Charmides

Charmides

(sau despre înțelepciune, gen probatoriu)

SOCRATE CHAIREPHON CRITIAS CHARMIDES

SOCRATE Mă întorceam în ajun, asupra serii, din tabăra de oști de la Potideea1 și, cum reveneam după un lung răstimp, m-am îndreptat bucuros către locurile unde eram obișnuit să-mi petrec vremea. Am intrat așadar în palestra lui Taureas2, cea din fața templului regal3, și am găsit acolo o mulțime de lume; mi-erau necunoscuți cîțiva, pe cei mai mulți însă îi cunoșteam. îndată ce m-au zărit intrînd, așa pe neașteptate, care mai de care s-a grăbit — și încă de departe — să-mi dea ziua bună; iar Chairephon4, apucat cum era, zvîcni în sus din mijlocul lor, o luă la goană către mine și prinzîndu-mă de mînă mă întrebă:

— Cum ai scăpat din bătălie, Socrate?

Cu puțin înainte de plecarea mea, o bătălie avusese loc la Potideea; iar cei de aici abia acum aflaseră de ea5.

— Așa cum vezi, i-am răspuns.

— Se zvonește pe la noi, a urmat el, că a fost aprigă bătălia și-n toiul ei mulți dintre ai noștri ar fi pierit.

— Da, și pe bună dreptate s-a zvonit așa, am întărit eu.

— Ai luat și tu parte la bătălie? m-a întrebat Chairepbon.

— Da, am luat.

— Atunci așază-te aci, m-a îndemnat, și povestește-ne; prea limpede nu le-am aflat pe toate încă.

Și călăuzindu-mă, îmi făcu Ioc totodată lîngă Critias, fiul lui Calaischros. Iar eu, după ce m-am tras alături de Critias și le-am dat ziua bună — atît lui cît și celorlalți — am prins a istorisi întîmplările din tabără potrivit cu întrebările lor; iar fiecare avea să mă-întrebe altceva.

După ce am stat de vorbă îndeajuns despre asemenea fapte, i-am întrebat la rîndul meu despre cele de aci: cum mai stăteau lucrurile în ultima vreme cu rîvna pentru înțelepciune6 și ce se mai auzea cu tinerii; dacă se aleseseră printre ei vreunii mai de frunte, fie prin înțelepciune, fie prin frumusețe, fie prin amîndouă. Iar Critias, îndreptîndu-și ochii către poartă și zărind cîțiva tineri care tocmai intrau hîrjonindu-se între ei, urmați de o altă ceată de tineri, îmi spuse:

— Cu frumoșii, Socrate, cred că ai să afli îndată cum stau lucrurile; cei care intră acum, se-ntîmplă să fie deopotrivă vestitorii cît și alaiul celor care-l îndrăgesc pe tînărul acela ce trece astăzi drept cel mai împlinit. Dealtfel, mi se pare că și el e pe aproape și are să intre de îndată.

— Cine e, îl întrebai eu, și al cui?

— îl știi cumva și tu, numai că nu se ridicase încă la vîrsta tinereții cînd ai plecat: e Charmides, fiul unchiului meu Glaucon și deci văr cu mine.

— Pe Zeus, de bună seamă că-l știu, încuviințai eu. Nu era nici pe atunci un copil de rînd; iar acum cred că trebuie să fie în pragul bărbăției7.

— îndată ai să afli, spuse, și vîrsta lui și cum arată acum.

Iar în timp ce rostea vorbele acestea, intră și Charmides.

— Eu, dragă prietene, nu prea sînt în stare să dau o bună măsură lucrurilor; căci înaintea celor frumoși parcă aș fi o cordea de măsurat de pe care s-au șters toate semnele8 : aproape toți cei în vîrsta tinereții îmi par frumoși9. Numai că acum, înfățișarea și frumusețea tînărului acestuia mi se arătau într-adevăr fără cusur; iar toți ceilalți, parcă nu mai aveau dragoste decît pentru el, într-atît păreau de uluiți și de tulburați cînd a intrat10. Și mulți alții dintre cei care-1 îndrăgeau mai veneau în urma lui. De-ar fi fost vorba doar de noi, bărbați în puterea vîrstei, n-ar părea nimic de uimire, dar luînd seama și la cei mici, la copii, am văzut că nici unul nu se uita într-altă parte — nici chiar cel mai micuț —, ci toți stăruiau cu ochii-n spre el, de parcă ar fi ațintit o statuie.

