Romane

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus

PREFAȚĂ

Există opere literare care au mai multe „intrări” și „ieșiri”. Elocvente în acest sens sunt numeroase povestiri și romane de Fr. Kafka, J. Joyce, M. Proust și alții. Pentru înțelegerea unor astfel de scrieri, faptul acesta nu este lipsit de semnificație. Maniera de organizare ideatică și stilistică a unor texte indică adeseori și modul lor cel mai fertil de abordare.

Opera literară a scriitorului francez (1913 – 1960) este și ea organizată în același fel. Dar, spre deosebire de alți scriitori, în centrul ei există un puternic nucleu teoretic, format din Mitul lui Sisif (1943) și Omul revoltat (1951).

Cele mai reprezentative romane camusiene (Străinul, 1942, Ciuma, 1947V ca și unele drame ale sale (Neînțelegerea, 1944, Caligula, 1944), au un caracter exponențial, fiind saturate de ideile din eseurile sale, care au avut o rezonantă europeană. Dar, nu era un filosof și nici nu-i făcea plăcere să fie denumit în acest fel. El avea, mai dePrabă, structura unui moralist, așa cum fusese, de pildă, ascal în secolul al XVII-lea. Nu încape îndoială că autorul Mitului lui Sisif avea întinse cunoștințe în domeniul filosofiei. La Alger făcuse doar studii de filosofie, iar pentru licență a pregătit o lucrare despre Plotin și Sf. Augustul. Jean Grenier, profesorul său de la ȚJniversitatea din Alger, a avut un rol imens în formarea sa intelectuală, fapt pe care l-a remarcat întotdeauna cu recunoștință.

Dar, dincolo de toate acestea, ' punerea temeliilor conceptelor de om absurd și literatură a absurdului, ca și formularea ipostazelor de revoltă și literatură a revoltei presupune o largă arie de informare, susținută de un spirit speculativ extrem de subtil. Era familiarizat cu gândirea lui Descartes și Pascal, Kirkegaard și Schopenhauer, Max Scheler, dar cel mai aproape de sensibilitatea absurdului și ideea de libertate fără Dumnezeu trebuie să fi fost Nietzsche, iar dintre scriitorii străini, Dostoievski, cu cele două romane ale sale Crimă și pedeapsă și Frații Karamazov.

Fără îndoială că personalitatea unui scriitor nu se definește doar în funcție de informațiile sale literare și filosofice, acumulate în tinerețe, iar mai târziu triate în vederea alcătuirii unui program, conceput ca un mod de-a fi în existență si, totodată, ca un nucleu ideatic pentru creația literară. Or, cine urmărește evoluția vieții lui nu poate să nu observe caracteruf ei spectacular, configurat ca un destin tipic unui om de la marginea unei culturi, capabil să traverseze diverse obstacole până ajunge în centrul ei.

Născut la Mondovi (Algeria), este fiul unei servitoare de origine spaniolă. După numai un an de la naștere, tatăl său (francez-alsacian) moare în luptele de la Marna (1914), mama scriitorului fiind nevoită să se mute cu cei doi copii la Alger (Belcourt), unde va lucra cu ziua în casele oamenilor bogați. Vorbind despre cultul eului și despre personalitate, scriitorul rememorează acel început greu, din perspectiva celui ce devenise. „Când privesc viața mea și culoarea ei secretă, parcă simt în mine un tremur de lacrimi. Eu sunt deopotrivă aceste buze pe care le-am sărutat și nopțile în „casa în fața lumii„, sunt copilul sărac și aceasta dezlănțuire de viață și ambiție ce mă cuprinde în anumite clipe. Mulți dintre cei care mă cunosc nu mă recunosc în anumite ceasuri. Și eu mă simt pretutindeni asemenea acelei imagini inumane a lumii care-i propria mea viață.”

Un prieten al scriitorului, Morvan Lebesque, relatează că, în a doua jumătate a secolului trecut, Algeria era un loc de refugiu al unor oameni din Franța, Spania, Portugalia și Italia, care veneau aici fie să caute de lucru, fie din cauza unor pedepse pe care ar fi trebuit să le suporte în țările lor de baștină. Integrarea acestora în mediul algerian era pașnică, iar conflictele cu arabii erau extrem de rare.

Perioada îndelungată de dominație franceză în Algeria s-a soldat cu formarea unei culturi franceze specifice, susținută de școli, ziarele franceze, asociațiile dintre oamenii de litere, în această ambianță, Albert Camiis, copilul orfan, este sprijinit să meargă la gimnaziu, iar în anii de universitate a fost stimulat și îndrumat de elita intelectuală locală din care se va forma Școala algeriană. Or, nu este tipul intelectualului care să fi trăit experiența algeriană cu detașare, iar privirea lui să fi rămas îndreptată doar spre Paris, unde ar fi dorit să studieze.

Autorul Ciumei a trăit printre francezi și arabi câteva decenii, în care relațiile dintre aceștia nu cunoșteau discriminările rasiale.

Mișcările extremiste musulmane și franceze au apărut mai târziu, iar intelectualii din Școala algeriană nu le-au acceptat niciodată. Oameni de litere ca Jean Grenier, Claude Freminville (tipograf), Rend Jean-Clot (pictor) și Gabriel Audisio, ultimul fiind și un teoretician al conceptului de cultură mediteraneană, s-au strâns într-o grupare destinată să caute poezia Algerului, tradițiile sale, frumusețile peisajului deșertic și ale acestei lumi amestecate, în care arabii cu spiritul'lor oriental erau mai mult decât o simplă pată de culoare. Librar și editor, Charlot era gata să publice scrierile acestora, multe (fin ele apărând în revista Rivages.

Soarele, marea și tinerețea constituiau cele trei mari teme în jurul cărora se polariza creația Școlii algeriene.

Cu toate că era captivat în acei ani de literatura lui Andre Gide, iar ceva mai târziu de aceea a lui M. Proust și A. Malraux, cea mai mare parte a creației sale este impregnată de spiritul african, de poezia deșertului, de pasiunile și conflictele existente în această lume orientală. Iată o mărturie elocventă în acest sens: „Oamenii află aici, cât sunt tineri, o viață pe măsura frumuseții lor. Urmează apoi declinul și uitarea.'Au mizat pe carne, dar știau dinainte că vor pierde. La Alger, pentru cine e tânăr și viu, 'totul e refugiu și pretext pentru victorii: golful, soarele, rosul și albastrul coborând spre mare, florile și stadioanele, fetele cu pulpe fragile” (Vara la Alger)1.

Observă și cântărește literatura europeană dinafară și dinăuntrul ei. Anii petrecuți de scriitorul francez la Alger și Oran, ca și întreg spectacolul străzii cu oameni bătrâni și tineri constituie substanța operei camusiene. Mai mult, eu sunt înclinat să cred că sentimentul trăirii fără speranță și al confruntării lucide cu moartea s-a grefat pe mitul Mediteranei africane, relevat de spațiul algerian.