Celephais
Aa
Celephais de Howard Philips Lovecraft
În vis, Kuranes contempla cetatea din vale: Coasta întinsă până dincolo de piscul înzăpezit ce domina marea, și galerele în culori vesele care părăseau portul ca să exploreze ținuturi îndepărtate, acolo unde cerul și marea se ating. Tot în vis primise numele de Kuranes, fiindcă la trezire constată că îl chema altfel. Pentru el era pesemne ceva firesc să viseze un nume nou, întrucât, ultim descendent al familiei sale și singur printre milioanele de locuitori indiferenți ai Londrei, i se întâmpla rareori să-i vorbească altcineva spre a-i aminti cine fusese. Își pierduse pământul și banii, și nu-i plăceau deloc manierele oamenilor din jur. Prefera să viseze și să-și însemne visele. Cei cărora le arăta scrierile râdeau de el, încât ajunse să le păstreze pentru sine însuși, iar la urmă încetă să mai scrie. Cu cât se îndepărta de lumea înconjurătoare, cu atât mai minunate îi deveneau visele; era deci zadarnic să încerce să le mai aștearnă pe hârtie. Kuranes nu era modern, el nu gândea în felul celor care scriu. În vreme ce aceștia se silesc să despuieze viața de vălurile brodate din miturile existente în preajma ei, arătând în deplina sa urâțenie lucrul acela trist numit realitate, Kuranes căuta numai frumusețea. Când adevărul și experiența nu reușiseră să i-o reveleze, el o căută în închipuire și în iluzie, și o descoperi foarte aproape, printre amintirile tulburi ale basmelor și viselor din copilăria sa. În copilărie ascultăm și visăm, gândurile ne sunt încă imprecise, iar când încercăm, ca adulți, să le redeșteptăm în propria noastră memorie, otrava prozaică a vieții ne întunecă aceste viziuni. Unii dintre noi, însă, se trezesc noaptea cu fantasmele stranii ale unor coline și grădini minunate, fântâni susurând în soare, faleze aurii mărginind mări calme, câmpii ce se întind până în marginea unor cetăți adormite și legiuni de viteji pe cai albi acoperiți cu valtrapuri, galopând sub liziera unor păduri dese. Atunci știm că ne-am întors în trecut, prin porți de ivoriu, în lumea minunată care exista pentru noi înaintea vârstei rațiunii, vârsta tristeții mai precis.
Kuranes reveni cu totul pe neașteptate în universul copilăriei sale. „Revăzuse” casa unde se născuse, vasta construcție de piatră acoperită cu iederă în care trăiseră treisprezece generații de înaintași de-ai lui și unde el însuși sperase să-și încheie zilele. Lumina lunii strălucea, iar el ieșise în noaptea de vară, parfumată. Traversase grădinile, colborâse terasele, se plimbase pe aleea cu stejari, în parc, apucând-o pe drumul lung și alb ce ducea spre sat. Acesta din urmă părea să aibă o mare vechime. Kuranes se întreba dacă acoperișurile ascuțite ale căsuțelor adăposteau somnul sau moartea. Pe ulițe creștea înalt iarba. De fiecare parte, ferestre cu geamurile sparte. Kuranes nu zăbovise. Ca împins către un anume țel, își urmase neabătut calea. Apoi se simțise atras într-o ulicioară ce urca spre faleze și ajunsese, în sfârșit, la râpă, unde satul și lumea întreagă se prăbușeau de-a dreptul în golul fără ecou al nemărginirii. Acolo unde cerul era gol, fără lună și stele. Un gând de nezdruncinat îl îmboldise să-și continue înaintarea, peste prăpastie și în genune, unde coborâse plutind.
Contemplase vise întunecate și informe, sfere vag luminate ce puteau fi vise pe jumătate visate, făpturi înaripate care râdeau și păreau să-și bată joc de toți visătorii din univers. Apoi o ruptură păru să se deschidă în întunericul din fața lui, iar el revăzu, departe, și ce-cetatea din vale, luminoasă și scânteietoare, cu marea și corul în fundal, cu un munte având piscul înzăpezit, chiar lângă țărm. Kuranes se trezi exact în momentul acela. Dar el știa de-acum că locul văzut nu era altul decât Celephais din valea Ooth-Nargai, de cealaltă parte a colinelor Tanatiei, unde spiritul său umpluse eternitatea unei ore într-o după-amiază de vară, cu multă vreme în urmă. Se îndepărtase de îngrijitoare și, întins pe o faleză din apropiere, lăsase briza caldă a mării să-l legene și să-l adoarmă. Protestase când îl găsiseră și, deș-teptându-l, îl conduseseră din nou acasă, fiindcă în clipa în care îl trezeau era pe punctul de a se îmbarca într-o galeră aurită, gata de plecare spre ținuturile pline de ispită unde cerul și marea se ating. Iar acum, el era la fel de furios că se deșteptase, căci își regăsise cetatea fabuloasă după patruzeci de ani penibili.