Atunci, Chairephon izbucni către mine:

— Cum ți se pare tînărul, Socrate? Nu-i așa că e frumos la chip?

— Minunat de frumos, încuviințai eu.

— Ei bine, așa cum e, dacă ar vrea să-și desfacă hainele de pe trup, nici n-ai mai avea ochi pentru chipul lui, într-atît de frumoasă îi este întreagă făptura.

Iar toți ceilalți au consimțit că așa era, cum spusese Chairephon.

— Pe Heracle, stăruii eu atunci, ce cuceritoare ființă ar mai fi, după spusele voastre, un singur lucru de s-ar adăugi; unul mărunt de tot11.

— Care? mă îndemnă Critias.

— De-ar avea și sufletul bine întocmit. Și s-ar cuveni să fie așa, Critias, de vreme ce se trage din neamul vostru.

— Dar e o ființă desăvîrșită12 și în privința aceasta, mă încredință el.

— Și-atunci, urmai eu, de ce să nu-i dezbrăcăm mai de grabă sufletul și să i-l privim înaintea trupului? Ε de bună seamă la o vîrstă cînd l-ar putea ispiti un schimb de păreri.

— Așa-i, încuviință Critias, mai ales că pare înclinat spre cugetare13, iar după spusa altora, și chiar a lui, ar fi foarte înzestrat și într-ale poeziei14.

— Un asemenea har, dragul meu Critias, de departe vi se trage, de la înrudirea voastră cu Solon tocmai. Dar de ce nu-mi arăți tînărul, chemîndu-l aci? Nici chiar dacă s-ar întîmpla să fie mai tînăr n-ar fi de rușine să stau de vorbă cu el, în fața ta, care-i ești tutore și pe deasupra și văr.

— Bine spui, întări el, să-l chemăm.

Și totodată îl îndemnă pe însoțitorul său:

— Băiete, cheamă pe Charmides și spune-i că vreau să-l arăt unui medic, pentru durerea de care mi s-a plîns mai deunăzi, rosti Critias.

Apoi adăugi către mine:

— într-adevăr îmi spunea, nu de mult, că-l doare capul cînd se trezește dimineața. Te-ar stînjeni întrucîtva dacă te-ai preface în fața lui că știi vreun leac pentru durerile de cap?15

— Nu, deloc; numai să vină.

— Are să vină, hotărî el.

Și așa s-a petrecut. A venit; numai că, venirea lui a stîrnit o întîmplare de tot hazul. Cum fiecare dintre noi cei așezați se strîngea de-o parte și-l împingea de zor pe vecin ca să-i facă loc lui Charmides lîngă el, cei de la capătul băncii se treziră unul în picioare, iar altul zvîrlit de-o parte. Charmides veni și se așeză între mine și Critias. Atunci, drept să-ți spun prietene, m-am simțit cam descumpănit și îndrăzneala mea dinainte, că-mi va fi lesne să-l întîmpin cu vorba pe Charmides, se curmă pe de-a-ntregul. Iar în clipa cînd Critias îl încredință că eu aș fi cunoscătorul leacului și Charmides mă aținti cu ochii într-un fel de neasemuit, gata să mă-ntrebe ceva, în vreme ce toți cei din palestră se strînseseră cerc în jurul nostru, atunci, o, vrednice prieten al meu, ochii îmi lunecară o clipă prin deschizătura tunicii lui și pe dată simții că mă aprind și-mi pierd cumpătul; iar gîndul mă purtă către Cydias. . .16 Cît de iscusit era acesta într-ale dragostei, de cîte ori prindea să dea sfat cuiva în legătură cu vreun tînăr frumos: „căpriorul să se ferească să vină să-și apuce prada din fața leului". Căci eu însumi nu păream să fiu altceva în clipa aceea decît prada unei asemenea făpturi.

Totuși, cînd m-a întrebat dacă știam vreun leac pentru durerile de cap, am îngînat că știam unul.

— Și care este? stărui el.

