Cărți · Cursuri - Facultatea de Științe ale educației Adăugat7 mai 2019

Comentarii Literatura romana pentru examenul de titularizare si definitivat invatatori 2019

de AnnaE 14.915 citiri

Descarcă fișierele (6) · DOC, DOCX sau citește mai jos

Ion

De Liviu Rebreanu

Tema si viziunea despre lume - viziunea despre lumea autorului in raport cu actiunea si cu deznodamantul operei.

Romanul obiectiv, traditional

Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.

Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate cu salbaticie pe Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente din intreaga literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu transpare, din partea naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru victima sau de indignare fata de brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea cu care prezinta cititorului evenimentul, amanuntit, sunt absolute.

A doua trasaturaa acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a elementelor definitorii ale acestuia: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce planuiesc.”

Patru elemente de constructie a opereisunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.

Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care intra in satul Pripas, acolo unde are loc actiunea romanului. Critica literara a considerat ca, prin intermediul acestui drum, cititorul patrunde, de fapt, in lumea fictiunii, a romanului. Se observa ca drumul este personificat: „alearga”, „taie”, „urca sprinten”, „da buzna”, fiind el insusi un personaj al operei.

Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind reprezentat de imaginea drumului care, in ultima pagina a operei, iese din satul Pripas, lasand in urma aceleasi elemente pe care cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea.

Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea.

Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot satul, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului si sfarsind cu moartea lui Ion.

Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de caracter, adica vointa, care se remarca pe parcursul intregului roman.

In relatiecu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O scena importanta, care ilustreaza relatia eroului cu Ana, este cea de la nunta, cand o ignora cu desavarsire pe sotia sa, neavand ochi decat pentru Florica. Danseaza cu Florica, pe care si-o inchipuie mireasa lui si ii dezvaluie sentimentele pentru ea: „Numai tu imi esti draga!”

In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea Anei si a copilului, Ion se simte din nou atras de Florica, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Ion merge din ce in ce mai des in casa ei, sub pretextul ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand ca George nu este acasa, vine pe furis la Florica, dar este prins de catre sotul ei si omorat.

In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe Ion. Despre acest conflict nascut in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In sufletul lui Ion exista o lupta intre „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. Prezenta la inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit setea de pamant. Sufletul sau este in realitate unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie.>>

Particularitatile de constructie a personajului

Personajul principalal romanului „Ion” de Liviu Rebreanu este cel care da si titlul romanului.

Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in roman, astfel incat sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui Ion se naste un conflict, generat de lupta dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care il domina pe rand. El alege mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa.

Statutul psihologicreleva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie, pamantul mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia pamanturilor acestuia, primite drept zestre. Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul pamantului vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniaza sentimentele pe care personajul le are pentru Florica.

Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera. Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte umilit ca nu are pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul, dar si de amaraciunea ca nu detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru pamant nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa.

O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman estepatima pentru avere, manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena semnificativa pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvarcolirea”, in care Ion simte, privind pamanturile pe care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este mai presus de sine: „Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l.” O alta scena semnificativa o reprezinta cea din capitolul „Sarutarea”, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion se duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: „Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...”

Patru elemente de structura si de compozitie a opereisemnificative pentru constructia personajului ales sunt: compozitia, conflictul, relatiile spatiale si temporale, perspectiva narativa.

Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal. Pe de-o parte, prin conflictul exterior se evidentiaza caracterul lui Ion, acesta infruntand, pe rand, o serie de personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrand in conflict cu acesta, umilindu-l in cele din urma si obtinand pamanturile pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, determina aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul satului. Pe de alta parte, Ion traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri, „glasul pamantului” si „glasul iubirii” il stapanesc deopotriva, alternativ, determinandu-i toate reactiile si toate actiunile.

Reperele spatiale si cele temporaleconstituie un alt element, prin care se pune in evidenta constructia personajului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este construit personajul Ion: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de constructia personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor categoriei sociale a taranimii in care se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza conceptiilor de viata din acel secol, a ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie sa o aiba in existenta rurala.

Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza constructia personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea. Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, se pune in evidenta evolutia sufleteasca a eroului. Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu aceasta, conflictul pentru pamant cu tatal Anei, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului.

In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in constructia personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal, Ion al Glanetasului, reprezentativ pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.

Supus „glasului pamantului”, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza.

Supus „glasului iubirii”, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Deznodamantul romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe acesta.

Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care se foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-un monolog interior marturisea: „Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult...”

Fișiere de descărcat

DOC

comentarii literatura INVATATORI .doc

343 KB · 1.449 de descărcări

Descarcă

DOCX

Plumb de George Bacovia.docx

18 KB · 140 de descărcări

Descarcă

DOCX

Lacustra de George Bacovia.docx

19 KB · 213 descărcări

Descarcă

DOCX

Lumina de Lucian Blaga.docx

18 KB · 283 de descărcări

Descarcă

DOCX

Paralela dintre Flori de mucigai si Testament.docx

19 KB · 740 de descărcări

Descarcă

DOCX

In dulcele stil clasic.docx

16 KB · 361 de descărcări

Descarcă

Completări

2 iul. 2019

INVATATORI - LITERATURA CUPRINS I. SPECII LITERARE : 1. Basmul cult 2. Povestirea 3. Nuvela 4. Romanul II. POEZIA 1. Luceafarul – Mihai Eminescu 2. Testament – Tudor Arghezi 3. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga 4. In dulcele stil clasic – Nichita Stanescu III. PROZA 1. Povestea lui Harap Alb – Ion Creanga 2. Hanu Ancutei – Mihail Sadoveanu 3. Moara cu noroc – Ioan Slavici 4. Ion – Liviu Rebreanu …

