Cartea

Cartea de Howard Philips Lovecraft

Amintirile îmi sunt foarte confuze. Nu reușesc deloc să-mi precizez unde încep, întrucât uneori îmi pare că am deja în urmă un imens număr de ani, iar în alte momente cred că prezentul meu. nu-i decât un punct izolat într-un infinit cenușiu și inform. Nu știu nicî măcar cum să comunic acest mesaj. Conștient de faptul că sunt pe cale să-l scriu, am vaga impresie că îmi va fi necesară o intermediere străină și, fără îndoială, cumplită, ca să îngăduie mesajului să fie ascultat acolo unde doresc. Surprinzător de nesigură este și identitatea mea. Am sentimentul că aș fi suferit un șoc puternic, datorat monstruoasei mulțimi de cicli cuprinzând experiențele mele unice și incredibile. Experiențele pomenite și-au avut originea în cartea aceasta mâncată aproape în întregime de molii. Îmi amintesc că am găsit-o într-un loc slab luminat, nu departe de țărmul negru și uleios peste oare zac mereu pături groase de ceață. Era un spațiu foarte vechi, cu pereții, până la tavan, acoperiți de rafturi înțesate de volume pe jumătate putrede. Existau cărți în toate încăperile și în toate ungherele. Unele erau strânse în cutii grosolane, altele în grămezi, pe jos. Într-una din ele am descoperit obiectul. N-am aflat niciodată titlul acestei lucrări, căci îi lipseau primele pagini. Pe când o ridicam, s-a deschis singură undeva, spre sfârșit, iar cele văzute acolo m-au stârnit teribil. Era o listă cu lucruri de făcut și despus, în care am recunoscut o formulă interzisă, neagră, de felul celor citite de mine în scrierile ezoterice ale vechilor cabaliști porniți în căutarea secretelor Universului. Aveam în mâini ghidul, cheia la care visează misticii încă din primele ere ale omenirii, pentru a trece dincolo, în domeniul insondabilului. Vreme de secole, oamenii în-l cercaseră zadarnic să regăsească formula aflată acolo, în acaa carte foarte veche. Literele mari și înfricoșătoare ale frazelor latinești nu fuseseră imprimate de vreo tiparniță, ci înscrise de mina unui călugăr pe jumătate nebun. Când am luat documentul, bătrânul care rânjea întruna a făcut un gest straniu cu mina și i-am simțit multă, vreme privirea șireată scormonindu-mă. N-a acceptat să-i plătesc, dar abia cu mult mai târziu am înțeles de ce.

Pe clnd mergeam grăbit pe străduțele șerpuitoare și înecate în ceață din lungul cheiului, am avut impresia neliniștitoare că. mă urma pe furiș un zgomot de pași înăbușiți. De-o parte și de alta a străzii, casele înclinate, seculare, dădeau semne că se trezesc la viață. Îmi păreau răutăcioase și malefice, ca și cum din pământ ar fi erupt pe neașteptate un curent de intenții maligne. Aveam impresia că zidurile, frontoanele de cărămidă mucegăită, de ghips și bârne năpădite de ciuperci, și ferestrele semănând cu niște fațete de diamant, toate mă aținteau, toate ieșeau în întâmpinarea mea, să mă strivească. Nu citisem decât ultimul fragment al incantației blasfematorii înainte de a închide cartea ca s-o duc acasă. Locuiam într-o clădire mare și liniștită, și cred că aveam o familie. Știu că erau acolo mulți servitori, însă nu-mi mai amintesc în ce an s-au petrecut toate acestea, deoarece de atunci încoace am trăit veacuri de aventuri, pierzând complet noțiunea timpului. Pe la miezul nopții m-am dus să mă închid, palid de emoție, în mansarda pe care mi-o amenajasem special pentru cercetările mele secrete. La flacăra unei luminări cu ceara picurândă, deranjat doar de bătăile ritmice ale orologiilor din vecinătate, am început să citesc cu lăcomie manuscrisul. Ascultam vibrația bătăilor cu o intensitate aparte, ca și cum m-aș fi temut să nu descopăr cumva, printre notele obișnuite, vreun sunet venit de dincolo de mormânt. Dar cea dintâi bizarerie s-a produs sub forma unui râcâit în fereastra cea mai de sus, care domina toate acoperișurile orașului. În clipele acelea citeam cu glas tare paragraful al nouălea din prima parte a documentului și am priceput imediat despre ce era vorba. Râcârtul îmi dădea de știre că tocmai depășisem pragul dinspre domeniul umbrelor și că n-aveam să mai fiu singur. De fapt, am intrat într-un vârtej unde timpul și imaginile erau complet deformate. În zori am observat că tencuiala pereților și decorația rafturilor se schimbaseră, încăperea nu mai era aceeași. Ca urmare, n-am mai recunoscut nicicând nimic din lumea în care mă născusem. Prezent, trecut, viitor, totul se amesteca; obiecte odinioară familiare îmi păreau brusc străine, într-atâta se lărgise viziunea mea asupra lucrurilor. Începând de atunci, am fost purtat printr-un vis fantastic unde formele îmi erau, în cel mai bun caz, pe jumătate știute, dar de cele mai multe ori total necunoscute. Fiecare poartă de care treceam mă antrena mai departe și mai adânc în fantasmagorie. Îmi era tot mai greu să recunosc obiectele uzuale din sfera strimtă ce fusese a mea vreme atât de îndelungată. Ceea ce vedeam eu în jur nu vedea nimeni altul. Și, de frică să nu mă ia ceilalți drept nebun, am rămas singur, departe de agitația oamenijor. Câinii se temeau de mine, căci simțeau umbra aflată de fiecare dată în preajma mea. Îmi petreceam timpul citind cărți uitate și secrete, manuscrise de vrăjitorie care, pe măsură ce treceam fără oprire de noi praguri, mă împingeau spre inima neștiutelor lumi cosmice.

Țin minte o noapte când am trasat pe jos cinci cercuri concentrice, de foc, și stând în picioare în cel din mijloc am recitat una dintre îngrozitoarele litanii aduse de trimisul Tartarului. Într-o clipită pereții s-au topit și un suflu întunecat m-a purtat prin spații cenușii, de nepătruns, la câțiva kilometri deasupra piscurilor oțelite ale unor munți misterioși. După o beznă deplină, lumina miriadelor de stele alcătuia constelații monstruoase. Treceam în zbor peste o câmpie înverzită pe care zăream acum turnurile întortocheate ale unui oraș cum-plit. Nu văzusem niciodată și nici nu citisem sau visasem despre ceva asemănător. Coborând spre centrul orașului, am distins o imensă clădire de piatră. M-a cuprins o teamă înfiorătoare. Am țipat, zbătându-mă să nu mă zdrobesc de ea. După un moment de inconștiență, m-am regăsit în mansardă, întins cât eram de lung peste cele cinci cercuri fosforescente. Călătoria aceea n-a fost nici mai mult, nici mai puțin bizară decât cele făcute de mine înainte. Spaima, însă, mi-a fost violentă. Ajunsesem prea aproape de hăurile terifiante ale lumii de dincolo. Ca urmare, am devenit mai prudent în ce privește incantațiile, căci n-aveam nici cea mai slabă dorință să mă rup definitiv de lume și să plonjez în niște genuni necunoscute de unde să nu mai pot reveni nicicând.

SFÂRȘIT