Cel care susotea in intuneric
Aa
I.
Luați bine aminte că, la urma urmei, n-am văzut nici o imagine de groază. A spune că vreun șoc mental a stat la baza reacțiilor mele – ultima picătură ce mă făcu s-o iau la goană, noaptea, într-un automobil care nu-mi aparținea, din izolata gospodărie a lui Akeley și din sălbaticele coline boltite ale statului Vermont – înseamnă a ignora cele mai elementare date ale experienței mele. În pofida măsurii profunde în care m-am implicat în schimbul de informații și de speculații cu Henry Akeley, a lucrurilor pe care le-am văzut și le-am auzit, a intensității impresiilor produse asupra mea de toate acestea, nu pot dovedi nici acum dacă am avut sau nu dreptate în oribila mea concluzie. Căci, până la urmă, dispariția lui Akeley nu înseamnă nimic. Oamenii au găsit totul la locul lui în locuința sa, în ciuda unor urme de gloanțe pe zidurile exterioare și pe pereții dinăuntru. Ca și cum ar fi ieșit, fără griji, la o plimbare pe dealuri și nu s-a mai întors.
Nici măcar n-a existat vreun semn că s-ar fi aflat vreun oaspete pe acolo, ori că acele odioase mașini și acei cilindri ar mai fi fost depozitați în camera de lucru. Faptul că acele coline verzi împădurite și clipocitul neîntrerupt al pâraielor – în mijlocul cărora s-a născut și a fost crescut – stârneau în el o spaimă de moarte nu spune iarăși nimic, căci sunt mii de oameni pe care îi chinuie anxietăți la fel de morbide. Mai degrabă, excentricitatea ar putea explica relativ lesne actele și temerile sale stranii, de care n-a scăpat niciodată.
Întreaga poveste a început, pentru mine, cu istoricele inundații din Vermont, de pe 3 noiembrie 1927. Eram pe atunci, ca și acum, asistent universitar de literatură la Universitatea Miskatonic din Arkham, Massachusetts, și un entuziast folclorist amator din Noua Anglie. La puțin timp după inundații, printre diversele reportaje despre greutățile, suferințele și acțiunile de salvare organizate care umpleau paginile presei, s-au mai ivit și câteva anecdote bizare în legătură cu anumite lucruri găsite plutind pe undele umflate ale unora dintre râuri, așa încât mulți dintre amicii mei se lansară în discuții extravagante și m-au solicitat să dau explicații, pe cât eram în stare, privitoare la acel subiect. M-am simțit flatat să mi se ia atât de în serios strădaniile în domeniul folclorului și am făcut tot ce-am putut ca să minimalizez zvonurile vagi, neliniștitoare, ce păreau atât de limpede să fie rodul vechilor superstiții țărănești. M-a amuzat să întâlnesc mai multe persoane cultivate care insistau asupra faptului că nu se putea ca în spatele acelor zvonuri să nu existe vreun fenomen ascuns, denaturat de ele.
Poveștile care mi s-au adus în acest fel la cunoștință mi-au parvenit în majoritatea lor prin tăieturi din ziare, deși una dintre ele a avut o sursă orală și mi-a fost repetată de un prieten de-al meu dintr-o scrisoare a mamei lui din Hardwick, Vermont. Tipul de fenomen descris era, în esență, același în toate circumstanțele, deși se părea că ar fi vorba de trei cazuri separate – unul legat de râul Winooski, lângă Montpelier, un altul, de râul West în Windham County, dincolo de Newfane, iar cel de-al treilea, centrându-se în Passumpsic, Caledonia County, mai sus de Lyndonville. Sigur că multe dintre mărturiile disparate menționau alte locuri, dar, în ultimă analiză, toate păreau să le confirme pe acestea trei. În fiecare caz în parte, oamenii de la țară au relatat că văzuseră unul sau mai multe obiecte bizare și alarmante în apele umflate care se prăvăleau de pe colinele rareori străbătute. Exista o tendință răspândită de a lega aceste viziuni de un ciclu primitiv, aproape uitat, de legende șoptite de străbuni, reactualizate cu acel prilej.
Ce credeau oamenii că văd erau forme organice, fără să aibă însă nimic în comun cu toate viețuitoarele cunoscute de ei până atunci. În mod firesc, erau multe trupuri umane duse la vale de curenți în acea tragică perioadă, dar cei care descriau acele forme stranii păreau convinși că nu erau defel omenești, în ciuda unor asemănări superficiale ca mărime și contur. Nici nu puteau să facă parte, mai adăugau martorii, din vreo specie de animale caracteristică ținutului Vermont. Erau de culoare roz, măsurând cam un metru și jumătate în lungime, cu trupuri de crustacee, cu perechi de aripioare mari de pește, ori cu aripi membranate și cu mai multe membre articulate, cu un soi de elipsă răsucită, acoperită cu miriade de antene foarte scurte, acolo unde în mod normal s-ar fi aflat un cap. Era chiar remarcabil cât de mult tindeau să coincidă relatările din diferite surse, deși acest aspect era explicat oarecum de faptul că vechile legende cunoscute la timpul respectiv în tot ținutul deluros ofereau un tablou viu și morbid care ar fi putut stârni fantezia tuturor celor implicați. Concluzia mea a fost că asemenea mărturii – în toate cazurile aparținând unor pădureni simpli și naivi – erau confuzii create de întrezărirea cadavrelor umane și ale animalelor domestice sfărâmate și umflate de șuvoaiele dezlănțuite ale curenților. Aceste iluzii optice permiseseră unor tradiții folclorice pe jumătate uitate să atribuie calități fantastice acestor obiecte demne de milă.
Folclorul mai vechi, deși vag, evaziv și, în mare parte, uitat de generația de astăzi, avea un caracter unic și reflecta, în mod evident, influența poveștilor indiene încă și mai de demult. Le cunoșteam destul de bine, chiar dacă nu mai fusesem niciodată în Vermont, grație monografiei extrem de rare a lui Eli Davenport, care cuprinde material obținut pe cale orală înainte de anul 1839, de la oamenii mai bătrâni din acest stat. Materialul acesta coincidea perfect cu cele auzite de mine personal de la țăranii mai în vârstă din munții statului New Hampshire. Ca să nu mai lungesc vorba, el făcea aluzie la o rasă tainică de ființe monstruoase care ar bântui undeva, pe colinele mai îndepărtate, ascunse prin codrii deși ce acoperă cele mai înalte creste și prin văile umbrite unde pâraiele curg leneșe din izvoare neștiute. Aceste făpturi puteau fi foarte rar întrezărite, dar dovezi ale prezenței lor fuseseră raportate de către cei care se aventuraseră mai departe decât de obicei, pe pantele anumitor munți sau în anumite trecători adânci și abrupte, ocolite până și de lupi.