Arată tot textul (10.507 caractere)

INVATATORI - LITERATURA

CUPRINS

I. SPECII LITERARE :

1. Basmul cult

2. Povestirea

3. Nuvela

4. Romanul

II. POEZIA

1. Luceafarul – Mihai Eminescu

2. Testament – Tudor Arghezi

3. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii– Lucian Blaga

4. In dulcele stil clasic – Nichita Stanescu

III. PROZA

1. Povestea lui Harap Alb – Ion Creanga

2. Hanu Ancutei – Mihail Sadoveanu

3. Moara cu noroc – Ioan Slavici

4. Ion – Liviu Rebreanu

5. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi – Camil Petresc

IV. DRAMATURGIA (COMEDIA, DRAMA)

1. O scrisoare pierduta – I.L. Caragiale

2. Iona – Marin Sorescu

SPECII LITERARE

BASMUL

Definitie: Basmul - este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.

Particularitatile basmului cult:

- clisee compozitionale: Formule tipice (initiale ,ediane, finale)

- motive narative: calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului.

- specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic),

- spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general.

- stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea

- cifre magice, simbolice (3,7,9,12)

- obiecte miraculoase

-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist
- conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.

- personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj

-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:

a) o situatie initiala de echilibru

b)un eveniment care deregleaza echilibrul initial

c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor

d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)

e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA

– definitie si caracteristici

Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.

Printre particularitatile povestirii se numara:

- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);

- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);

- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);

- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.

- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).

- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita)sau celor analitice privind universul launtric al personajelor.

Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.

Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA

NUVELA ISTORICA- SPECIA LITERARA

- Specie a genului epic, in proza, de dimensiuni relativ reduse (se situeaza intre schita si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care implica un numar redus de personaje.

- Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.

- Se observatendinta de obiectivare,de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile suntrelatate alert si obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.

- Actiuneanuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.

- Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat, ceea ce

conferaverosimilitate.
- Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a perso¬najelor decat actiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.

- Rolul detaliilor semnificative.

- Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr.nouvelle, it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.

NUVELA - comparativ cu alte specii epice in proza:

- Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:

schita< nuvela si povestirea < romanul
- Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.

Deosebiri nuvela - povestire:

Nuvela
- tendinta spre obiectivare a nuvelei (naratiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea

verosimilitatii

Povestire

- caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)

- autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul

- povestirea poate porni de la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale sau insolite), dar perspectiva narativa sustine iluzia autenticitati.i

Tipuri de nuvela:

- dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
- dupa tema: istorica, psihologica, fantastica, filozofica, anecdotica, sociala.

NUVELA ISTORICA

Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice

-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor,letopisete,lucrari istorice);

-nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc)

- se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;

- are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind precizate;

- subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;

- personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului;
- reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii.

In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

Romanul

Definitie:

Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

Clasificarea:

1. Romanul Doric :

Doric- prima virsta a romanului, o virsta „a iluziei si inocentei genului” (sec. XVIII- XIX)

Trasaturi:

- lume omogena, rationala

- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii

- morala tuturor triumfa asupra moralei unuia singur

- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii

- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient

- timpul e urmarit liniar

- se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.

„Mara” de I.Slavici, „Rascoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Morometii” de M.Preda, „Enigma Otiliei” De G.Calinescu.

2. Romanul Ionic:

Ionic- a doua virsta a romanului, „o virsta a constiintei de sine”.

Trasaturi:

- prefera analiza si confesiunea

- sunt scrise de obicei la persoana a intii

- naratorul devine personaj

- personajul e singuratic, izolat

- firul temporal nu mai e cronologic

- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta

- compozitia este moderna

- modul de expunere dominant este monologul

- finalul este deschis

„Ultima noapte de drgaoste, prima noapte de razboi” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”, „Adela” de G.Ibraileanu, „Concert de muzica de bach”, „Maytrei” de M.Eliade.

3. Romanul Corintic:

Corintic-infatiseaza o virsta a ironiei (a doua jum. A sec XX)

Trasaturi:

- subiectul e ambiguizat, ascuns

- disparitia eroului

- personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului- papusar

- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc experiente tragice

- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca.

- deconstructia formelor epice

„Crai-de-Carte-Veche” de Matei Caragiale, „Creanga de aur” de M.Sadoveanu, „Cartea milionarului” de. St. Banulescu.

2 mart. 2021

Plumb de George Bacovia opera apartinand simbolismului Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, George Bacovia se impune in primele decenii ale secolului XX, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Poezia „Plumb” deschide volumul de debut al autorului, aparut, cu acelasi titlu, in 1916. Poemul se incadreaza in simbolism, o trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la acest curen…

Arată tot textul (6.968 de caractere)

Plumb de George Bacovia

opera apartinand simbolismului

Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, George Bacovia se impune in primele decenii ale secolului XX, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Poezia „Plumb” deschide volumul de debut al autorului, aparut, cu acelasi titlu, in 1916.