I-am spus că ar fi o anume buruiană, dar că pe lîngă leac trebuia adaos și unt descîntec17; iar viersul acesta, dacă era lăsat să cadă odată cu folosirea leacului, dădea tămăduire deplină, fără el însă buruiana nu era de nici un ajutor.

— Am să mi-l scriu atunci, așa cum ai să-l reciți tu, hotărî el.

— Cu voia, sau fără voia mea? întrebai.

Rîse atunci Charmides :

— Cu voia ta, Socrate.

— Fie, mă-nduplecai atunci; dar îmi știi chiar și numele?

— M-aș simți aproape vinovat să nu-l știu; doar nu de puține ori se aduce vorba de tine, printre cei de seama mea18, și îmi aduc aminte, copil fiind, să te fi văzut împreună cu Critias acesta.

— Ε bine, îl încuviințai eu; căci astfel, am să-ți pot trece cu mai mult curaj descîntecul, așa cum va fi fiind. Mă întrebam totuși mai adineaori în ce chip să-ți lămuresc virtuțile lui. Căci un asemenea leac, Charmides, nu e în măsură să vindece doar capul, așa cum poate știi și tu de la unii medici destoinici; aceștia, ori de cîte ori îi întîmpină cineva cu o suferință la ochi, îl încredințează că nu le stă-n putință să încerce vindecarea ochilor numai, dar că, acela care vrea să-și lecuiască ochii, se cuvine să-și îngrijească totodată și capul. Tot astfel, a-ți închipui că poți să-ți vindeci capul singur, fără să iei seama trupului întreg, nu poate fi decît o faptă cu totul necugetată18b. Pornind de la o asemenea judecată, ei prescriu un regim pentru trupul întreg, dîndu-și osteneala să îngrijească și să vindece partea odată cu întregul. Sau n-ai aflat că așa spun ei și că așa se și petrec lucrurile?

— Ba da, răspunse el.

— Așadar, îți pare bună judecata lor și o primești?

— Pe de-a-ntregul, se învoi el.

Iar eu, de îndată ce l-am auzit încuviințîndu-mă, prinsei din nou curaj și puțin cîte puțin regăsindu-mi cumpătul, mă înflăcărai19 și ridicai glasul:

— Tot așa e, Charmides, și cu descîntecul nostru. L-am deprins acolo în tabără de la un trac20, unul dintre medicii lui Zalmoxis21, despre care se zice că stăpînesc meșteșugul de a te face nemuritor22. Și spunea tracul acesta, că medicii greci pe bună dreptate iau seama la cele pe care tocmai le pomeneam; numai că „Zalmoxis, adăugi el, regele nostru, care e zeu23, arată că, după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ținem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoșit fără suflet. Aceasta și e pricina pentru care medicii greci nu izbutesc să vindece cele mai multe boli: ei nu se ridică pînă la întregul de care ar trebui să se îngrijească, iar dacă acestuia nu-i merge bine, nici partea nu se poate însănătoși. Și toate de aci pornesc, îmi lămurea el, de la suflet: atît cele rele cît și cele bune ale trupului ori ale făpturii noastre depline, și de aci se revarsă ele, așa cum de la cap totul se resfrînge asupra ochilor24. Prin urmare, mai ales sufletul se cade îngrijit, dacă avem de gînd să aducem la o bună stare atît capul cît și restul trupului25. Iar sufletul, arăta el, dragul meu, se îngrijește cu anume descîntece și descîntecele acestea nu sînt altceva decît rostirile frumoase26. Din asemenea rostiri se iscă în suflete înțelepciunea; iar odată ce aceasta iese la iveală și stăruie în noi, îi e lesne să deschidă cale sănătății și către cap și către trupul tot"27. Învățîndu-mă așadar asemenea leac și asemenea descîntece, mă îndemna totodată să nu mă las înduplecat de nimeni să-i îngrijesc capul cu leacul acesta, pînă nu-mi va fi înfățișat mai întîi sufletul28 spre a fi îngrijit prin descîntec. Și tocmai aceasta e greșala pe care o fac astăzi oamenii, urmă el, că încearcă să fie medici ai unei părți numai, fără cealaltă; și mă îndemna cu toată tăria să nu mă las înduplecat de nimeni să fac astfel, fie el bogat, frumos, ori de neam ales. Eu, așadar, am să-i dau ascultare, căci i-am jurat-o și sînt dator să-i dau ascultare; iar ție, dacă vei vrea, după îndemnurile străinului, să-ți înfățișezi întîi sufletul spre a fi descîntat29 cu acele descîntece trace, îți voi da leacul pentru cap; dacă nu, n-aș prea avea ce să fac pentru tine, Charmides, dragule.

