Crimă și pedeapsă

PARTEA ÎNTÂI
I
La începutul lui iulie, într­-o seară înăbușitor de caldă, un tânăr ieși din odăița lui subînchiriată de pe străduța S. Și, ajuns în stradă, se îndreptă încet, parcă nehotărât, spre podul K.
Izbutise să se strecoare fără a se întâlni cu gazda pe scară. Odăița lui se afla la mansarda unei case înalte, cu patru caturi, și aducea mai degrabă cu un dulap decât cu o cameră. Gazda de la care închiriase odăița asta, cu tot cu masă și curățenie, locuia într­un apartament separat, aflat cu câteva trepte mai jos, și de câte ori ieșea, n­-avea cum să nu treacă pe lângă bucătăria ei, a cărei ușă dinspre scară era aproape întotdeauna deschisă larg. De fiecare dată, trecând pe lângă ea, tânărul se simțea cuprins de o lașitate nefirească, de care se rușina și care îl făcea să se crispeze. Era dator vândut gazdei și se temea să dea ochii cu ea.

Nu că ar fi fost laș sau timid, chiar dimpotrivă, dar de la o vreme se afla într­o stare de iritare și de încordare vecină cu ipohondria. Atât de mult se închisese în el și se izolase de toată lumea, încât îi era frică de orice întâlnire, nu numai de cea cu gazda. Sărăcia îl strivise. Însă în ultima vreme, nici măcar asta nu-­l mai apăsa. Încetase cu totul să-­și vadă de preocupările sale și nu mai voia să studieze. De fapt, nu se temea de gazdă, orice­ar fi avut de gând cu el. Dar decât să se oprească pe scară, să-­i asculte toate neroziile despre nimicurile de zi cu zi, de care nu-­i păsa nici cât negru sub unghie, toate sâcâielile cu plata chiriei, amenințările, văicărelile și să trebuiască să umble cu fofârlica, să se scuze, să mintă – nu, mai bine să se furișeze ca un cotoi pe scară și să o zbughească nevăzut de nimeni.

De altminteri, de astă dată, ajungând în stradă, se miră chiar el de frica lui de a­-și întâlni creditoarea.
„Când te gândești la ce treabă vreau să mă înham, și mă tem de asemenea fleacuri! își spuse el, zâmbind ciudat. Hm… da… totu­i în mâinile omului și el lasă totul să-­i treacă pe sub nas numai fiindcă e laș… asta­i deja o axiomă… Chiar, de ce s­-or teme oamenii cel mai tare? Să facă un nou pas, să spună ceva de la ei, de asta se tem cel mai tare. Dar văd că încep să bat câmpii.
De asta nici nu fac nimic, fiindcă bat câmpii. Mă rog, s-­ar putea să fie tocmai pe dos: bat câmpii fiindcă nu fac nimic. În luna din urmă m­-am obișnuit să bat câmpii întruna, zăcând cu zilele în ungherul meu și gândindu­mă la… cai verzi pe pereți. Și de ce mă duc acolo? Sunt eu în stare de asta? Să fie asta ceva serios? Nu­i serios deloc. Fantazez și eu ca să mă amuz; nu-­i decât o joacă!
Halal joacă, n­am ce zice!”

Pe stradă era cumplit de cald, zăpușeală chiar, înghesuială, peste tot numai var, schele, cărămizi, praf și duhoarea aceea specifică verii, atât de bine cunoscută de orice petersburghez căruia nu­-i dă mâna să închirieze o vilă; dintr­-o dată, toate astea îl călcară pe nervii și așa zdruncinați. Duhoarea de nesuportat a cârciumilor, foarte numeroase în acea parte a orașului, și bețivii de care te împiedicai la tot pasul, cu toate că era o zi de lucru, întregeau coloritul trist și respingător al tabloului. Pe chipul cu trăsături fine al tânărului se citi pentru o clipă cel mai profund dezgust. Era foarte frumos: destul de înalt de statură, zvelt și bine făcut, avea ochi minunați, aproape negri, și un păr blond închis. Nu se depărtase prea mult, că păru dintr­-o dată să cadă într­-o îngândurare adâncă, sau mai degrabă într­-un soi de toropeală; înainta fără să mai vadă nimic în jur, de altfel, nu simțea deloc dorința de­a vedea. Din când în când mormăia doar ceva pentru sine, căci, după cum recunoștea singur, căpătase obiceiul de­a monologa. În clipa aceea deveni conștient că gândurile i se cam învălmășeau și că era foarte slăbit: de două zile nu mâncase aproape nimic.

