Cantecul paradisului

Capitolul 1

Mariette citi îngrijorată scrisoarea lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos, un fabricant de chitare foarte cunoscut din împrejurimile Madridului. Individul se exprima într-o engleză perfectă, dar conținutul mesajului era destul de neplăcut, își spuse tânăra oftând.

De fapt, scrisoarea îi era adresată lui Henrik Olsen, tatăl Mariettei, care murise în urmă cu câteva luni. Însemna deci că Francisco nu știa că bătrânul se prăpădise... O umbră trecătoare întunecă fața Mariettei rememorând evenimentele care încă o îndurerau... De câteva luni, imaginea tatălui ei o bântuia zi și noapte, aproape ca o prezență vie... încă de pe vremea când învățase să meargă, îl însoțise pe Henrik la magazin, plăcându-i să-l urmeze pas cu pas prin sălile uriașe pline cu instrumente muzicale. N-o certase niciodată, ba dimpotrivă, o încurajase! Și încet-încet, odată cu trecerea anilor, îi insuflase pasiunea pentru comerț și gustul pentru muzică.

După nașterea fiului său, Martin, familia se temuse că Henrik își va neglija fetița, transferându-și întreaga afecțiune asupra băiețașului, dar din fericire nu s-a întâmplat așa. Henrik își iubise cu aceeași tandrețe și fiul și fiica...

Totuși, Martin, după ce mai crescuse, nu manifestase decât un interes moderat pentru activitatea profesională a tatălui său și curând deveni evident faptul că perspectiva de a prelua succesiunea afacerilor lui nu-l entuziasma deloc.

După moartea lui Henrik, se străduise, fără prea mare tragere de inimă, să participe la administrarea firmei și la vânzarea de instrumente muzicale. Cu toate astea, a lăsat în grija surorii lui controlul întreprinderii lor familiale...

Mariette reveni la realitate și formă un teanc din actele împrăștiate pe biroul din stejar masiv, apoi își mai aruncă o privire asupra notei pe care o scrisese pentru fratele ei. În ea erau menționate în câteva rânduri problemele urgente de rezolvat a doua zi.

Privirea i se opri din nou asupra scrisorii din fața ei și se uită câteva secunde la curbele elegante ale semnăturii lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos.

Mariette își dădu la o parte de pe frunte buclele negre, ca și când prin acest gest ar fi reușit să alunge grijile care o copleșiseră. Avea un păr superb, dar, în ciuda tuturor eforturilor ei, nu reușea să-l strunească în vreun fel. Era singurul lucru din viața ei care nu se supunea controlului, recunoscu ea zâmbind.

La cei douăzeci și șapte de ani ai ei, considera că venise vremea să renunțe la aspectul cam copilăresc pe care i-l dădea părul rebel, dar Mariette se înșela... Părul ei castaniu tuns nici prea lung, nici prea scurt îi scotea în evidență delicatețea naturală a trăsăturilor. Toți spuneau că moștenise aspectul fizic de la ramura italiană a familiei, pe când ochii de un albastru bătând spre mov îi avea de la tatăl ei...

Mariette se pomeni că îi fuge gândul la trecutul lui Henrik. Magazinul ocupase întotdeauna un loc central în viața lui. Bunicul lui, care se numea tot Henrik, fusese acela care, după o lungă călătorie din Scandinavia până în Statele Unite, se stabilise în cele din urmă la New York pentru a deschide un magazin. Datorită muncii înverșunate a celor trei generații care au urmat, firma, la început foarte modestă, se dezvoltase foarte mult.

Atunci când Henrik, al treilea cu același nume, se lansase și el în afaceri, soția lui, Anna Rosetti, îi acordase un sprijin prețios. Din nefericire, tânăra lui soție, îmbolnăvindu-se de o boală incurabilă, părăsise prea repede lumea aceasta. Depășind cu greu această încercare dureroasă a vieții lui, Henrik își consacrase restul zilelor educării celor doi copii ai lui, ocupându-se în același timp și de activitățile sale comerciale.

În spatele ușii de sticlă a biroului în care Mariette își făcea ordine în hârtii se găsea magazinul. Pe pereții acoperiți cu lambriuri vechi erau înșirate instrumente muzicale. La stânga erau agățate saxofoane, tromboane și trompete care străluceau în soarele asfințitului. La dreapta se zăreau formele întunecate ale chitarelor, mandolinelor, banjourilor și viorilor.

