Cavoul

Cavoul de Howard Philips Lovecraft

Descriind împrejurările care m-au adus în acest azil de nebuni, știu că situația mea aruncă o îndoială – întru totul justificată – asupra autenticității propriei mele istorisiri. Mare păcat că omenirea în ansamblul ei are o viziune mentală prea limitată pentru a examina cu răbdare și înțelepciune niște fenomene izolate, încercate doar de unii indivizi cu un psihism din cale-afară de pătrunzător și care, prin sensibilitatea lor excepțională, se plasează cu mult dincolo de experiența comună.

Oamenii dotați din punct de vedere intelectual știu că nu există o deosebire netă între real și ireal, că lucrurile nu ne apar decât prin delicata sinteză fizică și psihică operată în mod subiectiv în fiecare din noi. Însă materialismul prozaic al majorității condamnă drept nebunie sclipirile de clarviziune ce sfâșie, în cazul unora, vălul obișnuit al empirismului banal.

Mă numesc Jervas Dudley și, din cea mai fragedă pruncie, sunt un visător și un vizionar. Destul de bogat prin naștere ca să nu fiu obligat să muncesc, iar prin temperament inapt pentru studiile formale și pentru distracțiile de societate ale anturajului meu, am trăit mereu în domenii situate dincolo de lumea vizibilă, ocupându-mi copilăria și adolescența cu lectura unor opere vechi, foarte puțin cunoscute, și vagabondând fără țintă peste câmpurile și prin pădurile învecinate cu locuința mea strămoșească.

Sensul găsit de mine în aceste cărți și plimbări nu e desigur, cel dat atunci de băieții de vârsta mea. Nu e cazul să insist prea mult în privința asta, căci o povestire amănunțită ar confirma calomniile crude pe care le vântură în ascuns unii dintre supraveghetori pe seama inteligenței mele. Mă limitez la relatarea întâmplărilor așa cum sunt, fără să încerc să le analizez cauzele.

Am spus deci că trăiam izolat de lumea vizibilă, nu însă și că trăiam singur. Pentru că nimeni nu-i capabil de așa ceva. Lipsa unei tovărășii însuflețite îi determină inevitabil pe solitari să se îndrepte spre obiecte lipsite de suflet, sau ajunse în starea asta.

Nu departe de locuința mea se întinde o ciudată vale împădurită, cu adâncimi crepusculare, în scobitura căreia petreceam ore întregi citind, gândind, visând.

De copil, primii pași îi făcusem în lungul pantelor sale năpădite de mușchi, iar la rădăcina marelui stejar noduros m-au asaltat primele himere ale vârstei respective.

Mă duceam acolo ca să fac cunoștință cu driadele, stăpânele arborilor, și mi-a fost dat adesea să privesc dansurile lor sălbatice sub razele gata să apună ale lunii. Dar nu-i acum momentul potrivit să evoc aceste amintiri.

Voi vorbi doar de mormântul singuratic din cel mai întunecos cotlon al desișurilor, în margine de deal. Cavoul părăsit al familiei Hyde, un neam vechi și de rang înalt, căruia îi fusese înhumat acolo, neștiut de lume, cu mai multe decenii înaintea nașterii mele, ultimul descendent.

Monumentul este cioplit într-un granit antic, mâncat de intemperii, și pe care negura și umezeala l-au decolorat în decursul generațiilor. Săpat în pantă văii, cavoul nu se vede decât atunci când ai ajuns dinaintea intrării. Ușa de piatră, masivă, înfricoșătoare, plină de depuneri vâscoase, se reazemă în balamale de fier ruginit. Niște lanțuri și lacăte metalice o mențin în chip straniu întredeschisă, după moda macabră de în urmă cu o jumătate de secol. Conacul celor care se odihneau acolo domina altădată panta unde se află mormântul, dar cu multă vreme în urmă a fost răvășit de fulger și de flăcări.

Doar pe ton scăzut și cu neliniște în voce evocă uneori bătrânii din împrejurimi, folosind misteriosul termen „mânia lui Dumnezeu”, furtuna din miez de noapte care a nimicit tristul conac. Tocmai această aluzie ciudată făcuse, de-a lungul întregii mele tinereți, să crească fascinația exercitată de mormânt asupra mea. Un singur om pierise în incendiul pomenit. Când ultimul Hyde a fost depus în cavoul tăcut și întunecos al familiei, urna funerară conținându-i cenușa venise de foarte departe. Căci familia, după catastrofă, plecase din locurile acelea.