La asemenea vorbe, Critias ne întrerupse spunînd:

— Dar bine, Socrate, ar fi o adevărată binecuvîntare pentru tînărul acesta durerea lui de cap, dacă ar sili și cugetul să devină mai bun odată cu capul. Totuși să știi, că printre cei de-o seamă cu el, Charmides ține fruntea nu numai prin înfățișare, dar și prin acel ceva al cărui descîntec spui tu că-l cunoști: e vorba de înțelepciune, nu?

— Da, într-adevăr, încuviințai eu.

— Află atunci, adaugă Critias, că el trece cu mult drept cel mai înțelept printre tinerii de azi, iar în privința tuturor celorlalte, cîte țin de vîrsta lui, nu e întru nimic mai prejos decît oricare din ei.

— De altfel, e și drept, Charmides, urmai eu, să te deosebești de ceilalți prin toate acestea. Vezi, eu n-aș crede că vreunul din cei de aci poate lesne arăta două spițe din Atena care, unindu-se între ele, să fie mai demne și mai bune de-a lăsa urmași, decît cele din care te tragi tu. Căci neamul tău după tată, cel al lui Critias, fiul lui Dropides, a fost slăvit, după cum ni s-a transmis de Ana- creon30, și de Solon și de mulți alți poeți, ca unul de frunte deopotrivă prin frumusețe, virtute, cît și prin alte fericite înzestrări. Iar cu neamul mamei tale lucrurile stau la fel. Se spune că, dintre cei de prin părțile noastre, nici un bărbat nu trecea drept mai frumos și mai falnic decît Pyrilampes, unchiul tău, ori de cîte ori mergea în solie, fie pe la marele rege, fie la vreun altul, așadar, și neamul acesta, pe de-a- ntregul, nu e cu nimic mai prejos de celălalt. Iar tu, ca unul care te tragi din asemenea spițe, e firesc să fii întîiul în toate. Astfel că, dacă e vorba de înfățișarea ființei tale, scumpe fiu al lui Glaucon, atît cît o pot petrece ochii, nu-mi pari a sta cu nimic mai prejos de oricare dintre înaintașii tăi; iar dacă și în privința înțelepciunii și a celorlalte ești îndeajuns de înzestrat, după cum spune Critias, atunci, dragă Charmides, fericit fiu a mai adus pe lume31 cea care ți-e mamă. Și acum, iată cum stau lucrurile. Dacă ție ți-e dată înțelepciunea, așa cum spune Critias acesta, și dacă ești îndeajuns de înțelept, nu mai ai nevoie de nici un descîntec, nici dintr-ale lui Zalmoxis, nici dintr-ale lui Abaris cel de la miazănoapte32, ci va trebui să ți se dea doar leacul pentru cap; dar dacă tu crezi că ai totuși nevoie de ele, atunci va trebui să ți se descînte, înainte de a ți se da leacul. Și acum, să-mi spui tu singur dacă ești de părerea lui Critias și socoți că ai îndeajuns parte de înțelepciune, sau dacă nu te crezi tocmai îndestulat de ea.

Se roși mai întîi Charmides și păru încă mai frumos, căci se potrivea sfiala cu vîrsta lui33. Apoi îmi răspunse și nu fără aleasă chibzuială. Spunea el că nu-i era ușor în clipa aceea să răspundă nici da, nici nu la întrebarea pusă.

— Dacă, urmă el, spun că nu sînt înțelept, atunci deopotrivă rostesc ceva pe care omul nu e firesc să-1 spună despre el și în același timp îl înfățișez drept un mincinos pe Critias acesta și pe alții mulți cărora le par înțelept. Dacă însă aș încuviința-o și m-aș lăuda singur, nu m-aș dovedi poate tocmai la locul meu; așa că, nu prea știu nici eu ce să răspund.