Era atât de ponosit, încât oricare alt om, chiar unul deprins să umble îmbrăcat ca vai de lume, s­ar fi rușinat să iasă ziua pe stradă în asemenea zdrențe. De altminteri, în cartierul acela ar fi fost greu să stârnești vreo mirare, orice fel de straie ai fi avut pe tine. Vecinătatea pieței Sennaia, puzderia de localuri cu faimă proastă și, mai cu seamă, mulțimea de muncitori și meseriași care se îmbulzea pe străzile și ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, toate la un loc împestrițau uneori decorul cu asemenea specimene, încât vederea unui ins ca el nu mai putea mira pe nimeni. Iar tânărul adunase în suflet atâta dispreț și atâta ură, încât, în ciuda firii sale delicate, foarte naivă uneori, nu se simțea câtuși de puțin rușinat de zdrențele sale. Nu însă și când dădea nas în nas cu tot felul de cunoscuți ori foști colegi, cu care în general nu­i plăcea să se întâlnească… Cu toate astea, când un bețiv cărat, nu se știe de ce și unde, într-­o ditamai harabaua la care era înhămat un cal zdravăn de povară, îi strigă trecând pe lângă el: „Hei, tu, pălărier neamț!” și începu să zbiere arătându-­l cu degetul, tânărul se opri brusc și, cu un gest încordat, duse mâna la pălărie. Era un țilindru înalt de la Zimmerman, dar jerpelit, decolorat, găurit și pătat tot, fără boruri și strâmbat rău într-­o parte. Dar nu de rușine se simți cuprins, ci de un cu totul alt sentiment, care aducea grozav cu spaima.
„Păi, da, bâigui tulburat, chiar mă gândeam! Ceva mai prost nici că se putea! Uite, o prostie ca asta, un fleac dintre cele mai banale, e în stare să compromită orice plan! Da, pălăria asta sare în ochi… E ridicolă, tocmai de aia și sare în ochi… La zdrențele mele mi-­ar trebui mai curând o șapcă, una veche și pleoștită, nicidecum monstruozitatea asta. Nimeni nu poartă așa ceva, oamenii te văd de la o poștă, le rămâi în minte… e important, fiindcă pe urmă își amintesc, și poate fi o dovadă. Trebuie să treci cât mai neobservat… Nimicurile sunt importante! …

