Ce este holismul? Intelegerea principiului filosofic al holografiei

Ce este holismul?

Odată cu înțelegerea principiului filosofic al holografiei creăm premisele studiului științific al parapsihologiei.

Ce este holismul? Ce aduce el nou față de presupunerile care ne-au fundamentat înțelegerea realității până acum? Ce înseamnă a trăi având o viziune holografică asupra realității? Ce înseamnă a trăi și gândi holografic? Se va schimba viața noastră în urma acestei abordări?

Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt provine din grecescul “holographos”, care înseamnă scrierea întregului. Holismul este concepția care afirmă ireductibilitatea întregului la suma părților sale presupunând existența unui factor integrator imaterial – conștiința. Ea afirmă deci o unitate a tuturor lucrurilor.

Tradițiile spirituale au toate o viziune unitară – bazată pe experiența mistică – o experiență directă, supra-intelectuală, ce are un număr de caracteristici fundamentale independente de contextul geografic, istoric, cultural, etc. Aceste elemente se regăsesc și au de fapt caracteristicile fundamentale ale viziunii asupra lumii rezultate din cercetările fizicii moderne.

Cea mai importantă trăsătură a viziunii mistice și chiar esența ei este: conștiința unității tuturor lucrurilor și evenimentelor, și a intercorelerării lor. Experiențele fenomenale sunt manifestări ale unei entități primordiale: DUMNEZEU, BRAHMAN (ATMAN) în Vedanta, DHARMAKAYA în Budism, TAO în Taoism, EIN-SOPH în Cabala.

Pe de altă parte, în fizica cuantică s-a ajuns la concluzia că observatorul influențează observația sau obiectul de observat – și deci nu se poate face diferența clară între subiect și obiect. În experiența fundamentală a meditației (etimologic, din latinescul MEDITO, MEDITARE – a intermedia), avem o unificare a experimentatorului, numit și subiect sau cunoscător cu ceea ce este experimentat numit și obiect sau cunoscut.

Teoria cuantică relevă și ea caracterul interdependent al fenomenelor – marele fizician Heisenberg afirma : ”Ceea ce observăm noi nu este natura, ci natura supusă metodei noastre de investigare.”

Noțiunea de participant în loc de observator în cadrul experimentelor științifice din fizica cuantică este introdusă în cadrul experimentelor științifice din domeniul fizicii cuantice de John Wheeler.

Experiența unei plenitudini a fost simțită adesea de noi în timpul unor meditații sau în diferite alte momente, cum ar fi momentul în care privim un asfințit de soare sau când simțim și cunoaștem ceva fascinant. Aceste experiențe, fiind foarte puternice, lasă o amprentă de neșters asupra noastră și dorim să știm ce trebuie să facem pentru ca ele să se întâmple mai des sau să poată fi evocată cu ușurință.

Există totuși o mare prăpastie între experiența spontană și extatică a totalității și aplicarea viziunii holistice în viața de toate zilele. Peste această prăpastie vom încerca să ridicăm acum un pod. Pe o margine a acestui pod este lumea fizică și corpurile noastre fizice, pe cealaltă este experiența expansionată a holismului în care fiecare din noi este tot ceea ce există. Astfel, problema care se pune este: cum devenim noi holistici?

Unii cercetători au apreciat că, prin holografie, supranaturalul pătrunde în știință. Dennis Gabor a sesizat că posibilitățile microscopiei electronice pot fi considerabil ridicate dacă, în loc de înregistrarea directă a imaginilor, s-ar recurge la expunerea unui film fotografic al unor probe de lumină difractată (filtrată sau reflectată) de țesătura pe care dorim s-o examinăm. Aceasta idee capătă la Gabor o formulare matematică. Ecuațiile sale arată ca obiectul este transformat într-o înregistrare transformată la rândul ei într-o imagine. Structura de unde stocată este numită de Gabor hologramă, deoarece una dintre caracteristicile ei cele mai interesante constă în faptul că informația provenită de la obiect se distribuie pe întreaga suprafață a filmului fotografic. Fiecare punct de lumină defractată de la obiect se estompează și se împrăștie pe întreaga suprafață a filmului (ecuațiile care descriu acest fenomen se numesc funcții de împrăștiere). Însă această împrăștiere nu se produce la întâmplare, ci ascunde o ordine globală, după cum vom vedea.

Un model holografic de organizare a universului

În 1971, David Bohm, un fizician bine cunoscut care a lucrat cu Einstein, a propus un model holografic de organizare a universului. Holograma i-a sugerat lui Bohm ideea unui nou tip de descriere a realității: ordinea înfășurată. Este vorba de o ordine ascunsă, exprimând natura profundă a realității, distinctă de ordinea desfășurată, alcătuită din manifestări secundare. Ordinea desfășurată este fragmentată, în timp ce ordinea înfășurată se prezintă ca un flux care nu poate fi înțeles prin descompunere în părți, ci numai prin comportamentul său de ansamblu. A luat astfel naștere o nouă paradigmă în explicarea naturii: paradigma holografică.