Trei nopți mai târziu, Kuranes reveni în Celephais. Ca și la precedenta întâmplare, visă mai întâi satul adormit și mort, apoi prăpastia peste care trebuie să plutești în tăcere. Spărtura se deschise iarăși, iar el zări minaretele scânteietoare ale cetății, văzu zveltele galere la ancoră în portul albastru, distinse arborii gingko, pe muntele Aran, fremătând sub adierea brizei marine. De data asta, însă, nu mai fu smuls din viziune și, ca și cum ar fi avut aripi, se așeză lin pe o colină înierbată. Revenise cu adevărat în valea Ooth-Nargai și în splendida cetate Celephais.
La poalele dealului, Kuranes înainta printre ierburi parfumate și flori pline de splendoare. Trecu peste Na-raxa cea vijelioasă, folosindu-se de un podeț în al cărui lemn își gravase numele în urmă cu mulți ani, apoi traversă boschetele până la marele pod de piatră de la intrarea în cetate. Nimic nu îmbătrânise. Zidurile de marmură nu se decoloraseră, statuile de bronz șlefuit nu-și întunecaseră luciul. Până și străjile de pe. metereze erau aceiași oameni, la fel de tineri ca odinioară. Când pătrunse în oraș, trecând prin porțile de bronz și pășind pe lespezi de onix, negustorii și îngrijitorii de cămile îl salutară de parcă n-ar fi plecat nicicând, și la fel se întâmplă în templul de turcoaze al lui Nath-Horthath, unde preoții încununați cu orhidee îi spuseră ca timpul nu exista în Ooth-Nargai și că tinerețea era aco-lo veșnică. Apoi Kuranes o porni pe strada mărginită de coloane spre zidul cetății, cel dinspre mare, unde se adunau la un loc negustori, marinari, inși bizari veniți din ținuturile unde marea și cerul se ating. Râmase acolo multă vreme contemplând portul plin de culoare, cu valurile lui sclipind sub un soare necunoscut și cu galerele sosite de departe legănându-se pe apă. Mai contempla și muntele Aran, care se înălța majestuos deasupra oceanului, cu pantele sale acoperite de copaci și cu vârful alb atingând cerul.
Mai mult decât oricând, Kuranes dorea să plece cu o galeră spre locurile îndepărtate despre care auzise atâtea povești stranii. Se apucă să-l caute pe capitatnul care acceptase odinioară să-l ducă. Îl găsi pe Athib așezat pe aceeași ladă pentru mirodenii. Vâsliră împreuna până la o galeră din port și, după ce marinarii primiră poruncile cuvenite, începură să se îndepărteze, pe marea vălurită pe care se ajungea la cer. Timp de mai multe zile plutiră în voia valurilor, până când, în fine, ajunseră acolo unde marea și cerul se atingeau. Galera nu se opri ci începu să pluteadca ușor pe albastrul cerului, printre nori zdrențuiți și colorați în roz. Iar Kuranes putea vedea, departe sub chilă, tari ciudate, râuri și cetăți de-o frumusețe nemaipomenită, nepăsător întinse sub soare. Într-un târziu, Athib îi spuse că li se apropia de capăt călătoria, curând aveau să intre în portul Serranian, orașul făcut din marmura roză a norilor, pe coasta eterată unde cerul se întrepătrunde cu vântul de vest; dar în clipa când apărură turnurile cele mai înalte ale cetății, undeva în spațiu se produse un zgomot, iar Kuranes se deșteptă în mansarda lui din Londra.
Câteva luni m șir, după aceea, Kuranes încercă în zadar să regăsească Celephais și galerele sale plutitoare spre cer. În visele lui, nimeni nu fu în stare să-i arate drumul spre Ooth-Nargai, de cealaltă parte a colinelor Tanariei. Într-o noapte zbură deasupra unor munți întunecați unde sclipeau focuri de tabără izolate, la mare distanță unele de altele, și vedeai cete ciudate ale căror șefi purtau clopoței. În partea cea mai sălbatică a acestui ținut necunoscut, descoperi un zid vechi de piatră condus în zigzag peste creste și prin văi, prea uriaș ca să fi fost construit de mâna omului și atât de lung încât nu-i puteai vedea capătul. Dincolo de acest zid, în cenușiul zorilor, ajunse la niște grădini întinse. La ivirea soarelui îl întâmpină o asemenea splendoare de flori roșii și albe, de frunzișuri și peluze verzi, de alei albe, de pâraie diamantine, de lacuri azurii, de punți sculptate și de pagode cu acoperișuri roșii, că în plăcerea aceea uită de Celephais.