Poemul se incadreaza in simbolism, o trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la acest curent literar fiind muzicalitatea. Aceasta deriva din repetarea termenului „plumb” de sase ori pe parcursul textului, in pozitie simetrica in cele doua strofe: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul meu de plumb”, „Si flori de plumb si funerar vestmant”, „Pe flori de plumb si-am inceput sa-l strig”, „Si scartaiau coroanele de plumb”, „Si-i atarnau aripele de plumb”. S-a observat frecventa consoanelor „p”, „b”, „t”, „d”, „s”, „f”, „v”, dar si a vocalelor inchise „u”, „i”, „i”, care contribuie la cresterea sonoritatii versurilor.

Rimele masculine, cu accentul pe ultima silaba a cuvantului aflat la sfarsit de vers, isi aduc, de asemenea, contributia, la muzicalitatea textului. Nu in ultimul rand, aceasta muzicalitate este sustinuta si de prezenta paralelismului sintactic, care confera si simetrie poeziei.

In opinia mea, tema si viziunea despre lume a autorului sunt evidentiate in acest text in primul rand prin compozitie. Aceasta include 4 strofe de tip catren, cu masura versurilor de 10 silabe si rima imbratisata. Organizarea in replica fidela a celei de-a doua strofe fata de prima este vizibila nu numai la nivelul constructiei sintactice: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul meu de plumb”, dar si in distributia cuvintelor de final, pentru obtinerea rimei: versurile 1 si 4 din ambele strofe se incheie cu termenul „plumb”. Cele doua strofe evidentiaza doua planuri ale inregistrarii realitatii: unul exterior, constituit dintr-un numar redus de elemente: cavoul, sicriele, coroanele si unul interior, reprezentat de sentimentul singuratatii. Se stie ca orice creator, indiferent de epoca, isi simte harul ca pe o povara, ca pe o condamnare la singuratate si nefericire. Dar Bacovia proiecteaza aceasta traire la dimensiuni infernale, demonstrand, cu mijloace lirice, ceea ce contemporanii ii reprosau lui Cioran ca minciuna: ca se poate trai, constant, pe culmile disperarii.

Consider, de asemenea, ca viziunea despre lume a poetului se exprima in text prin intermediul simbolurilor, ce au o putere evocatoare deosebita. Reluarea simbolului central, plumbul, da imaginilor vizuale valoare de obsesie. Alte simboluri din text sunt: cavoul, exprimand izolarea artistului, dar si limitarea existentei umane, sicriele, coroanele, vestmantul funerar, florile, toate accentuand ideea de apasare existentiala. Plumbul, somnul si vantul sunt simboluri ale degradarii, ale vitregiei unui univers in care nimic nu traieste cu adevarat.

Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica, in care autorul isi exprima conceptia despre conditia poetului in societate. Astfel, o prima idee poetica relevanta pentru sublinierea acestei teme este aceea ca sentimentele poetului evidentiaza durerea neputintei de a infrunta destinul tragic. Ele subliniaza faptul ca poezia este un strigat cutremurator, repede inabusit, al unei constiinte care asimileaza lumea unui cimitir. O a doua idee poetica relevanta pentru sublinierea temei textului este aceea a inadaptarii artistului care, in calitate de fiinta superioara, hipersensibila, deci vulnerabila, nu-si gaseste locul in aceasta lume, pustie si rece ca un cavou: „Stam singur in cavou...si era vant”. Spatiul stramt, mortuar este echivalentul transfigurat al tuturor limitarilor, conditionarilor, in fata carora artistul se simte obosit, singur si nefericit, idee evidentiata prin repetarea obsesiva a unor sintagme: „Stam singur in cavou...si era vant”, „Stam singur langa mort...si era frig”.

Patru dintre elementele de compozitie si de limbaj din textul ales, prin care se subliniaza viziunea despre lume a autorului, sunt: incipitul, titlul, elementele de opozitie si de simetrie, motivele poetice.

Incipitul operei, „Dormeau adanc sicriele de plumb”, ilustreaza o exceptionala capacitate de vizualizare, cu ajutorul unui lexic restrans. Incipitului ii este conferita sarcina de a introduce cititorul intr-un univers straniu, rasturnat, in care obiectele capata proprietati umane si se substituie omului, asa cum se observa chiar din strofa intai. Verbul la timpul imperfect „dormeau” creeaza impresia de durata supsendata, de timp incremenit in cosmar, cu atat mai mult cu cat el este static si se reia la inceputul strofei a doua. Sustantivul concret „sicriele” capata un rol esential, potentat si de constructia nominala, cu rol de calificare „de plumb”, ce tine loc de adjectiv.

Titlul este alcatuit dintr-un singur termen, un substantiv nearticulat, care ii confera caracter de generalitate si care este potrivit pentru determinari: „sicriu de plumb”, „flori de plumb”. El prefigureaza o confesiune poetica si o incheie, fiind plasat si in finalul ultimului vers. Se creeaza astfel o circularitate dramatica a discursului poetic, ce exprima sentimentul de cadere sub o greutate strivitoare. Plumbul este un metal cenusiu, asociat cu strari negative precum tristete, nevroza, apasare sufleteasca, oboseala. Metaforic, el sugereaza o existenta fara orizont, traita fara speranta.