La etaj, pianele, violoncelele și contrabasurile ocupau întreaga suprafață a uriașei săli de expunere.

Mariette se apropie încet de vechea tejghea din lemn pe care se aliniau sute de partituri clasice și contemporane, dar deodată încremeni.

Își adusese brusc aminte de ceva.

Señor Francisco Maria Lorca y Lobos nu venise oare în urmă cu câțiva ani la New York? Ba da... Își amintea acum de vizita pe care acesta o făcuse la magazin.

Trecuse foarte mult timp de atunci. Pe vremea aceea era doar o adolescentă și nu avea decât o singură ambiție: să meargă pe urmele tatălui ei și să pună umărul la dezvoltarea magazinului. După ce terminase liceul, insistase așadar pe lângă tatăl ei s-o lase să-l ajute la treabă.

Dar îi fusese imposibil să-l facă să înțeleagă. Convins de calitățile excepționale ale fiicei lui, refuzase cu îndârjire s-o lase să-și abandoneze studiile. „Eu am învățat meserie din mers, insista el cu un aer serios, dar tu ai posibilitatea de a te duce la facultate ca să-ți perfecționezi cunoștințele referitoare la administrație și comerț. Nu rata această ocazie, pentru că vei regreta mai târziu. În ziua de azi trebuie să capeți noțiuni solide de administrație și contabilitate ca să reușești în afaceri. Greșeala nu iartă niciodată...”

În cele din urmă, Mariette a urmat cursurile Universității Columbia și și-a luat diploma cu un succes răsunător. În schimb, constată cu un fel de resemnare că nu era prea dotată din punct de vedere muzical. În ciuda eforturilor nenumărate depuse de profesorul ei de violoncel, rezultatele rămâneau destul de modeste... Lumea muzicală o pasiona, dar trebuia să recunoască faptul că nu va deveni în veci o muziciană de geniu.

În campus, farmecul și buna ei dispoziție i-au atras multe simpatii, numeroși studenți devenindu-i prieteni. Tinerii îi făceau curte, fără însă ca relațiile lor să ia o turnură mai serioasă. Obiectivul Mariettei era acela de a munci pentru a-și lua examenele, și nu să se țină de aventuri sentimentale.

Atunci când tatăl ei, mândru de succesele ei universitare, îi aduse la cunoștință că se hotărâse să-i ofere un sejur de un an în Italia, nu se putuse abține să nu-și arate mirarea.

— De ce vrei să studiez violoncelul acolo? Știi foarte bine că nu am talent. După patru ani de studiu, nivelul meu a rămas destul de mediocru.

Henrik făcuse un gest cu mâna, sfătuind-o să aibă răbdare.

— Ascultă-mă două secunde, draga mea, continuase el cu o voce emoționată. Aș dori să intri în contact cu muzicieni, pentru a înțelege mai bine universul și realitatea muncii lor. În plus, asta va reprezenta o experiență suplimentară în domeniul comercial. De altfel, bunica ta ține neapărat să faci cunoștință cu membrii familiei ei. Știi foarte bine că o parte din rădăcinile tale se află în Italia!

Atunci, Mariette acceptase și petrecuse un an minunat la Florența. Așa cum se așteptase de altfel, nu-și descoperise noi talente muzicale, în schimb, întâlnirea cu Paulo îi transformase radical cursul vieții, care până atunci era unul destul de liniștit.

La câteva săptămâni de la sosire, îl cunoscuse pe tânăr în timpul unei vizite la rudele ei. Fusese imediat cucerită de înfățișarea lui tipic latină și ascuțimea minții acestuia.

Curentul de simpatie reciprocă ce-i împinsese pe Paulo și Mariette unul spre celălalt se transformă repede în pasiune sentimentală. Plin de vitalitate și entuziasm, Paulo o iubea pe Mariette așa cum iubesc oamenii când sunt tineri. Fata simțea pentru el afecțiune și considerație, dar nu se lăsă niciodată copleșită de flacăra mistuitoare a iubirii.