N-o să uit niciodată după-amiaza când am dat prima oară peste această casă a morții, pe jumătate scufundată în umbră.

Era în plină vară, la vremea când alchimia naturii transformă peisajul câmpenesc într-un tablou strălucitor, un evantai de nuanțe verzi, în care peste simțurile îmbătate se revarsă valuri unduitoare de verdeață umedă și miresme subtile, suind din pământ și din plante. În astfel de locuri, spiritul își pierde obiectivitatea, timpul și spațiul devin inconsistente, ireale, iar ecouri ale unui trecut uitat, de dinaintea istoriei, dau să pătrundă insistent în conștiința captivată.

Toată ziua rătăcisem printre boschetele văii. La zece ani, cunoșteam deja destule minunății ignorate de restul lumii și, în anumite privințe, atinsesem o surprinzătoare maturitate. După ce-mi croisem drum prin hățișul de tufe sălbatice, m-am trezit brusc la intrarea în cavou, neștiind încă nimic despre natura descoperirii mele. Sumbrele blocuri de granit, ușa, atât de ciudat întredeschisă, motivele funebre de deasupra intrării nu mă înspăimântau câtuși de puțin. Citisem până atunci de nenumărate ori descrieri de morminte înfiorătoare, iar închipuirea mea bogată produsese unele încă și mai sinistre. Dar, în virtutea unui temperament aparte, mă ținusem la distanță de cimitire. Bizarul lăcaș de piatră pe care-l descoperisem nu era pentru mine decât un obiect de interes și de meditație.

Prin deschizătura lăsată de ușă am cercetat interiorul rece și umed și, în vreme ce observăm atent, s-a născut în mine, nu noțiunea de moarte sau de decădere, ci o pornire mult mai stranie. O dorință nebunească, irațională, mă fascina dinaintea acelui infern al recluziunii, împins de un glas fără îndoială din sufletul hidos al pădurii, am hotărât ca, în ciuda lanțurilor grele ce-mi barau calea, să mă vâr în bezna ademenitoare. Sub lumina tot mai slabă a zilei, am zgâlțâit cu zgomot, unul după altul, obstacolele ruginite din fața mea, având de gând să împing ușa de piatră și să-mi strecor corpul subțiratic înăuntru.

Degeaba! Din pricina eșecului, curiozitatea mi s-a transformat în mânie. La asfințit, m-am decis să mă întorc acasă, dar înainte de asta, furios, am jurat pe toți zeii din pădure că, într-o zi, indiferent cu ce preț, voi pătrunde în penumbra cavoului, în profunzimile înghețate ce păreau să mă cheme.

Medicul cu barbă cenușie care vine, din două în două zile în camera mea, i-a spus cândva unui vizitator că hotărârea asta a însemnat începutul jalnicei mele monomanii. Eu, însă, prefer să las judecata finală cititorilor, care se vor pronunța după ce le povestesc totul.

În lunile ce urmară descoperirii, m-am străduit în zadar să smulg lacătele complicate ale cavoului, dedându-mă și la subtile cercetări privitoare la istoria edificiului respectiv. Multe date prețioase au ajuns astfel la urechile mele de copil atent. Am ținut însă în cel mai mare secret tot ce știam și tot ce intenționam să fac.

Trebuie să spun că, în realitate, informațiile adunate de mine nu m-au surprins, nici nu m-au înspăimântat. Convingerile intime asupra vieții și morții mă determinaseră să văd o vagă apropiere între pământul rece și corpurile vii, încât simțeam că marea și sinistra familie de la conacul incendiat era, într-o oarecare măsură, reprezentată în zidurile de piatră pe care încercam să le explorez. Zvonurile despre riturile magice și despre sărbătorile nelegiuite ce aveau loc odinioară la conacul dispărut mi-au stimulat chinuitoarea atracție pentru mormântul acela dinaintea căruia ședeam, zi de zi, ceasuri întregi.

O dată am vârât o lumânare prin spațiul strâmt de la intrare, dar n-am putut vedea nimic altceva decât o scară de piatră, adâncită sub nivelul pământului. Am simțit un fel de încântare pe când inspiram mirosul respingător al locului; un miros, ce părea să-mi evoce, într-un chip unic și până în străfundurile ființei, amintiri refugiate într-un trecut aflat dincolo de orice memorie, urcând fără îndoială până într-o vreme când n-aveam corpul în care locuiesc în prezent.