Elementele de simetrie si de opozitie din text sunt puse in evidenta prin compozitia textului. Deoarece sicriele, ca si florile, ca si coroanele sunt „de plumb”, se poate deduce ca perceptia asupra realitatii este alterata. Paralelismul sintactic este procedeul dominant de structurare a textului, fiecarui vers din prima strofa corespunzandu-i un vers din a doua: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul meu de plumb”; „Si flori de plumb si funerar vestmant”, „Pe flori de plumb si-am inceput sa-l strig”; „Si scartaiau coroanele de plumb”, „Si-i atarnau aripele de plumb”. Simetria este data de plasarea termenului „plumb”, precum si a liniei de pauza si a punctelor de suspensie in aceeasi pozitie, in cele doua strofe, contribuind astfel la conturarea unei atmosfere apasatoare.

Motivele poetice ce se subsumeaza temei in aceasta poezie sunt: plumbul, cavoul, vantul, somnul, frigul, singuratatea. Toate acestea alcatuiesc un camp semantic unic al mortii atotcuprinzatoare care inghite lent, rabdator, fiinte: „mort”, obiecte: „sicriele de plumb”, sentimente: „amorul meu”. Lumea este, in viziunea poetului, un spatiu inchis, in care el se simte prizonier, din care nu poate evada si care il constrange permanent.

Astfel, textul, care deschide volumul de debut al poetului, cu acelasi titlu, se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.

2 mart. 2021

Lacustră de George Bacovia Poezia Lacustră face parte din volumul de debut, Plumb, apărut în 1916 și este emblematică pentru atmosfera dezolantă specifică liricii lui George Bacovia exprimând prin simboluri și sugestii trăirile și stările sufletești ale poetului: tristețea, spleenul (dezgust față de orice), angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea sufletească, nevroza, spaima, degradarea psihică și dezolarea. …

Arată tot textul (7.594 de caractere)

Lacustrăde George Bacovia

Poezia Lacustră face parte din volumul de debut, Plumb, apărut în 1916 și este emblematică pentru atmosfera dezolantă specifică liricii lui George Bacovia exprimând prin simboluri și sugestii trăirile și stările sufletești ale poetului: tristețea, spleenul (dezgust față de orice), angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea sufletească, nevroza, spaima, degradarea psihică și dezolarea.

Semnificația titlului

Simbolul „lacustră” are drept corespondent în natură o locuință temporară și nesigură, construită pe apă și susținută de patru piloni și supusă iminentei prăbușiri, ceea ce sugerează faptul că eul poetic, expus pericolelor, se autoizolează provizoriu, devenind un însingurat în societatea de care fuge.

Tema poeziei ilustrează condiția nefericită a poetului într-o lume ostilă, meschină, incapabilă să înțeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor poetice specific bacoviene ca motivul singurătății, al nevrozei, al golului sufletesc, motivul ploii, al terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor, dată de verbele la gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului liric în această lume sufocantă, apăsătoare.

Ideea poeziei profilează starea de dezolare și disperare a poetului, dată de imposibilitatea de adaptare și de supraviețuire într-o lume mediocră, superficială, supusă degradării morale și materiale.

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin stări interioare lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcția expresivă și estetică a simbolurilor, fonemelor și culorilor.

Lirismul subiectiv se definește prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe și pronume la persoana I singular: „aud”, „sunt singur”, „dorm”, „mi se pare”, „n-am tras”, „mă găsesc”, „simt”, „mă”, ceea ce atestă încadrarea poeziei în categoria artelor poetice.

Structura și compoziția textului poetic

Poezia Lacustră este alcătuită din patru catrene dispuse într-o simetrie perfectă, prima strofă este reluată în finalul poeziei, schimbându-se numai versul al doilea, pentru a accentua curgerea implacabilă a timpului și solitudinea omului în societatea ostilă și apăsătoare.

Discursul liric este construit pe două planuri suprapuse: unul exterior, al lumii materiale și al naturii, și planul interior, al vieții psihologice, al trăirilor dezolante resimțite în profunzimea sufletului unui artist care nu se poate adapta realității ostile.

Strofa I

Incipitul exprimă simbolic ideea de atemporalitate existențială ca stare de permanență sâcâitoare a eului liric, „De-atâtea nopți”. Eul liric percepe direct -„aud”- ploaia care este atât de distrugătoare de materie, încât efectele sunt apocaliptice: „Aud materia plângând”. Întregul Univers trăiește un dramatism sfâșietor, motivai solitudinii fiind ilustrat aici printr-o stare de singurătate dorită de eul liric, sintagma „sunt singur” simbolizează, așadar, o existență solitară asemănătoare cu imaginea locuințelor lacustre.

Strofa a doua este dominată de simboluri psihologice exprimate prin verbe ce exprimă incertitudinea, nesiguranța, spaima de dezagregare a materiei sub acțiunea distrugătoare a apei: „parcă dorm”, „tresar”, „mi se pare”, iar scândurile ude sugerează nevroza ca efect al pericolului de prăbușire spirituală iminentă. Panica și spaima provocate de izbitura brutală și neașteptată a valului, „în spate mă izbește-un val”, sunt amplificate până la disperarea eului liric din pricina solitudinii ce se simte amenințată de un eventual pericol: „Tresar prin somn și mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”.

Strofa a treia amplifică starea de neliniște, de angoasă și spleen a eului liric prin dimensiunile majore ale istoriei ca unic reper al existenței umane, „Un gol istoric se întinde”. Lumea dispare, devine hău, neant, infinit, totul se destramă, singura certitudine, „simt”, fiind prăbușirea, dezagregarea iminentă a Universului sub acțiunea dezintegratoare a apei: „Și simt cum de atâta ploaie / Piloții grei se prăbușesc”.