Într-o altă noapte, Kuranes se cățără pe o nesfârșită scară în spirală, cu trepte umede, și ajunse la fereastra unui turn ce domina o câmpie întinsă și un râu luminat de lună. În orașul tăcut de pe malul râului, avu impresia că regăsea un piesaj dinainte știut. Ar fi coborât să întrebe de calea spre Ooth-Nargai, dacă o auroră neliniștitoare n-ar fi izbucnit dintr-un loc depărtat, de dincolo de orizont, ca să-i arate ruina și bătrânețea cetății, râul nemișcat și năpădit de stuf, moartea stăpânind în țara aceea de când regele Kyranatholis, revenit din expedițiile sale de cucerire, trebuise să suporte răzbunarea zeilor.
Și uite-așa, Kuranes căuta în van minunata cetate Celephais și galerele ei care pluteau pe cer spre Serraian. El văzu destule minuni, iar o dată îl întâlni pe marele preot, care nu poate fi descris, fiindcă poartă pe față o mască de mătase galbenă și trăiește singur într-o mănăstire din pietre străvechi, pe platoul pustiu și înghețat din Leng. Cu vremea, nu mai putu suporta posomoritele intervaluri ale zilelor și începu să-și cumpere droguri menite să-i lungească răstimpurile de somn. Hașișul îl ajută mult și, o dată, îl trimise într-o parte a spațiului unde forma nu există. Un gaz de culoare violetă îi spuse că zona aceea din spațiu se afla dincolo de infinit. Gazul nu auzise vorbindu-se despre planete ori despre organisme niciodată până atunci, dar îl identifică pe Kuranes ca pe un simplu produs al infinitului în care materia, energia și gravitația există. Kuranes era acum nerăbdător să regăsească Celephais și minaretele sale, încât își mări dozele de drog.
Veni o vreme când ajunse în criză de bani. Apoi, într-o zi de vară, fu azvârlit afară din mansarda lui și rătăci fără țintă pe străzi. Dincolo de un pod, casele deveneau din ce în ce mai mici. Acolo se produse întâmplarea așteptată, iar el se întâlni cu cortegiul venit din Celephais spre a-l conduce acolo definitiv. Erau niște cavaleri frumoși, încălecați pe cai roibi, cu armuri sclipitoare și purtând tabare urzite cu aur și blazoane ieșite din comun. Erau atât de mulți încât Kuranes îi luă drept o întreagă aramată, deși fuseseră trimiși în onoarea lui; întrucât el însuși crease Ooth-Nargai în visele sale, urma să fie numit Zeul și stăpânul ei pentru totdeauna. Îi dădură un cal și-l puseră în fruntea cavalcadei, și galopară toți cu măreție peste câmpiile din Surrey, până în ținutul unde văzuseră lumina zilei Kuranes și strămoșii lui. Era tare ciudat, dar cavalerii păreau că urcă înapoi în timp pe parcursul galopului lor. Când se lăsă întunericul, își sporiră viteza, până avură impresia că zboară. În zorii tulburi ajunseră într-un sat pe care Kuranes îl văzuse plin de viață în copilărie și mort sau adormit în visele lui. Acum era viu, iar țăranii matinali se înclinară adânc pe când cavalerii defilau pe drum, îndreptându-se spre ulicioara terminată în genunea viselor. Kuranes nu mai intrase în genune decât noaptea și se întreba cum avea să fie în timpul zilei. De aceea, aștepta cu îngrijorare să ajungă acolo. Chiar în momentul când ajungea pe marginea prăpastiei, o sclipire aurie țâșni dinspre vest și învălui întreg peisajul în aburi strălucitori. Abisul era un haos clocotitor de splendori roze și azurii, iar niște voci nevăzute se avântau în cântec pe când cortegiul cavalerilor plonja în gol și plutea grațios dincolo de norii scânteietori. Cavalerii alergau spre infinit, cu caii galopând prin eter ca pe nisipuri de aur. Aburii luminoși se desfăcură apoi ca să lase la vedere o limpezime și mai impresionantă, limpezimea cetății Celephais și a coastei desfășurate dincolo de ea, a piscului înzăpezit ce domină marea și a galerelor în culori vasele ieșind din port și plecând spre ținuturile îndepărtate unde cerul și marea se ating.
Iar Kuranes domni de atunci înainte în Ooth-Nargai. El mai domnește încă și va domni mereu, chiar dacă la poalele falezei din Inmmouth valurile rostogolesc trupul unui vagabond care a străbătut în zori satul pustiu, se joacă așadar cu acest corp și-l aruncă în stâncile de sub turnul Trevor cel acoperit de iederă și unde un berar milionar, din cale-afară de odios, se bucură de bunurile unei familii nobile, astăzi stinsă în întregime.
SFÂRȘIT