I-am dat dreptate:

— îmi pare potrivit ce spui, Charmides, și cred că împreună ar trebui să cercetăm dacă stăpînești ori nu ceea ce țin eu să aflu. Astfel, nici tu n-ai să fii silit să spui ce nu ai vrea și nici eu n-am să mă-ntorc Ia leacul acela așa, fără vreo chibzuință. Deci, dacă gîndul meu îți este pe plac, aș porni la cercetare împreună cu tine. Dacă nu, te-aș lăsa în pace.

— Dar o doresc mai mult decît orice, recunoscu el; cercetează deci, în acest gînd, cum crezi tu că e mai bine să cercetezi.

— Iată, am spus atunci, cum îmi pare mie că ar fi cel mai bine. Ε firesc, dacă ai parte de înțelepciune, să ai totodată și o părere despre ea34. Căci, de vreme ce se află în ființa ta înțelepciunea, ea îți dă, ca fiind prezentă, un anume simțămînt, din care să ți-se-nchege gîndul cu privire la ce este și cum este. Nu crezi așa?

— Ba da, așa cred, hotărî el.

— Atunci, ca unul care știi grecește35, adăugai eu, n-ai putea cumva să-mi spui părerea ta asupră-i?

— Poate că da, îmi răspunse.

Așadar, urmai eu, ca să ne dăm seama dacă e sădită sau nu în tine, spune-mi, ce crezi tu că e înțelepciunea?

Șovăi Charmides la început și nu prea se-ndemna să-mi răspundă36. Dar mai apoi prinse a-mi lămuri că înțelepciunea nu-i părea altceva decît îndeplinirea a toate cu măsură și liniștit37: fie că mergi pe un drum, fie că stai de vorbă, sau că întreprinzi orice altceva. într-un cuvînt, sfîrși el, îmi pare că ceea ce întrebi tu e un anume fel liniștit de a îndeplini orice.

— Să fie oare așa? întrebai. Se zice într-adevăr, Charmides, că cei liniștiți sînt înțelepți. Să vedem dacă într- adevăr așa e. Dar, spune-mi, înțelepciunea nu se cuprinde în rîndul celor frumoase?

— Pe de-a-ntregul, răspunse el.

— Ce e mai frumos pentru un grămătic, să scrie aceleași litere repede ori domol?

— Repede.

— Dar cînd citește? S-o facă degrabă ori cu zăbavă?38

— Degrabă.

— Și să cînți cu repeziciune la cithară ori să lupți aprig, nu e mai frumos decît s-o faci domol și cu zăbavă?

— Ba da.

— Dar în privința luptelor cu pumnii și a altor întreceri atletice39, nu-i la fel?

— întru totul.

-— Dar la alergări și sărituri, ori la tot felul de asemenea deprinderi ale trupului nu-i așa că sînt frumoase mișcările îndeplinite cu agerime și repeziciune, pe cînd cele greoaie și făcute domol par urîte?

— De bună seamă.

— De bună seamă atunci, am urmat eu, în privința trupului, nu felul tihnit de a îndeplini un lucru e cel mai frumos, ci acela cît mai ager și mai aprig. Nu e așa?

— întocmai.

— Iar înțelepciunea, spuneam noi, e ceva frumos, nu?

— Da.

— Atunci, în cele ale trupului, nu îndeplinirea liniștită a lucrurilor, ci repeziciunea e mai chibzuită, de vreme ce înțelepciunea e ceva frumos.

— Așa se pare, spuse el.

— Dar ce e mai frumos, întrebai, să înveți ușor sau anevoie?

— Să înveți ușor.

— Dar cînd înveți ușor, stăruii eu, înseamnă că înveți repede, pe cînd învățatul anevoie se petrece domol și cu zăbavă.

— Da.

— Iar cînd înveți pe un altul, nu e mai frumos s-o faci repede și nestăvilit40 decît domol și cu zăbavă?

— Ba da.

— Dar faptul de a-ți reaminti ceva sau a lua aminte la ceva e mai frumos cînd se petrece domol și cu zăbavă, ori dintr-odată și repede?

— Dintr-o dată, spuse el, și repede.

— Iar iscusința nu este mai degrabă o anume agerime a spiritului iar nu o domolire a sa?