Chemarea lui Cthulhu

(Manuscris găsit printre hârtiile defunctului Francis Wayland Thurston, din Boston)

În privința unor asemenea forțe sau ființe s-ar mai putea concepe vreo posibilitate de supraviețuire… O supraviețuire dintr-o eră nespus de îndepărtată, când… conștiința se manifesta, poate, în forme și chipuri pierdute de mult, înainte de apariția și evoluția umanității… forme pe care numai poezia și legendele le-au mai captat ca pe o amintire fulgurantă, dându-le numele de zei, monștri, eroi mitici de toate felurile…

Algernon Blackwood1

I.

OROAREA DIN LUT.

Cea mai mare îndurare pe această lume, cred, este neputința minții omenești de a-și corela toate datele. Trăim pe o imperturbabilă insulă de ignoranță, în mijlocul mărilor de întuneric ale Infinitului, și n-am fost meniți să călătorim prea departe. Științele, fiecare trăgând în propria direcție, până acum ne-au dăunat prea puțin, dar, într-o bună zi, alăturarea cunoștințelor disparate ne va deschide în fața ochilor asemenea imagini terifiante ale realității și ale poziției noastre îngrozitoare în Univers, încât ori ne vom pierde mințile grație revelației, ori vom fugi de funesta lumină, refugiindu-ne în pacea și siguranța unui nou ev de obscurantism.

Teozofii au intuit grandoarea înfricoșătoare a ciclului cosmic în care lumea noastră și specia umană constituie doar niște accidente trecătoare. Ei fac aluzie la supraviețuiri a căror ciudățenie ar face să ne înghețe sângele în vine dacă n-ar fi mascate de un optimism afabil. Dar nu prin ei am ajuns să întrezăresc, în mod nepermis, o singură dată în viață, eonii care-mi dau fiori când mă gândesc la ei, simțind că mă cuprinde nebunia de câte ori îi visez. Acea percepție fugară, ca mai toate temutele presimțiri ale adevărului, a scăpărat dintr-o întâmplătoare punere cap la cap a unor lucruri diferite. În acest caz este vorba despre un vechi articol de ziar și despre notițele unui profesor decedat. Sper că nimeni nu va mai călca pe urmele mele. Cu siguranță, dacă voi apuca să mai trăiesc, nu voi mai căuta niciodată să mai adaug vreo verigă unui lanț atât de hâd. Presupun că și profesorul avea de gând să păstreze tăcerea în privința părții pe care o cunoștea, și că și-ar fi distrus însemnările dacă moartea nu l-ar fi răpit subit dintre cei vii.

Am luat cunoștință de această chestiune în iarna lui 1926–1927, odată cu decesul fratelui bunicului meu, George Gammell Angell, profesor emerit de limbi semitice la Universitatea Brown, din Providence, statul Rhode Island. Profesorul Angell era o autoritate renumită în studiul inscripțiilor vechi, iar directorii marilor muzee îl solicitaseră în repetate rânduri. Așadar, decesul său, care a survenit la vârsta de nouăzeci și doi de ani, a rămas în amintirea multora. Pe plan local, interesul era intensificat și de faptul că murise din cauze necunoscute, după ce coborâse pe mal de la bordul vaporului de Newport. După cum relatează martorii, se prăbușise deodată la pământ, înghiontit de un negru cu aspect de marinar, care ieșise dintr-una din acele bizare curți întunecoase de pe panta abruptă a dealului, o scurtătură de la port până la locuința răposatului în Williams Street. Medicii n-au reușit să descopere nici o rană vizibilă, dar au tras concluzia, după o dezbatere plină de nelămuriri, că vreo ascunsă leziune a inimii, provocată de efortul intens al urcușului pe o pantă foarte înclinată, mai ales la o vârstă atât de înaintată, îi pricinuise decesul. La momentul respectiv, n-am găsit nici un motiv să nu fiu de acord cu punctul oficial de vedere, dar în ultima vreme sunt înclinat să-l pun sub semnul întrebării – ba, poate, chiar mai mult.

Ca moștenitor și executor al fratelui bunicului meu, căci murise văduv și fără copii, eram obligat să arunc o privire peste hârtiile lui, cu o oarecare meticulozitate; și, în acest scop, i-am luat toate dosarele și cutiile la mine acasă, în Boston. O mare parte din materialul ordonat de mine va fi mai târziu publicat de Societatea Americană de Arheologie, însă mai era o cutie pe care am găsit-o extrem de enigmatică și pe care nu m-am îndurat s-o arăt și unor ochi străini. Fusese închisă cu lacătul și n-am dat de cheie până nu mi-a trecut prin minte să mă uit mai bine la inelul cu chei pe care profesorul îl purtase întotdeauna în buzunarul său. Abia atunci am reușit s-o deschid, dar după aceea am avut impresia că mă confruntam cu un obstacol încă mai greu de trecut. Care putea fi înțelesul bizarului basorelief din lut și al dezlânatului amestec de însemnări și tăieturi din ziare pe care le-am găsit înăuntrul ei? M-am hotărât să caut excentricul sculptor vinovat de faptul că tulburase liniștea sufletească a unui bătrân.

Basorelieful era un dreptunghi necizelat, cu o grosime mai mică de doi centimetri și jumătate și cu o suprafață măsurând aproximativ treisprezece pe cincisprezece centimetri. Se vedea bine că era o lucrare modernă. Cu toate acestea, figurile de pe el nu erau deloc moderne, nici ca atmosferă, nici ca sugestie. Oricât de departe ar merge cubismul și futurismul în fanteziile lor, rareori reproduc acea criptică regularitate ascunsă în scrierea preistorică. Iar cea mai mare parte a acestor desene lăsau impresia puternică a unui fel de scriere, deși memoria mea, în ciuda marii familiarități cu hârtiile și colecțiile unchiului meu, nu reușea deloc să identifice aceste caractere particulare, sau măcar să intuiască cele mai îndepărtate asocieri ale lor.

Deasupra acestor așa-zise hieroglife, se înălța o figurină cu evidente calități plastice, deși execuția impresionistă mă împiedica să-mi fac vreo idee mai clară cu privire la natura acesteia. Părea să fie un soi de monstru, sau simbolul unui monstru, o formă pe care numai o imaginație bolnavă ar putea-o concepe. Dacă aș zice că închipuirea mea, oarecum extravagantă, ar produce imaginile simultane ale unei caracatițe, unui dragon și unei caricaturi omenești, n-aș fi prea departe de spiritul acelui obiect. Un cap cărnos, cu tentacule, așezat pe un trup grotesc, acoperit de solzi, cu aripi rudimentare. Dar tocmai profilul de ansamblu al întregului speria cel mai tare. În spatele figurii se reliefa, vag sugerat, fundalul unei arhitecturi ciclopice.