În decursul anului de după descoperire, am citit în hambarul meu plin de cărți o traducere a Vieților lui Plutarh. Azvârlindu-mă în povestea lui Tezeu, am rămas foarte impresionat de pasajul unde se vorbește de uriașa piatră sub care stăteau înscrise semnele destinului eroului, piatră atât de grea încât acesta, ca s-o ridice, trebuia să câștige suficientă putere. Altfel zis, să aștepte o vârstă când destinul i-ar fi fost de-acum împlinit.

Efectul legendei a fost acela că mi-a mai scăzut marea nerăbdare de a pătrunde în cavou, întrucât înțelegeam că ora mea nu bătuse încă. Mai târziu, îmi spuneam, urmă să-mi câștig forța sau ingeniozitatea ce m-ar fi făcut capabil să deschid ușa respectivă. Deocamdată trebuia să mă supun poruncilor Destinului.

După aceea, privirile scrutătoare pe care le aruncam prin portalul umed mi-au devenit mai puțin insistente, iar cea mai mare parte a timpului am dedicat-o altor cercetări, la fel de neobișnuite. Mă sculam uneori, liniștit, în miezul nopții, și mergeam să mă plimb prin cimitire sau prin alte locuri funerare de care părinții mă feriseră întotdeauna cu grijă. N-aș putea spune ce făceam acolo, fiindcă nu sunt tocmai sigur pe sinceritatea acelor lucruri, însă știu că a doua zi după fiecare plimbare nocturnă îmi surprindeam – anturajul prin cunoștințele mele noi și pe care ai mei le uitaseră de generații.

Într-o astfel de zi am scandalizat comunitatea prin părerea bizară pe care mi-o făcusem în legătură cu înmormântarea bogatului și celebrului cavaler Brewster, un cronicar local înhumat la 1711 și a cărui piatră tombală de ardezie, cu un craniu sculptat deasupra unor oase încrucișate, începuse să se fărâmițeze. Într-un moment de imaginație puerilă, am declarat nu numai că antreprenorul de pompe funebre Goodman Simpson furase eleganții pantofi argintii, ciorapii de mătase și albiturile de satin ale defunctului, dar și că însuși cavalerul, vârât în sicriu încă viu, se răsucise de două ori în acel lăcaș acoperit cu pământ, a doua zi după înmormântare.

Totuși, ideea de a pătrunde în cavou nu m-a părăsit niciodată. Căci explorările mele genealogice îmi revelaseră un adevăr pe cât de stimulator, pe atât de neașteptat: propriii mei strămoși din partea tatălui aveau o linie de înrudire – fie și subțire – cu familia, pretins dispărută, Hyde. Mlădiță târzie a descendenței paterne, eu însumi eram ultimul din neamul acela misterios.

Am început să-mi spun că acel cavou era al meu și așteptam cu și mai multă nerăbdare ceasul când destinul avea să-mi îngăduie să trec dincolo de ușa de piatră și să cobor în bezna scării săpate în lespezi lunecoase.

Îmi făcusem obiceiul de a asculta cu atenție lângă portal, în tăcerea netulburată a miezului de noapte. Încetul cu încetul, mergeam spre majorat. De-a lungul anilor, defrișasem micul hățiș de pe panta ce domina mormântul, lăsând în jurul lui o coroană de tufe. Vegetația ajunsese treptat să alcătuiască un umbrar de verdeață. Mi-am construit astfel un Templu numai al meu, și a cărui ușă închisă ascundea relicvariul. Mă întindeam acolo, pe pământul acoperit cu mușchi, visând la lucruri stranii și unice.

Un fragment extras dintr-un cântec de pe vremea regelui George, neașternut vreodată în scris și care suna cam așa:

Haideți, ortaci, cu halbele de bere, Să bem de-acuma cât om mai putea.

Clădiți pe farfurie munți de cărnuri Căci doar pileala și chiolhanul ne țin tari.

Umpleți stacane, viața iute trece;

Când veți ajunge colo, sub pământ, Nu beți nici pentru rege, nici pentru iubită.

Anacreon; se spune, avea nasul roșu, Dar ce contează, când ești fericit.