De altfel, Paulo care visa să o ia de soție, o trata cu un respect deosebit. În nicio împrejurare nu a încercat să-i învingă rezistența și să compromită inocența și puritatea, lucruri pe care le aprecia atât de mult la ea.

La capătul anului petrecut în străinătate, Mariette trebui să cedeze în fața evidenței: în ciuda sentimentelor tandre care o legau de Paulo, dorea din tot sufletul să se întoarcă în Statele Unite. Locul ei era acolo, lângă tatăl ei...

Atunci când Paulo constată că hotărârea ei era irevocabilă, îi mărturisi că viața lui, distrusă pentru totdeauna, nu mai avea niciun sens... Acest episod avusese loc cu cinci ani în urmă. De atunci, Mariette primea în mod regulat vești despre verii lui, de la care află că Paulo depășise cu bine criza, se însurase cu o tânără superbă și avea deja doi copii minunați.

Mariette oftă adânc.

Se simți brusc doborâtă de oboseala de peste zi și își simțea picioarele înțepenite.

Nu numai că era epuizată, dar avea și o foame de lup. Ar fi poate mai bine să lase pe mâine rezolvarea problemei delicate a chitarelor Lobos, dar nu renunță la idee și se îndreptă spre biblioraftul cu fișele clienților și furnizorilor ei obișnuiți.

Martin avea dreptate, își spuse ea răsfoind maldărul de documente. În viitorul apropiat, cumpărarea unui calculator va deveni probabil absolut necesară. Astfel ar putea ține la zi contabilitatea, evaluarea aproape instantanee a situației stocurilor și ar putea să facă mai ușor comenzile.

Peste câteva minute, Mariette ținea în mână corespondența cu familia Lobos. Se întrebase de mai multe ori, referitor la acest mister surprinzător, ce se întâmplase oare cu cele două chitare comandate cu opt luni în urmă furnizorilor lor spanioli?

Enigma rămânea de nepătruns. Era evident că cele două instrumente, în valoare totală de șaisprezece mii de dolari și confecționate de un meșter lutier din Cuenca, nu ajunseseră la destinație.

Rămânea de văzut dacă măcar părăsiseră teritoriul spaniol, își repetă ea pentru a mia oară.

Oare prin ce nefericit joc al întâmplărilor avusese loc acel incident? Era vorba despre o greșeală administrativă, așa cum se întâmplă uneori?

În cazul de față, problema era una dintre cele mai grave, continuă raționamentul Mariette, cu figura încruntată. Cei doi chitariști americani deveniseră nerăbdători și familia Lobos cerea plata instrumentelor pe care afirmau că le-au trimis spre Statele Unite la data cuvenită...

Chiar mâine dimineață va lua legătura cu avocatul lor, Charles Wingfield Baker și împreună cu Martin, va stabili drumul care trebuia urmat pentru a da de capătul acelei afaceri spinoase, se hotărî ea închizând cu zgomot uriașul biblioraft. Și poate va fi nevoită să se ducă în Spania ca să discute direct cu furnizorii lor, trase ea concluzia, ușor depășită de situație...

Magazinul ocupa patru etaje ale unei vechi clădiri confortabile situată în mijlocul Manhattan-ului. Martin îi propusese să închirieze două din etaje, care erau ale lor, ca să crească profitul, dar Mariette se opusese categoric acestei idei. Magazinul Olsen Music își va păstra cu orice preț aspectul tradițional pe care îl avusese întotdeauna! Nici nu intră în discuție închirierea patrimoniului lor familial, deși, într-adevăr, în anii aceia chiriile crescuseră în mod considerabil.

Era ora nouă și ceva când Mariette deschise ușa apartamentului ei de la etajul patru. Pe vremuri, Martin și tatăl ei locuiau cu ea, dar după moartea lui Henrik, Martin se hotărâse să devină independent și se instalase într-un alt cartier al New York-ului.

Mariette își încropi o cină rapidă, apoi se trânti în balansoar, aflat lângă șemineul din salon. Nu se schimbase nimic aici încă de pe vremea când era copil. Cunoștea de când se știa șirul acela de încăperi cu farmec desuet, cu plafonul înalt și pline de mobile atinse de patina timpului!

