunt, nu mi se par satisfăcătoare.

HELICON: E o părere destul de răspândită.

CALIGULA: Adevărat. Dar până acum n-am știut. Acum știu. (Tot firesc.) Lumea, așa cum e făcută, nu-l de suportat. Iată de ce am nevoie de lună sau de fericire, sau de nemurire, de orice lucru oricât de nebunesc, numai să nu aparțină acestei lumi.

HELICON: E un raționament logic. Deși, în general, nu poate fi susținut până la capăt.

CALIGULA (ridicându-se, dar cu aceeași simplitate): Nu știi nimic. Tocmai fiindcă nu poate fi susținut până la capăt, nici nu obții nimic. Dar poate că va fi suficient dacă rămâi, până la capăt, logic. (Se uită la Helicon.) Știu ce-ți trece prin minte. Câtă zarvă pentru moartea unei femei! Nu, nu-l vorba de asta. Mi-amintesc, într-adevăr, că acum câteva zile o femeie pe care o iubeam a murit. Dar ce e iubirea? Un lucru de nimic. Moartea asta nu-nseamnă nimic, ți-o jur; nu-l decât semnul unui adevăr care face ca luna să-mi fie necesară. E un adevăr foarte simplu și foarte limpede, oarecum stupid, dar greu de descoperit și greu de suportat.

HELICON: Și-n ce constă acest adevăr, Căiuș?

CALIGULA (întors cu spatele, pe un ton neutru): Oamenii mor și nu sunt fericiți.

HELICON (după o pauză): Să fim serioși, Căiuș, e un adevăr cu care oamenii se-mpacă foarte bine. Uită-te în preajma ta! Asta nu-l împiedică să mănânce.

CALIGULA (cu o izbucnire neașteptată): Atunci toate din preajma mea sunt minciună și eu vreau ca oamenii să trăiască potrivit adevărului! Și singurul care posedă mijloacele de a-l face să trăiască potrivit adevărului sunt eu. Fiindcă eu știu ce le lipsește, Helicon. Oamenii sunt lipsiți de posibilitatea cunoașterii, le lipsește profesorul care să le vorbească în cunoștință de cauză.

HELICON: Căiuș, să nu te superi pentru ce-ți voi spune. Dar, mai întâi, ar trebui să te odihnești.