Cosmarul din Innsmouth

I.

În cursul iernii 1927–1928, oficialitățile din guvernul federal demarară o anchetă stranie și secretă în privința anumitor situații ivite în bătrânul port maritim Innsmouth, din statul Massachusetts. Lumea a aflat prima oară de ea prin februarie, când avu loc o vastă serie de raiduri și de arestări, urmate de incendieri și dinamitări deliberate, cu toate precauțiile prealabile, a unui număr enorm de clădiri dărăpănate, mâncate de cari și presupuse a fi nelocuite, aflate de-a lungul coastei părăsite. Mințile superficiale puseră această întâmplare pe seama unor ciocniri majore în decursul unui război spasmodic împotriva contrabandei cu alcool.

Spiritele mai iscoditoare și mai atente la natura știrilor se mirară, totuși, de numărul prodigios de arestări, de forțele exagerat de numeroase și de tot secretul care înconjurase evacuarea arestaților. Nu se raportară nici un fel de procese sau măcar niște acuzații concrete. Niciunul dintre acei deținuți nu au mai fost întâlniți după aceea prin pușcăriile obișnuite ale statului. Se făcură unele declarații vagi, referitoare la o epidemie și la carantină, iar mai târziu se auzi de o dispersare a celor reținuți prin diferite închisori militare, dar nu se luă nici o măsură hotărâtă în acest sens. Orașul ca atare rămase aproape depopulat și abia acum încep să se vadă unele semne vagi de refacere lentă.

Plângerile din partea mai multor organizații liberale au avut ca răspuns lungi întrevederi confidențiale, iar delegații lor au fost conduși să viziteze anumite lagăre și închisori. Drept rezultat, aceste societăți deveniră surprinzător de pasive și de reticente. Jurnaliștii erau mai greu de potolit, dar până la urmă se dovediră cooperanți, în majoritatea lor, față de guvern. Numai un singur ziar de scandal, mereu discreditat pentru politica lui nesăbuită, menționă submarinul care arunca torpile în abisul marin, chiar sub Stânca Dracului. Acea știre, culeasă întâmplător, dintr-o cârciumă a marinarilor, părea, într-adevăr, exagerată, de vreme ce acea stâncă neagră, scundă, încă se mai întinde la aproape doi kilometri și jumătate în larg de portul Innsmouth.

Cei din jurul satelor și orașelor învecinate bombăniră destul, dar nu dezvăluiră nimic publicului larg din ceea ce știau. Vorbeau de aproape un secol despre acest oraș muribund, pe jumătate depopulat, și nimic nu putea fi mai ieșit din comun și mai hidos decât cele povestite de ei cu ani în urmă, în șoaptă și aluziv. Experiența i-a învățat să păstreze secretul și acum nici nu mai era nevoie de ceva care să-i oblige la aceasta.

De altfel, chiar știau foarte puține, căci întinsele mlaștini de apă sărată, pustii, îi țineau departe pe acești vecini de Innsmouth, cât privea partea dinspre uscat.

Dar, în sfârșit, eu am de gând să rup tăcerea. Sunt convins că rezultatele anchetei sunt atât de complete, încât aluziile mele la ceea ce acei detectivi înfricoșați au descoperit în Innsmouth n-ar mai putea face nici un rău publicului larg – poate doar ar aduce șocul repulsiei. Mai mult, ceea ce s-a găsit ar putea avea mai multe explicații. Nu știu nici măcar dacă eu însumi am aflat toată povestea și am multe motive să nu doresc să sondez mai adânc. Căci legătura mea cu întreaga afacere a fost mai strânsă decât a oricărui alt profan și mi-a lăsat impresii care mă îmboldesc, totuși, să trec la măsuri drastice.

Eu am fost cel care a fugit mâncând pământul din Innsmouth, în primele ore ale dimineții de 16 iulie 1927, și ale cărui apeluri disperate pentru demararea unei anchete și a unor acțiuni guvernamentale au scos la iveală întregul episod relatat în presă. Am preferat să păstrez tăcerea atâta timp cât treaba era proaspătă și nesigură; dar astăzi, când povestea ține deja de domeniul trecutului, iar interesul și curiozitatea publicului s-au stins, am o dorință ciudată de a descrie în șoaptă acele câteva ore de spaimă petrecute în inima portului maritim stăpânit de umbra morții, a proscrierii și a degenerescenței. Simpla povestire a faptelor îmi redă încrederea în deplinătatea facultăților mele mintale, îmi dă certitudinea că n-am fost primul care să sucombe în fața unei halucinații contagioase, de coșmar. Mă mai ajută și să mă decid asupra unui pas crucial pe care urmează să-l fac.

Nu mai auzisem în viața mea de Innsmouth, până în ziua în care l-am văzut pentru prima și, până acum, ultima oară. Îmi sărbătoream atingerea maturității printr-un tur al Noii Anglii, pentru a vedea peisaje, vestigii și a spicui date genealogice. Plănuisem să mă duc direct din bătrânul Newburyport la Arkham, de unde se trăgea familia mamei mele. Nu dispuneam de un automobil, ci călătoream cu trenul și cu autocarul, mereu în căutarea celei mai ieftine rute. În Newburyport mi-au zis că trenul cu aburi era mijlocul cel mai indicat de transport spre Arkham. Numai la ghișeul de bilete al gării, când am protestat față de prețul ridicat, am aflat de Innsmouth. Agentul vânjos, cu ochi pătrunzători, al cărui grai îl trăda ca nefiind de prin părțile locului, păru să-mi înțeleagă eforturile de a face economie și-mi dădu o sugestie nemaiîntâlnită la niciuna dintre sursele mele de informare.

— Ai putea să te urci în autocaru’ ăla vechi, zic eu, spuse el, cu o anume ezitare, da’ nu se prea obișnuiește pe-aci. Trece prin Innsmouth, poate oi fi auzit de el, de-aia nu le place oamenilor. E condus de unu’ din Innsmouth, Joe Sargent, da’ nu ia nici un mușteriu de pe-aci, nici din Arkham, pare-mi-se. Mă mir că nu-l desființează. Eu zic că tre’ să fie destul de ieftin, da’ nu văd mai mult de doi or trei mușterii-n el, nimeni în afară de-ăia din Innsmouth. Pleacă din piață, din fața drogheriei lu’ Hammond, la zece dimineața și la șapte seara, dacă nu cumva i-or fi schimbat oraru’. Arată ca o hodoroagă împuțită, nu m-am urcat niciodată în el.

Aceasta a fost prima oară când am auzit de sumbrul Innsmouth. Orice referință la o localitate care nu era trecută pe hărțile obișnuite sau în indexurile celor mai recente ghiduri mi-ar fi stârnit interesul, iar felul straniu, aluziv, al agentului de a-mi acorda lămuriri îmi provocă cea mai vie curiozitate. O așezare capabilă să inspire o asemenea aversiune în rândul vecinilor ei, îmi spuneam în gând, trebuie să fie cel puțin neobișnuită și merita atenția unui turist. Dacă se afla în drum spre Arkham, aveam să mă opresc acolo; așadar, l-am rugat pe agent să-mi spună câte ceva despre acel loc. El se arătă plin de solicitudine și îmi vorbi cu un aer de ușor dispreț față de subiectul în cauză.