Ultima strofă este reluarea primei strofe, în care este schimbat numai versul al doilea, „Tot tresărind, tot așteptând”, pentru a sugera atemporalitatea, veșnicia și eternizarea stării de copleșitoare dezolare, de disperare apoteotică a eului poetic din cauza permanentelor pericole ce pândesc continuu existența spirituală a lumii.

Poezia Lacustră este simbolistă prin sugestii, simboluri și stările sufletești specifice liricii bacoviene: plictisul, dezolarea, nevroza, disperarea, spleen-ul, spaima, făcând ca această creație să fie o confesiune lirică. Prezența persoanei I singular inclusă în mărcile verbelor sporește confesiunea eului liric implicat total și definitiv în starea dezolantă care pune stăpânire decisiv și implacabil pe sufletul lui.

Limbajul și expresivitate textului poetic

Simbolul dominant în poezie este „lacustră”, care are drept corespondent în natură o locuință construită de om pe apă și susținută pe patru piloni, o construcție supusă iminent prăbușirii, prin putrezirea stâlpilor de susținere. De asemenea, o astfel de locuință este una provizorie, singurătatea este totală, dar în același timp, omul este ferit aici de pericolele ce-l pândesc în pustietate (animale sălbatice, intemperii etc.).

Lacustră simbolizează, așadar, o solitudine doriți, o autoizolare totală, care va duce inevitabil la prăbușirea spirituală a eului poetic. Motivul apei este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificația pe care o are la Mihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viață. Apa bacoviană acționează încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri din același câmp semantic: ploaia, malul, valul, scândurile ude.

Expresivitatea poeziei este susținută de muzicalitatea versurilor, realizată prin verbele, numeroase în poezie, care se află la prezentul gnomic (care exprimă acțiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal), „aud”, „sunt”, „mă duce”, „dorm”, „mă izbește”, „tresar”, „mi se pare”, „se întinde”, „mă găsesc”, „simt”, „se prăbușesc” și simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă, sfârșitul implacabil. Gerunziul verbelor auditive, „plouând”, plângând”, sugerează tristețea profundă, disperarea și starea de nevroza, care constituie esența simțirii poetice.

Natura ca stare de spirit sugerează, prin ploaia enervantă, un disconfort psihic și un suflet aflat în pericol de dezagregare: „ploaie”, „plouând”.

Sugestia și ambiguitatea poeziei sunt ilustrate prin tonul elegiac al poeziei, ce reiese din stările de disperare, spaimă, nevroză, solitudine ale poetului. Rima este dată de cuvinte cu sonoritate surdă, „plouând”, „plângând”, „gând”, de cuvintele-simbol din câmpul semantic al apei, ce acționează ca principiu cosmic de dezintegrare: „lacustră”, „plouând”, „plângând”, „ploaie”, „ude”, „val”, „mal”.

Prozodia

Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină întreaga poezie, măsura versului fiind de 8 silabe. Rima variază, în prima și ultima strofă fiind vorba de monorimă, iar în strofele a doua și a treia rimează numai versurile 2 cu 4, versurile 1 și 3 fiind fără rimă.

Poezia lui George Bacovia se înscrie în estetica simbolistă, sugerând o realitate a sufletului, a trăirilor interioare prin intermediul simbolurilor, sugestiei, muzicalității versurilor, concentrând o puternică încărcătură emoțională.

George Bacovia creează în întreaga sa lirică o „atmosferă de copleșitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, o atmosferă de plumb, în care plutește obsesia morții și a neantului, o descompunere a ființei organice”. (Eugen Lovinescu)

2 mart. 2021

Lumina de Lucian Blaga Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895, in satul Lancram din judetul Alba, sat ce poarta-n nume „sunetele lacrimei”. Copilaria sa a stat, dupa cum el insusi marturiseste, „sub semnul unei fabuloase absente a cuvantului”, autodefinindu-se „mut ca o lebada” deoarece viitorul poet nu a vorbit pana la varsta de 4 ani. Se stinge din viata la 6 mai 1961 si este inmormantat in satul natal, Lancram. Mon…

Arată tot textul (6.742 de caractere)

Lumina de Lucian Blaga

Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895, in satul Lancram din judetul Alba, sat ce poarta-n nume „sunetele lacrimei”. Copilaria sa a stat, dupa cum el insusi marturiseste, „sub semnul unei fabuloase absente a cuvantului”, autodefinindu-se „mut ca o lebada” deoarece viitorul poet nu a vorbit pana la varsta de 4 ani. Se stinge din viata la 6 mai 1961 si este inmormantat in satul natal, Lancram. Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga sta in imbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia, care marturiseste - prin bogatia metaforica, prin terminologia originala - viziunea sa poetica, lirica evoluand atat in raportul dintre eu si lume, cat si in modalitatea de expresie.

Poemele luminii (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic vitalism, de dorinta eului poetic de a se contopi cu misterele Cosmosului. Principalele teme ale creatiilor lirice din acest volum ilustreaza natura, iubirea si moartea, concepte esentiale ale existentei. Poezia Lumina a fost publicata in revista „Glasul Bucovinei”, in 1019 si inclusa apoi de Lucian Blaga in volumul de debut, Poemele luminii, aparut in acelasi an.

