Cleopatra, cand eram zei

Această carte îi e dedicată lui Helen

PARTEA ÎNTÂI.

PROLOG.

Întuneric, piatră rece sub vârfurile degetelor, umbre dansând pe pereți, făclii pâlpâind în curentul din tuneluri. Era atât de frig și umed, ca în împărăția morții, și trecu mult până când ochii ei se deprinseră cu întunecimea.

Îi auzise înainte de a-i vedea, cu încolăcirile lor sinuoase și prelingerile reci, în timp ce se retrăgeau din calea luminii torțelor. Simțea că-i înghețau mușchii. Nu-și putea lua privirea de la ei, cu membrele paralizate de oroarea priveliștii din groapa de jos. Erau sute și sute, nenumărate morți lunecând unele peste altele, cu ochii lucind ca niște cioburi de granată. Magazia călăului.

Iată o viperă, cu limba săgetându-i din fanta gurii, nervoasă, simțindu-le prezența. Mușcătura ei cauza o durere chinuitoare care se răspândea în tot trupul, iar membrul afectat se acoperea curând cu pete și umflături hidoase, vinete. Curând, victima începea să verse, apoi își pierdea controlul bășicii și al intestinelor. O moarte urâtă, rezervată răufăcătorilor ce meritau pedeapsa îndoită.

Iar acolo, cu trupul suplu vărgat în galben și cafeniu, cobra cu glugă, simbolul divin al Egiptului de Sus, emblema regală a faraonului și a lui Ptolemeu deopotrivă. Grecii o numeau vasilisc, sau micul rege. În Cartea Morților, cobra cu glugă simboliza viața veșnică.

Mușcătura ei era mortală, dar foarte puțin dureroasă. După scurt timp, victimei începeau să i se închidă ochii și o fura repede un somn adânc, din care nu se mai deștepta. Mușcătura colților lăsa două urme mici, dar altminteri trupul nu-și schimba înfățișarea, îngăduind o moarte demnă. Era calea aleasă de sora mai mare, Berenice, după ce se revoltase împotriva tatălui ei și încercase să-i uzurpe tronul.

Acum, când tatăl său își apropie gura de urechea ei, îi simți firele sârmoase ale bărbii gâdilându-i fața.

— Aceasta e lumea pe care ai moștenit-o, îi șopti el. Fiecare palat e plin cu șerpi. De două ori mai ucigători decât aceștia. Într-un asemenea cuib îți vei trăi toată viața și trebuie să fii la fel de lunecoasă ca acești șerpi, la fel de înțelept să-ți folosești veninul și să lovești fără șovăire, dacă vrei să scapi cu viață. Înțelegi?

Înțeleg, răspunse Cleopatra.

Avea zece ani.

Alexandria din Egipt.

Luna egipteană a lui Phamenoth.

Cu cincizeci și unu de ani înainte de nașterea lui Iisus Christos.

Tatăl ei, Ptolemeu al XII-lea, Fluierarul, Bastardul.

Când murise, o lăsase singură în bezna de cerneală a viitorului, și chiar din momentul ultimei lui suflări putuse auzi lunecarea trupurilor reci și dezgolirea colților.

Stătea în picioare lângă pat, privindu-l. Ochii lui erau închiși, buzele strânse într-un zâmbet senin; despărțirea de viață fusese blândă. Tatăl ei, și totuși nu el. Pielea era cenușie, precum ceara topită, mușchii lipsiți de încordarea vieții, astfel încât trăsăturile îi arătau la fel, dar nu se puteau recunoaște decât vag.

Se întreba când avea să simtă durerea, de ce nu putea plânge după el. Dar, în acel moment, nu simțea decât o furnicare în burtă, un fior de spaimă. De-acum, era singură. În ultimele câteva luni, domnise ca regentă alături de el, dar acum, o dată cu pieirea lui, viața pentru care o pregătise el atâta amar de vreme începuse în sfârșit.

Din ziua aceea și pentru întreaga lume era Cleopatra a Șaptea, Regina celor Două Țări, Egiptul de Sus și de Jos, Philopater Philomatris, Zeu Iubitor-de-Tată, Iubitor-de-Nație. Dar, în adâncul inimii, știa că ea nu era așa ceva. Era doar o fată de optsprezece ani, lipsită de experiență, de ajutor și de prieteni.

* „Ajută-mă”, îi venea să spună. „Nu sunt pregătită pentru asta.” Dar el nu mai era, moartea îl eliberase de poverile puterii și ale supraviețuirii. Numai moartea o mai putea elibera acum și pe ea de aceste poveri.

Își spusese Noul Dionisos, salvatorul care avea să scape Răsăritul de sub tirania Romei. Își tatuase pe trup frunza de viță bahică, fusese inițiat în tainele vinului, ale muzicii și abandonului. Râseseră de el și îl numiseră Fluierarul, datorită felului cum îndrăgea riturile. Alții îl numeau Bastardul și-i luau în derâdere eforturile de a-i stăvili pe romani.

Iar aceasta era moștenirea lui, acel oraș alb și glorios – Orașul Strălucitor, cum îl numeau romanii – cu palatele tencuite cu gips și dumbrăvile umbroase strălucind în lumina soarelui de primăvară, coborând până la marginea apei, ținându-se agățate de frumoasele linii arcuite ale peninsulei Lochias. O briză răcoroasă, înmiresmată cu aroma mării, biciuia perdelele de mătase din odaia tatălui ei, făcându-le să danseze ca niște fantome la ultima lui petrecere. Palatele din Brucheion se buluceau până în portul regal, mărginit de calea cu arcade, Heptastadionul, care îl despărțea de Portul Bunei Reîntoarceri la apus și pădurea de catarge ale corăbiilor negustorești îngrămădite lângă docurile de-acolo. Alexandria din Egipt, tot un nume roman, avea unul dintre cele mai mari porturi ale lumii. Magaziile de lângă docuri erau doldora de avuția Egiptului și a ținuturilor sale, colți de fildeș stivuiți ca buștenii de chiparos, perle îndesate în saci de iută asemenea nucilor, baloți uriași de mătăsuri și museline și munți uriași de mirodenii cu miros înțepător, henna, cuișoare și scorțișoară parfumată.

Era cel mai înaintat oraș al lumii, ca învățătură și cultură. În vestita Bibliotecă se găseau peste șapte sute de mii de volumen, suluri cilindrice conținând tratate de matematici și filosofie, medicină și astronomie, anatomie și geografie. Museionul se lăuda cu unii dintre cei mai aleși cărturari din lume, care trăiau pe cheltuiala statului, în schimb punându-și cunoștințele la dispoziția reginei. Din sălile de marmură ieșeau ode ale victoriei, rețete medicale și mașini de luptă, tot ce cereau Ptolemeii. Aici socotise Eratosthenes circumferința Pământului, comparând lungimea umbrelor la amiază în Alexandria și Aswan. Tot aici demonstrase Aristarchos că Pământul se învârtea în jurul Soarelui, iar Euclid întemeiase prima școală de matematici, sub domnia întâiului Ptolemeu.