Singurele modificări fuseseră făcute de tatăl Mariettei în bucătăria uriașă, având grijă ca aceasta să fie echipată în mod funcțional, și mai construise și o baie spațioasă și modernă.

Aceste modernizări nu schimbaseră însă aspectul învechit al apartamentului.

Cu capul sprijinit de spătarul fotoliului, Mariette începuse să citească romanul pe care îl începuse de curând, răsfoind rapid paginile, ca să ajungă la capitolul dorit. Bunica ei, pasionată de poveștile sentimentale, insistase pe lângă nepoata ei:

— Citește cartea asta... Te va învăța multe lucruri... îi spuse ea întinzându-i volumul.

Ca să nu o supere pe bătrână, Mariette îl vârâse în poșetă. Acum îl deschisese, hotărâtă doar să-l răsfoiască, dar curând fu captivată de intriga acestuia și, fără să vrea, terminase deja primele capitole.

Totuși, eroul nu era prea simpatic. Îi amintea de Garth, un bărbat pe care se străduise să-l dea uitării...

Mariette tresări când își aminti îndelungata ei legătură cu Garth. După ce se întorsese din Italia, Henrik Olsen refuzase din nou s-o lase să lucreze la magazin. Îi sugerase ca mai întâi să-și îmbogățească în continuare cunoștințele și să câștige mai multă experiență.

Fiind recomandată în mod călduros de către Henrik, luase contact cu un impresar care căuta o colaboratoare.

În cursul întrevederii în care îl întâlnise pe Garth pentru prima oară, individul nici măcar nu încercase să-și ascundă atracția pe care o simțise față de ea. Indignarea tinerei se transformă însă la un moment dat în amuzament și la sfârșitul discuției conveniră că va începe să lucreze de săptămâna următoare.

La puțin timp după angajare, Garth îi oferi ocazia de a-l însoți la un cocteil. Cei doi tineri căpătară foarte repede obiceiul de a ieși împreună. Cei trei ani care urmară i se părură lui Mariette ca un vârtej amețitor.

Garth avea în mod incontestabil o personalitate fascinantă. Energia, inteligența dublată de rațiune și spiritul lui întreprinzător făceau din el un bărbat strălucit.

Din amicale, relațiile dintre ei deveniră treptat mai intime, dar acestea nu-i oferiră Mariettei idealul absolut la care visa ea. Lui Garth îi lipsea o calitate foarte prețioasă: căldura umană care presupunea înțelegere și intuiție...

Într-o bună zi, Mariette ajunse la o concluzie tristă: cu Garth nu făcea altceva decât să piardă timpul. Era convinsă că el nu-i va oferi niciodată ceea ce avea nevoie, de aceea îi propuse tânărului să se despartă. După ce îi trecu primul moment de surpriză, acesta acceptă cu o pasivitate derutantă hotărârea iubitei lui.

Îi mărturisi că nu era de principiul de a forța o femeie să se vadă cu el. Dat fiind că ea dorea să stea departe de el, era liberă s-o facă, încheiase el cu o indiferență ciudată în voce.

Jignită cumplit, Mariette își părăsise postul de atașat de presă și insistase să lucreze cu tatăl ei. Avea pe atunci douăzeci și cinci de ani...

Începând din acea clipă, activitatea profesională deveni principalul motor al vieții ei. Merse deci înainte, străduindu-se să uite cele două eșecuri sentimentale ale sale.

Pendula din salon bătu de unsprezece ori. Mariette se ridică somnoroasă din balansoar și se duse în dormitor. În timp ce se vâra în așternuturile fine, problema care o frământa de câteva ore bune îi reveni în minte în mod obsedant. De ce chitarele expediate de către furnizorul spaniol nu sosiseră la destinație? Unde era cheia acelui mister?

Henrik îl stimase întotdeauna foarte mult pe Ernesto Lobos și între cei doi negustori se stabiliseră legături de prietenie, dar având în vedere tonul scrisorii lui Francisco, fiul lui, raporturile dintre cele două familii riscau să se strice.

Mariette își amintea ca prin ceață vizita pe care le-o făcuseră Ernesto și Francisco. Tânărul avea douăzeci și patru de ani, pe când ea nu era pe vremea aceea decât o adolescentă stângace și timidă.