Tema:Poezia este o confesiune-arta poetica si concentreaza, in germene, intreaga lirica erotica din volum, intensitatea iubirii fiind exprimata prin metafora revelatorie a „luminii”, ca motiv central ce defineste starea spirituala, de „iluminare”, a eului liric.

Titlul poeziei „Lumina” este o metafora revelatorie reprezentativa pentru sistemul filozofic al lui Lucian Blaga si sugereaza cunoasterea prin iubire a Universului, cu trimitere la Geneza vietii, constituind, totodata, un concept esential pentru existenta.

Structura poetica si semnificatiile lirico-filozofice, limbaj artistic

Poezia Lumina este structurata in trei secvente lirice: prima si ultima strofa ilustreaza monologul eului liric adresat iubitei; strofele a doua si a treia compun un tablou cosmogonic, iar strofa a patra exprima, printr-o interogatie retorica, incertitudinea si nelinistea provocate de natura misterioasa a luminii.

Strofa intai

Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenita senzatie traita si receptata de eul liric pana in strafundurile fiintei sale: „Lumina ce-o simt”. Sensul conceptului este acelasi cu „lumina mea” din poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, imaginata ca un principiu energetic universal.

Lumina care-i navaleste in inima la aparitia iubitei („Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept cand te vad”) sugereaza extazul iubirii si „un strop”, („poate ca ultimul”) din lumina originara, trairea capatand dimensiuni cosmice: „oare nu e un strop din lumina / creata in ziua dintai, / din lumina aceea-nsetata adanc de viata?”.

Metaforele „ziua dintai” si „lumina aceea-nsetata adanc de viata” definesc lumina primordiala, forta demiurgica orbitoare care a facut sa se nasca viata. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul Creatiei. Sinestezia (figura de stil care transpune metaforic un simt ui limbajul altui simt) creeaza stari tumultuoase prin fuziunea imaginii motorii cu cea vizuala: „Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept cand te vad”.

Strofa a doua

Nasterea Universului este precedata de haosul primar, de „Nimicul” care „zacea-n agonie” si „plutea-n intuneric”, pana cand „Nepatrunsul” a facut un semn si a rostit cuvintele biblice „Sa fie lumina!”. Relatiile de opozitie „intuneric” / „lumina” sustin ideea genezei, cand „a despartit Dumnezeu lumina de intuneric” („Vechiul Testament, Geneza, Facerea”). Conceptul haosului initial este definit prin metafora „Nimicul”, iar Creatorul (Marele Anonim cum il numeste Blaga) prin metafora revelatorie „Nepatrunsul”, care, in poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - „Nepatrunsului ascuns” - sugereaza misterele Universului. Verbele la imperfect („zacea”, „plutea”) sugereaza atemporalitatea ce defineste haosul primordial, iar perfectul compus in inversiune - „dat-a”- si conjunctivul „Sa fie”, ambele cu nuanta imperativa, exprima porunca divina a Genezei.

Strofa a treia

Strofa a treia incepe cu explozia luminii care a cuprins intr-o clipa lumea, „O mare / si-un vifor nebun de lumina / facutu-s-a-n clipa”. Enumeratia substantivelor „de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi, [...] de lume si soare” sugereaza prin aceste simboluri principalele componente ale vietii, de care are parte sufletul omenesc in intreaga sa existenta: slabiciunile, sentimentele, idealurile, patimile lumesti si celesti.

Strofa a patra

Strofa a patra este un distih si este realizata sub forma unei interogatii retorice care exprima ideea disparitiei luminii orbitoare „de-atunci”, stralucire fara nici o legatura cu lumina primordiala. Revelatia eului liric privind imaginea lumii aflate in pericol de a se desacraliza este sugerata de metafora „orbitoarea lumina”, incertitudinea receptarii misterelor fiind exprimata de sintagma dubitativa „Cine stie?”.

Strofa a cincea

Ultima strofa o reia, partial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei. Eul intim se patrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora revelatorie a luminii, reactie afectiva intensa, care-l invadeaza in prezenta femeii iubite: „Lumina ce-o „simt navalindu-mi in piept cand te vad - minunata”. Vocativul superlativ, „minunata”, sugereaza desavarsirea eternului feminin intruchipat de iubita, fiind si prima referire la aceasta ipostaza erotica.

Din lumina originara, ca sursa a Genezei, nu a mai ramas decat „ultimul strop”, care se dovedeste a fi misterul iubirii, calea esentiala de cunoastere si de viata: „e poate ca ultimul strop / din lumina creata in ziua dintai”. Ideea constituie substanta fundamentala a filozofiei lui Lucian Blaga in definirea cunoasterii luciferice, care s-ar putea sintetiza m afirmatia: cunoasterea inseamna iubire. Nuanta dubitativa „poate” concentreaza incertitudinea eului liric despre faptul ca, din toata „lumina aceea-nsetata adanc de viata”, n-a mai ramas decat „un strop” pentru iubire.

Prezenta in poezie a persoanei I si a II-a singular manifestata atat in desinenta verbelor, cat si prin pronume sustin ideatic lirismul subiectiv si incadrarea creatiei in specia arta poetica. Ca element de recurenta, se evidentiaza in poezie conceptul „lumina”, care devine laitmotiv prin prezenta lui in fiecare strofa: „Lumina ce-o simt”, „un strop din lumina”, „lumina aceea-nsetata”, „Sa fie lumina!”, „nebun de lumina”, „orbitoarea lumina”.