Prefer, ce sfântul, să fiu stacojiu aici Decât mai alb ca crinul și pierit de-un an.

Hai, Betty, scumpo, dă-mi o sărutare;

Nu-s fete de hangiu ca tine-n iad.

Junele Harry, care abia de se mai ține, Peruca-și pierde și-o să lunece sub masă, Ci umpleți cănile și dați-le la rând;

Mai bine zaci sub masă ca sub humă.

Benchetuiți, distrați-vă și beți, Sub strat de colb cam greu te veselești;

La naiba! Că abia mă pot mișca Și blestemat să fiu de mai stau drept.

Hei, zi-i lu' Betty să aduc-un scaun, O să m-abat spre casă, vai, nevasta nu-i, Proptește umărul, că nu pot sta-n picioare, Dar cât mă ține fața lumii-s fericit.

În acele momente a început să-mi fie teamă de furtuni și de flăcări. Am trăit o spaimă cumplită care mă silea să mă refugiez în ungherele cele mai izolate ale casei părintești atunci când cerul devenea amenințător. Dacă asta se întâmpla ziua, una din ascunzătorile mele preferate era pivnița în ruină a conacului care arsese.

Mi-l reprezentam, în închipuire, așa cum trebuie să fi fost.

Dar lucrul de care mă temeam de mult a sfârșit într-o bună zi prin a se produce. Neliniștiți de schimbările apărute în comportamentul singurului lor copil, părinții mei începură – din intenții exclusiv binevoitoare – să-mi spioneze mișcările. Întrucât din cea mai fragedă, copilărie îmi păzisem toate secretele, neîmpărțindu-le cu nimeni, nici despre vizitele făcute în cavou nu suflasem o vorbă nimănui. Acum, străbătând labirintul desișului, trebuia să iau seama la vreun eventual urmăritor și să-l rătăcesc. Aveam mereu la mine cheia cavoului, atârnată de un șnur pe care îl țineam legat de gât. Niciodată nu reveneam de la mormânt cu vreun obiect ce putea fi găsit acolo.

Într-o dimineață, ieșind din cavou la suprafața pământului și la lumina zilei, pe când legam lanțul am remarcat, în adâncul unui hățiș din apropiere, chipul temut al unui ins pus să iscodească. Sfârșitul aventurii mele se apropia, fără nici o îndoială, deoarece ținta rătăcirilor mele nocturne fusese aflată. Omul n-a stat să discute cu mine, așa că m-am grăbit să mă întorc acasă, să aud ce-i va spune tatălui meu. Lumea avea să afle, oare, de popasurile mele în cavou? Închipuiți-vă cât de plăcută mi-a fost surpriza să-l aud pe informatorul acela povestind cu voce scăzută că-mi petrecusem noaptea în plantația din jurul mormântului. Prin ce miracol se putuse înșela într-un asemenea hal? Eram convins acum că mă proteja o putere supranaturală. Această siguranță mi-a sporit îndrăzneala, căci am luat hotărârea de a mă duce de atunci înainte, fără griji, la cavou, pe față, ca să spun așa, convins că nimeni din lume nu putea să mă vadă pătrunzând înăuntru. Vreme de o săptămână, am gustat din plin bucuria acestor plăceri pământești pe care trebuie să le țin sub tăcere, când, deodată, faptul, s-a petrecut. Da, în noaptea respectivă ar fi trebuit să nu-mi scot nasul afară. Căci norii aveau culoarea furtunii și o lucire diabolică urca dinspre mlaștină. Întreg cerul era amenințător. Până și chemarea morților se schimbase, în seara aceea nu mai venea din cavou, ci din pivnița calcinată de pe vârful dealului.

Pe când ieșeam dintr-un desiș ca să urc pe tăpșanul din fața ultimelor ruine ale vechii locuințe, s-a întâmplat ceea ce așteptasem dintotdeauna. Sub pâclosul clar de lună, am zărit conacul, dispărut acum un secol, din nou în picioare, în toată splendoarea sa. Toate ferestrele erau luminate de lumânări, iar pe aleea largă niște trăsuri luxoase lăsau să descindă cele mai înalte personaje ale aristocrației bostoniene, în timp ce o mulțime numeroasă de gentilomi pudrați, în veșminte bogate, venea pe jos dinspre conacele învecinate. M-am amestecat în mulțimea aceea, știind în străfundul sufletului meu că eram gazda, nicidecum invitatul. Din interior au ajuns până la mine zvonuri de muzică îndrăcită și râsete pline de bucurie. Vinul curgea în valuri. Am recunoscut mai multe chipuri pe care le văzusem deja pe jumătate devorate, ori complet roase de moarte și descompunere. În mijlocul acelei, mulțimi ațâțate, neînfrânate, eu eram cel mai dezlănțuit. Vărsăm torente de blesteme și, în glumele mele deșucheate, puțin îmi păsa de legile umane, divine, cosmice.