Cât de jenantă fusese întrevederea! își spuse ea oftând. Când își amintea de ea, se îmbujora toată la față.

Pe vremea când era la colegiu, Henrik îi încredințase sarcina să țină evidența stocului de partituri muzicale. În timpul liber, se achita foarte scrupulos de îndatorirea ei.

În ziua aceea, tatăl ei îi ceruse să-i pregătească vreo sută de exemplare dintr-o melodie de Brahms pentru unul din clienții lui. Pe când cobora din magazie, cu brațele încărcate cu stiva de hârtii, atenția îi fu atrasă de intrarea bruscă în magazin a doi oameni. Tatăl ei, care se grăbise să le iasă în întâmpinare, începuse să vorbească în spaniolă cu ei, după care îi conduse în biroul lui.

Ce urmașe, se derulase ca secvențele unui film. Mariette îl văzuse uluită pe tânărul Francisco întorcându-se automat spre ea. Privirile li se întâlniseră și, datorită intensității ochilor lui întunecați, simțise că o emoție ciudată pune stăpânire pe ea. Era o tulburare pe care n-o mai simțise niciodată în viața ei.

Francisco îi păruse o ființă excepțională, înzestrată cu grație și o ciudată seducție virilă în același timp.

Îmbrăcat cu un costum foarte elegant, de culoare deschisă, care îi scotea în evidență pielea măslinie, mergea cu o suplețe aproape felină. Fața lui exprima o oarecare duritate, care era însă îndulcită de forma blândă și senzuală a buzelor.

Uluită, rămăsese țintuită locului o bună bucată de vreme, sperând ca tatăl ei să-i ceară să vină să-i cunoască pe musafiri, dar din cauza entuziasmului cu care arăta străinilor instrumentele expuse în magazin, Henrik părea să fi uitat de prezența fiicei lui.

Mariette traversă supărată încăperea și puse partiturile într-o cutie. Tocmai se pregătea să închidă capacul acesteia, când auzise vocea lui Henrik în spatele ei:

— Mariette, aș vrea să-ți prezint...

Prea emoționată să se mai poată mișca din loc, nu schițase nicio mișcare spre micul grup.

— Mariette! insistase Henrik.

Ieșind din toropeală, tânăra lovise cutia cu brațul și, spre disperarea ei, văzuse risipindu-se pe podea zecile de partituri...

Urmașe o lungă tăcere, apoi cei trei bărbați se aplecaseră și adunaseră hârtiile de pe jos. Aplecându-se și ea, Mariette atinsese din greșeală mâna lui Francisco. Atunci, el se uitase la ea fără să spună niciun cuvânt, stârnind în trupul ei aceeași tulburare pe care o simțise și cu câteva minute în urmă...

După ce adunaseră teancul de hârtii și-l puseseră pe tejghea, Ernesto șoptise pe un ton afectuos:

— Iartă-ne, copila mea, că te-am deranjat în timp ce lucrai. Dă-mi voie să te salut. Sunt încântat să te cunosc.

Făcându-se roșie ca racul la față, Mariette îngăimase câteva cuvinte politicoase, observând că Francisco o privește în continuare insistent. Avea o privire pătrunzătoare, posomorâtă, traversată din când în când de o tristețe de nedescris...

Acel incident fusese foarte umilitor pentru ea. Evident că unele detalii se estompaseră în mintea ei, dar acum atmosfera apăsătoare a acelei împrejurări îi revenise brusc în fața ochilor...

Se miră că ținuse minte cu atâta precizie fața lui Francisco, silueta lui trufașă și aristocratică. Acea întâlnire neașteptată o marcase atât de mult, încât uneori, îl visa noaptea.

Dar trecuseră doisprezece ani de atunci. Dintr-o adolescentă naivă se transformase în femeie și îmbătrânise și Francisco. Din câte auzise, preluase afacerea tatălui său și probabil că de câteva luni conducea firma Lobos.

Enervată că nu reușea să adoarmă, Mariette se ridică din pat, își puse pe ea un capoțel din mătase și se duse la bucătărie să bea un pahar cu apă. Se întoarse apoi în dormitor și se strădui să pună frâu gândurilor care o frământau. Adormi curând și trăsăturile feței începură să i se destindă treptat.