Marin Mincu, definind simbolul luminii, afirma ca „sensul de lumina a cunoasterii este total suprapus sensului primordial al existentei, al fiintei. Verbul a crea devine si el sinonim cu punerea la imperativ a verbului a fi. Sinonimia blagiana este deci o chestiune de semantica poetica originala: a fi devine sinonim cu a crea si a cunoaste”.

2 mart. 2021

Paralela „Flori de mucigai”- „Testament” 1. Incadrarea intr-o directie literara+trasaturi Modernismul, miscare literara din prima jumatate a secolului al XX-lea, care se opune traditionalismului, a fost promovat in literatura romana de Eugen Lovinescu. Mentorul ,,Sburatorului” sintetizeaza principiile modernismului in trei teorii: teoria imitatiei, teoria sincronismului si teoria mutatiei valorilor estetice. Reprezen…

Arată tot textul (7.526 de caractere)

Paralela „Flori de mucigai”- „Testament”

1. Incadrarea intr-o directie literara+trasaturi

Modernismul, miscare literara din prima jumatate a secolului al XX-lea, care se opune traditionalismului, a fost promovat in literatura romana de Eugen Lovinescu. Mentorul ,,Sburatorului” sintetizeaza principiile modernismului in trei teorii: teoria imitatiei, teoria sincronismului si teoria mutatiei valorilor estetice.

Reprezentant al liricii moderne interbelice, alaturi de Lucian Blaga si Ion Barbu, Tudor Arghezi se incadreaza modernismului lovinescian, deoarece innoieste literatura romana, sincronizand-o cu literatura europeana.

Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi deschide volumul omonim, publicat in 1931, iar poezia „Testament” este inclusa in volumul „Cuvinte potrivite”. Ambele texte lirice sunt arte poetice moderne, in care este exprimata, cu mijloace artistice, conceptia despre creatie si creator, despre relatia poet-creatie, poet-lume.

Apartenenta acestor poezii la modernism este dovedita, mai intai, de introducerea unei categorii negative, estetica uratului. Modelul inspirator este poetul francez Charles Baudelaire, autor al poeziei „Les fleurs du mal”. Sintagma „estetica uratului” alatura doi termeni antitetici, care descriu drumul creatiei de la sursa (uratul) la produsul final (frumosul). Astfel, conceptia autorului roman este ca arta isi are originea in sfera banalului degradat, incarcat cu „zdrenta”, „ocara”, „bube”, „mucigai”, „noroi”, „venin”. Strabate, apoi, un traseu istovitor, la capatul caruia se metamorfozeaza in „flori”, „miere”, „vioara”, „frumuseti si preturi noi”. Aceasta transfigurare este posibila prin truda creatorului, a carui menire este de a „potrivi cuvintele”, caci „nicio jucarie nu este mai frumoasa ca jucaria de vorbe”. „Cuvintele potrivite” au semnificatia puterii de a reda ideea artistica exacta, printr-o mare concentrare lexicala.

Limbajul inedit reprezinta o alta trasatura modernista a poeziei. Acesta se concretizeaza in folosirea arhaismelor (,,stihuri”, „firida”, „slova”), a regionalismelor: „mucigai”, „parete”, „ghiara”, a unor cuvinte interzise literaturii: ,,unghie”, „tencuiala”, „groapa”, „scrum”, „bube”, „mucegaiuri”, „noroi”, „ciorchini de negi”, alaturi de de termeni populari, precum: „rapi”, „gropi”, „sapa , „brazda”. Cuvintele capata noi valente semantice, gratie asocierilor lexicale inedite. Semnificative sunt metaforele pentru inspiratie „unghia ingereasca” si „slova de foc”, alaturi de comparatia ,,mana ca o ghiara” si metafora „slova faurita” ce defiinesc cealalta dimensiune a creatiei, truda artistului.

Introducerea unor asemenea lexeme in discursul liric arghezian l-a determinat pe criticul literar Tudor Vianu sa afirme ca „Arghezi da dreptul la cetate tuturor cuvintelor, chiar si celor compromise”.

2. Elementele de compozitie reprezinta particularitati ale textului poetic, semnificative ȋn transmiterea mesajului artistic.

Titlul poeziei „Flori de mucigai" se valideaza ca oximoron, deoarece asociaza un termen din sfera semantica a frumosului – „flori” – cu unul din planul uratului, al degradarii – „mucigai”. La nivel semantic, titlul fixeaza imaginarul poetic in spatiul inchis, umed, specific inchisorilor si sugereaza ideea ca sordidul (murdarul) poate naste frumusetea, asa cum florile rasar din materia imunda (degradata). Ca atare, titlul defineste plastic „stihurile” inspirate de universul degradat.

Titlul „Testament” are un dublu cod de lectura. Pe de-o parte, prin termenul „testament” se intelege actul juridic, prin care sunt lasate ca mostenire bunuri materiale. Pe de alta parte, substantivul nearticulat „testament” este un termen preluat din vocabularul religios care trimite spre cele doua carti sfinte, Vechiul Testament si Noul Testament, reprezentand textele sacre lasate de strabuni urmasilor. Folosit cu acceptiunea sa laica, substantivul din titlu sustine valoarea mostenirii spirituale.