Pribram, auzind de studiile lui Bohm, și-a dezvoltat și mai departe ideea sa, afirmând că de fapt, creierul uman funcționează ca o hologramă, adunând și citind informații dintr-un univers holografic. În biologie, în special prin ideile lui Karl Pribram (Languages of the Brain, 1971); s-a ajuns la ideea că “structura de adâncime” a creierului este esențial holografică. Aceasta înseamnă că informația este în așa fel distribuită în creier încât fiecare fragment poate reproduce informația întregului. Ideea lui Pribram a primit un suport puternic din partea rezultatelor de laborator, care a pus în evidență faptul că structurile cerebrale văd, gustă, miros și palpează printr-o suis generis analiză matematică a frecvențelor temporale și spațiale.

Deși modelul holografic a generat răspunsuri fecunde, el a ridicat totuși o întrebare care devenise obsesivă vis-à-vis de teoria sa: Cine privește holograma? Cine este “omulețul ascuns în omuleț”? (“the little man inside the little man”), “fantoma din mașină”, cum se exprimă Arthur Koestler.

Dacă o asemenea întrebare i-a pus în încurcătură pe toți, de la Aristotel încoace, nu cumva ea este o întrebare greșită sau cel puțin greșit formulată? se întreabă Pribram. Nu cumva lumea nu este alcătuită din obiecte, ci are o structură holografică? Pribram era frapat de ideea că matematica creierului ar putea fi o formă mai primitivă de lentilă, fără de care am putea cunoaște o lume organizată prin frecvențe, o lume constând numai din evenimente. Bohm observă și el că de la Galilei încoace știința a obiectivat natura, privind la ea prin lentile. Reprezentările cerebrale n-ar putea fi o anumită stare a universului?

Chiar o distribuție așa zis “întâmplătoare” se bazează pe principii holografice și deci este determinată. “Incertitudinea apariției unor evenimente este numai superficială…” Dincolo de aparițiile întâmplătoare se ascund unele simetrii fundamentale. Implicațiile principiilor de mai sus sunt nenumărate. Se știe că anxietatea subminează capacitatea de învățare. O înțelegere mai adâncă a creierului ca analizator complex de frecvențe poate determina un respect mai mare pentru diferențele individuale care se manifestă în stilul de învățare.

Teoria holografică aduce aminte de ideea lui Pierre Teilhard de Chardin privind reprezentarea noosferei sub forma unei pânze plantare invizibile a conștiinței în evoluție. La frecvențe care în mod normal nu sunt percepute, apar aspecte noi ale realității. În artă, universaliile ar putea reflecta relații fundamentale de simetrie, frecvențe, relații de fază la care creierul nostru răspunde.

Reacțiile la ideile lui Pribram și Bohm au fost nenumărate. Evans Harris Walker a conturat o mecanică cuantică a fenomenelor psihice, acordând o atenție specială evenimentelor cerebrale subatomice. Melvin Werbach crede că holograma conferă pentru prima oară o bază științifică unei viziuni holistice.

Contribuție remarcabilă a fizicii moderne, holograma are la bază o idee ingenioasă, care a fost preluată imediat de biologie. Iată cum o descrie biologul LYALL WATSON: dacă lași să cadă o pietricică într-un lac, ea va produce un șir de valuri regulate, care se propagă în cercuri concentrice. Dacă lăsăm să cadă două pietricele identice în puncte diferite ale lacului, cele două șiruri de valuri asemănătoare se vor propaga unele spre celelalte, în ambele sensuri. Acolo unde se produce o întâlnire a unor valuri provenind din puncte diferite, ele vor interfera. Dacă vârfurile acestor valuri intră în contact, ele vor acționa împreună și vor produce un val de o înălțime dublă. În schimb, la joncțiunea dintre vârful unui val și fundul altui val, cele două valuri se vor neutraliza reciproc, producând o porțiune calmă a apei. Diferitele combinații posibile ale celor două situații au drept rezultat final o distribuție complexă de ondulații ale apei.

Un fenomen asemănător se produce cu undele luminoase. Lumina cea mai pură de care dispunem este aceea produsă de un laser care trimite un fascicul de raze în care toate undele sunt de aceeași frecvență, ca aceea produsă de o pietricică ideală într-un lac perfect. Când două raze ale laserului interferează, ele produc o alternare de ondulații luminoase și întunecoase care poate fi înregistrată pe o placă fotografică. Dacă o rază, în loc să vină direct de la laser, este reflectată mai întâi de un obiect cum ar fi fața omenească, configurația rezultată, deși foarte complexă, poate totuși să fie înregistrată. Se obține astfel o hologramă a feței umane.

Pe o placă fotografică, lumina vine din două surse: direct de la obiect și indirect, prin intermediul unei oglinzi care deviază spre placă un fascicul de raze provenind de la obiectul considerat. Rezultatul nu mai seamănă cu obiectul, dar imaginea obiectului poate fi reconstituită cu ajutorul unei surse coerente de lumină, cum este un fascicul de laser. Se obține astfel o imagine tridimensională proiectată în spațiu, la o oarecare distanță de placa fotografică.

Proprietatea fundamentală a hologramei constă în aceea că dacă holograma este sfărâmată, atunci orice parte, oricât de mică a ei, reconstruiește întreaga imagine.

Așadar,holografia este o metodă de fotografiere fără lentilă, în care câmpul de unde luminoase împrăștiate de un obiect este înregistrat pe o placă, sub forma unei configurații de interferențe. Dacă înregistrarea fotografică – holograma – este plasată într-un fascicul coerent de lumină cum este laserul, modelul originar de unde luminoase este regenerat, sub forma unei imagini tridimensionale, deși, în absența lentilei – focalizatoare, placa prezintă o aparentă dezordine.