Brusc, un huruit de furtună a izbucnit mai intens decât țipetele noastre, iar fulgerul făcu să sară în țăndări acoperișul, răspândind panică în adunarea aceea zgomotoasă. Limbi de foc și trâmbe sufocante de fum se prăvăliră în casă. Înspăimântați de calamitatea a cărei violență părea supranaturală, petrecăreții fugiră urlând prin noapte. Am rămas singur, țintuit în jilțul meu de o groază necunoscută. Apoi o altă spaimă m-a invadat. Prefăcut în cenușă, mi-am văzut corpul răspândit în cele patru vânturi. Asta însemna că niciodată n-aveam să mă odihnesc în cavoul familiei Hyde. Sicriul acela, totuși, nu-mi era oare destinat? N-aveam eu dreptul să zac pentru vecie între descendenții lui sir Geoffrey Hyde?

Îmi pretindeam moștenirea, chiar dacă sufletul meu trebuia să rătăcească veacuri întregi în căutarea unui alt înveliș de carne pentru a-l depune în alcovul vacant din cavou.

Nu! Jervas Hyde n-avea să cunoască niciodată soarta tristă a lui Palinur!

Pe când fantoma casei în flăcări se ștergea din fața mea, m-am simțit apucat de doi inși puternici. Unul dintre ei era spionul din desiș. Am urlat și m-am zbătut ca turbat să scap din strânsoarea lor de menghină. Cădea o ploaie torențială și fulgerele brăzdau orizontul. Tata era lângă mine, zdrobit de durere. Cum țipam la oamenii aceia să mă depună în cavou, tata le-a cerut să mă trateze cu mai multă blândețe.

Un cerc negru pe jos, în pivnița ruinată, arăta locul unde lovise fulgerul. Acolo, niște săteni curioși au găsit o cutioară veche, migălită, dezgropată de trăsnet. Acest sipet cu încuietori sfărâmate de șoc conținea hârtii și obiecte prețioase, însă atunci când sătenii le-au făcut sub ochii mei inventarul, ceva m-a fascinat. Era o miniatură pe porțelan, reprezentând un bărbat cu o elegantă perucă buclată și ale cărui inițiale erau J. H. Aș fi putut să-i recunosc fața la fel de bine uitându-mă într-o oglindă.

A doua zi, m-au lungit în camera asta cu gratii la ferestre, iar un servilor bătrân, om simplu și devotat, mi-a adus vești importante. Mi-a spus bunăoară că nimeni nu-mi crede poveștile. Tatăl meu afirmă că n-am trecut niciodată de portalul cu lanț și că lacătul ruginit n-a fost atins de mai multe decenii încoace. El mai pretinde că întreg sat îmi cunoștea expedițiile nocturne. Toată lumea, se pare, m-a văzut ațipind sub umbrarul de lângă fațada aceea lugubră. Nu mă revolt împotriva unor asemenea afirmații gratuite, dar n-am nici o dovadă prin care să le contrazic: am pierdut cheia lacătului în timpul furtunii nocturne. Tata își închipuie că tot ce știu despre lumea defuncților am aflat din vechile cărți ale bibliotecii familiale.

Fără prezența bătrânului meu servitor Hiram, aș fi acum convins că-s nebun.

Dar Hiram, pentru care am nutrit întotdeauna o vie afecțiune, are încredere în mine. El este cel ce m-a ajutat să fac publică o parte a istorisirii mele.

Acum o săptămână, a rupt lanțul de la intrarea în cavou și a coborât treptele, luminându-și calea cu o lanternă. Pe o dală, într-o nișă, a găsit un vechi sicriu gol, a cărui placă înnegrită poartă prenumele „Jervas”.

Mi s-a promis că voi fi înmormântat în acel sicriu și în acel cavou.

SFÂRȘIT