Lirismul ambelor poezii este subiectiv si reiese din folosirea verbelor si a pronumelor la persoana I si a II-a: „am scris”, „sa scriu”, „nu am cunoscut” „mi”, „ma”, „nu-ti voi lasa”. Poezia „Flori de mucigai” este construita sub forma unui monolog liric confesiv despre dificultatea actului artistic, poezia „Testament” este un monolog liric adresat „fiului”. Prin acest apelativ familiar, se intelege cititorul virtual, discipolul sau urmasul caruia eul liric, ȋn ipostaza tatalui, mentorului si invatatorului, ii lasa „cartea”, o mostenire spirituala nepretuita.

3. Tema, viziunea, doua secvente

Tema ambelor poezii este creatia. In ,,Flori de mucigai” se surprinde creatia ca dimensiune a suferintei, dublata de conditia de damnat a creatorului. Tema poeziei „Testament” o constituie relatia dintre autor si opera sa, dintre acesta si urmasii lui, ca mostenitori ai unor valori spirituale.

Ilustrativa pentru tema poeziei ,,Flori de mucigai” este seria de enumeratii din prima strofa, care dezvaluie conditiile vitrege ȋn care iau nastere ,,stihurile”.

Cea dintai enumeratie reliefeaza mediul ostil, in care are loc procesul de elaborare a poeziei. Sunt insiruite: spatiul scrierii – „pe tencuiala, pe un parete de firida goala”, timpul scrierii – „pe intuneric”, modalitatea scrierii – „in singuratate, cu puterile neajutate”, instrumentul scrierii –„cu unghia”. Metafora ,,puteri neajutate”dezvaluie lipsa inspiratiei creatoare a artistului, desi acesta are multiple si profunde resurse spirituale.

Elementele spatiului – „paretele”, „firida goala” – se asociaza laitmotivului ,,intuneric” si evidentieaza izolarea si singuratatea absoluta.

Solitudinea reiese si din urmatoarele enumeratii, care valorifica termeni din campul religios. Simbolurile ,,taurul”, „leul”, „vulturul” trimit la evanghelistii Luca, Marcu, Ioan, iar absenta bestiarului crestin, potentata de repetitia negatiei ,,nici”, sugereaza originalitatea creatiei, care nu are ca punct de plecare inspiratia divina, ca in cazul cartilor sfinte.

Incipitul poeziei „Testament” cuprinde adresarea directa a eului liric, in ipostaza de parinte, catre urmasul sau, un cititor virtual, pe care il numeste familiar „fiule”. Negatia „Nu-ti voi lasa” reda ideea mostenirii spirituale, „cartea”, singura mostenire cu adevarat valoroasa, asemanatoare textelor sacre preluate de la strabuni.

Metafora „carte” are un loc central in aceasta arta poetica, fiind un element de recurenta.Termenul „carte” are rol in organizarea materialului poetic si semnifica, mai ȋntȃi, acumularile spirituale. Astfel, poezia este rezultatul trudei, apoi „treapta” ȋnteleasa ca punct de legatura intre predecesori si urmasi. Ca valoare spirituala, „cartea” este rezultatul sublimarii experientei inaintasilor –„hrisovul cel dintai”, „cuvinte potrivite”. Ulterior, „cartea” se defineste prin metaforele din versurile: „Slova de foc si slova faurita / Imparecheate-n carte se marita”. Semnificatia este ca poezia ȋnseamna, in egala masura, har si mestesug.

Poeziile „Testament” si „Flori de mucigai” sunt arte poetice moderne, ce transmit ideea ca actul creator presupune, intai de toate, mestesug si truda creatoare.pentru ca poetul devine, in conceptia lui Arghezi, un nascocitor, iar poezia presupune mestesugul, truda creatorului. Arghezi introduce in literatura romana, prin aceste creatii literare, estetica uratului, arta devenind un mijloc de transfigurare a uratului existential.

Despre lirica lui Arghezi, criticul literar G. Calinescu afirma ca poezia sa poate fi inteleasa si apreciata doar de cititorul care are „un cer al gurii dedat cu toate mirodeniile”.

2 mart. 2021

In dulcele stil classic de Nichita Stanescu (autor canonic) Arta poetica erotica neomodernista Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in 1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta…

Arată tot textul (4.687 de caractere)

In dulcele stil classic de Nichita Stanescu (autor canonic)

Arta poetica erotica neomodernista

Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in 1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.

Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.Steianescu) Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a poetilor Vacaresti.

Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara". Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea efemera si conventionala.

Structura, compozitie, limbaj poetic

Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de trecator, "Pasul trece, eu raman".

Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea suava este o galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori din vegetal, "Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care sugereaza efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi" capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.

Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n seara", sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versul "Pasul tau de domnisoara", care este o metafora pentru a exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori in primele doua strofe. In ultimele trei strofe atitudinea poetica este dominata de lirism subiectiv.

Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin, numai "o secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet mi-afunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el avea roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".

Strofa a patra asaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem, "blestemat si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii care nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte emofie si nici bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri sj lesinuri provocate de dragostea din poeziile Vacarestilor.

In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si zic"-, viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de energii. Atat sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.

Versul liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul trece eu raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o vreme...", cu deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiaia a spiritului, invinge timpul, in aceasta creatie lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica ramane impasibila, deloc marcata de acest sentiment, alta data atat de bulversant.

Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in care poetul se lamenteaza si se vaicareste.

Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii, "pasul tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata funda") si prin ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

Din aceeași secțiune

Toate ›