Cel ce bantuia in bezne

Anchetatorii prudenți se vor feri să conteste opinia generală potrivit căreia Robert Blake a fost ucis de trăsnet sau de șocul nervos-provocat de o descărcare electrică. E adevărat că fereastra în fața căreia stătea era intactă, dar natura obișnuiește să aibă asemenea capricii. Expresia chipului său ar fi putut să fie cauzată de contracții musculare fără nici o legătură cu ceea ce văzuse. Notele din jurnalul lui sunt, în chip clar, roade ale unei imaginații dezlănțuite, pusă în mișcare de superstiții locale și de unele descoperiri făcute de defunct. Cât despre starea bizară a bisericii părăsite de pe Federal Hill, e ușor să o atribui unei șarlatanii conștiente sau inconștiente a lui Blake.

Căci, în definitiv, el era un scriitor și un pictor ce se dedica domeniului mitului, visului, terorii, mereu în căutare de efecte stranii sau fantastice. Prima lui ședere la Providence, când fusese musafirul unui bătrân tot atât de pasionat de ocultism ca și el, luase sfârșit în incendiu și moarte; pe de altă parte, nu e nici o îndoială că și-a părăsit casa din Milwaukee și s-a întors în orașul nostru sub efectul unui impuls morbid. Auzise, probabil, vorbindu-se despre vechile legende (contrar a ceea ce scrie în jurnalul lui) și moartea lui a distrus poate, în mugure, o formidabilă mistificare, preludiu al unui mare succes literar.

Cu toate acestea, mai mulți dintre cei care au studiat acest caz cu atenție, aderă la o teorie mai puțin banală și mai puțin rațională. Ei sunt înclinați să dea crezare jurnalului lui Blake, și subliniază importanța semnificativă a faptelor următoare: existența dovedită a sectei nelegiuite numită înțelepciunea Stelelor, înainte de anul 1930; dispariția unui ziarist prea curios, Edwin M. Lillbridge, în 1893; și, mai presus de toate, expresia de teroare monstruoasă de pe fața tânărului scriitor mort.

Unul dintre adepții acestei de a doua teorii a aruncat în apele golfului piatra cu unghiuri bizare aflată într-o cutie de metal găsită în vechea clopotniță fără ferestre (și nu în turn, unde declară Blake că a descoperit-o). Deși gestul lui a fost condamnat de toată lumea, acest om – medic vestit, mare amator de folclor vechi – afirmă că a scăpat globul pământesc de un obiect prea periculos pentru a fi lăsat să dăinuie.

Lăsăm cititorului grija de a alege singur între aceste două opinii. Cât despre noi, după ce am studiat în mod obiectiv jurnalul lui Blake, vom da aici rezumatul evenimentelor, plasându-ne în punctul de vedere al actorului principal.

Tânărul scriitor s-a întors la Providence în timpul iernii 1934-l935. S-a instalat la ultimul etaj al unei case venerabile, pe culmea unei coline înalte, pe lângă Brown University, în spatele bibliotecii John Hay. Era o locuință confortabilă și pitorească, în stil georgian, în mijlocul unei grădini rustice în care pisici mari se încălzeau la soare. Biroul lui Blake, încăpere vastă, cu expunere spre sud-vest, dădea spre grădină, iar ferestrele dinspre vest (în fața uneia dintre ele era așezată masa lui de lucru) ofereau o vedere magnifică a orașului de jos. La orizont se întindeau pantele violete ale colinelor îndepărtate, ca un decor pentru Federal Hill, la două mile depărtare, unde se îngrămădeau acoperișuri și clopotnițe ale căror contururi luau forme fantastice în mijlocul norilor de fum ce se înălțau din oraș.

După ce și-a adus majoritatea cărților, Blake și-a Cumpărat mobile vechi, potrivite cu casa; apoi, a început să picteze și să scrie, luându-și asupră-i și grijile gospodăriei. Atelierul lui se găsea într-o cameră mansardată, expusă spre nord. În cursul acestei prime ierni, a scris cinci dintre cele mai bune nuvele ale sale: Cel ce scormonea pământul, Scara criptei, Shaggai, Valea lui Pnath, Meseanul venit din stele. A pictat și mai multe tablouri: studii de monștri fără nume și peisaje supranaturale.

La asfințit, stătea adesea așezat la masa de lucru și contempla visător spectacolul oferit vederii sale: turnurile întunecate de la Memorial Hall, turnul cu clopot al palatului de justiție, înălțimea spectrală a lui Federal Hill, care-i stârnea atât de tare imaginația. Vecinii îi spuseseră că acolo se află cartierul italian al orașului; și, din timp în timp, își ațintea binoclul de campanie asupra acestui univers îndepărtat, întrebându-se ce mistere ar putea să ascundă. Avea impresia că privește înspre o lume fabuloasă, foarte diferită de a noastră, asemănătoare celeia din nuvelele și tablourile sale.

O biserică enormă cu ziduri întunecate exercita asupra lui o atracție specială. Se deosebea foarte clar la anumite ore ale zilei și, la apusul soarelui, marea clopotniță ascuțită își profila masa neagră pe cerul înflăcărat. Era probabil construită pe o ridicătură a terenului, căci fațada și partea ei de nord dominau semeț încâlceala de acoperișuri din jurul ei. Cu o înfățișare foarte austeră, părea să fie construită din piatră. Aparținea stilului neogotic și data probabil din 1810 sau 1815.

Pe măsură ce se scurgeau lunile, Blake contempla cu un interes mereu crescând această construcție neprietenoasă. Ferestrele nefiind niciodată luminate, trăsese concluzia că biserica trebuie să fi fost părăsită. Cu cât o privea mai mult, cu atât mai mult i se înfierbânta imaginația și îi inspira idei bizare. Îi veni ideea că o aură de dezolare plana asupra acestui loc, astfel că până și porumbeii și rândunelele evitau acoperișul ei afumat. Notează în jurnalul lui că stoluri mari de păsări înconjoară toate celelalte clopotnițe ale orașului, cu excepția acestuia.

În primăvară, Blake căzu pradă unei agitații profunde. Începuse un roman bazat pe o pretinsă supraviețuire a cultului vrăjitoarelor în Maine, dar era incapabil să-l continue. Era din ce în ce mai absorbit în contemplarea clopotniței sumbre de care fugeau păsările și rămânea orb în fața frumuseții frunzelor delicate, proaspăt răsărite în pomii din grădină. Atunci i-a venit pentru prima oară ideea să traverseze orașul și să urce panta fabuloasă ce ducea la această lume de vis.