Uite, un nimic ca ăsta și s­-a zis, cu totul și pentru totdeauna…”
Nu avea mult de mers. Știa până și câți pași sunt din poarta casei lui: exact șapte sute treizeci. Îi numărase la un moment dat, când abia începuse să se lase în voia visurilor. La vremea aceea nu credea încă în visurile astea, cu a căror îndrăzneală oribilă și totodată ispititoare nu făcea decât să se ațâțe singur. Dar acum, când trecuse deja o lună, începuse să vadă lucrurile altfel și, cu toate că își condamna fără încetare neputința și nehotărârea în monologurile sale, se obișnuise, fără să vrea, să privească visul „infam” ca pe o faptă realizabilă, deși nu avea încă încredere în sine. Iar acum se ducea chiar să facă o probă a ceea ce își pusese în gând și emoția îi creștea cu fiecare pas. Cu trupul scuturat de un tremur nervos și cu inima strânsă, se apropie de casa imensă care dădea cu o latură spre canal și cu alta spre strada X. Casa asta avea numai apartamente mici și era locuită de meseriași de tot soiul – croitori, dulgheri, bucătărese, nemți de tot felul, domnișoare care trăiau pe propriile speze, funcționari mărunți și așa mai departe. Era o forfotă continuă de oameni care intrau și ieșeau pe cele două porți și prin cele două curți ale imobilului. Casa avea vreo trei sau patru portari. Foarte mulțumit că nu­-i ieșise niciunul dintre ei în cale, tânărul se strecură neobservat pe ușa din dreapta și apoi pe scară. Era o scară „de serviciu”, îngustă și întunecoasă, dar el o știa deja bine, o cercetase în amănunt, și îi convenea că era așa: în întunericul acela n­-aveai de ce să te temi nici de cele mai curioase priviri. „Dacă acum mi­-e așa de frică, oare cum o să fie dacă o să trec vreodată cu adevărat la faptă?”, îi trecu fără voie prin minte în timp ce urca spre catul al patrulea. Aici îi tăiară drumul niște hamali, foști soldați, care scoteau afară mobila dintr­-un apartament. Știa deja că acolo locuia un funcționar neamț cu familia. „Poate s-o muta neamțul, iar atunci la patru, pe scara și palierul ăsta, n­o să rămână ocupat decât apartamentul bătrânei. Asta e bine… oricum…” Clopoțelul scoase un clinchet slab, de parc­ar fi fost din tablă, nu din aramă. Aproape toate apartamentele mici din astfel de imobile au sonerii din astea. Uitase deja cum suna, iar acum clinchetul lui ciudat păru să-­i amintească de ceva și să i­l aducă limpede în minte… Tresări din tot trupul, de data asta avea nervii întinși la limită. Peste ceva vreme, ușa se crăpă puțin: locatara îl scrută cu vădită neîncredere prin deschizătură și doar ochii mici și scânteietori i se zăriră în întuneric. Însă văzând că e lume pe palier, prinse curaj și deschise larg ușa. Tânărul păși în antreul întunecos, despărțit printr­-un perete de bucătărioara minusculă. Bătrâna stătea proțăpită dinaintea lui în tăcere, privindu­l întrebător. Era o bătrână mărunțică, smochinită, la vreo șaizeci de ani, cu niște ochișori ageri și răutăcioși, cu un nas mic și ascuțit. Nu avea nimic pe cap: părul blond, ușor încărunțit, era uns din belșug cu untdelemn. Gâtul lung și subțire, ca un picior de găină, era înfășurat într­o bucată de flanelă, iar pe umeri, în ciuda căldurii, i se bălăbănea o cațaveică de blană, răpănoasă și îngălbenită. Bătrânica tușea și icnea întruna. Probabil că tânărul se uita la ea cu o privire ciudată, căci în ochii ei se ivi din nou neîncrederea dinainte.

— Sunt Raskolnikov, student, am mai fost pe la dumneavoastră acum o lună, se grăbi să bâiguie tânărul, cu o plecăciune ușoară, amintindu­și că trebuie să se arate mai amabil.
— Țin minte, taică, țin minte foarte bine c­ai fost, spuse răspicat bătrâna, fără să­și desprindă privirea întrebătoare de pe fața lui.
— Păi, da… am venit iarăși… tot cu trebușoara aceea…, îi dădu înainte Raskolnikov, puțin derutat și surprins de neîncrederea bătrânei.
„Poate așa o fi de felul ei, dar data trecută n­am observat”, se gândi cu o senzație neplăcută.
Bătrâna tăcea, părând să stea în cumpănă, pe urmă se trase la o parte, arătă spre ușa care dădea în cameră și zise, lăsându-­și musafirul să treacă:
— Poftește, taică.

Odăița în care intră tânărul, cu un tapet galben și cu mușcate și perdeluțe de muselină la ferestre, era în momentul acela viu luminată de soarele aflat la asfințit. „Și atunci poate tot așa o s­-o lumineze soarele…!”, își spuse în gând Raskolnikov și, cu o privire iute, cuprinse tot ce se afla în cameră, ca să înregistreze și să memoreze fiecare amănunt. Dar în cameră nu era nimic deosebit. Mobila, foarte veche toată, din lemn galben, consta dintr­un divan cu o tăblie rotunjită enormă, o masă ovală în fața divanului, o toaletă cu oglindă mică pe peretele dintre ferestre, câteva scaune, vreo două­trei ilustrații de doi bani în rame galbene atârnate pe pereți, înfățișând niște domnișoare nemțoaice cu păsări în mâini – și asta era tot. Într­-un colț, în fața unei iconițe, ardea o candelă. Totul era foarte curat. „Treabă de Lizavetă”, se gândi tânărul. Nu se vedea nici fir de praf în toată casa. „Doar la văduvele bătrâne și rele găsești o curățenie ca asta”, își urmă el gândul și aruncă o privire curioasă spre perdeluța de stambă din fața ușii celeilalte cămăruțe, unde se găseau patul bătrânei și o comodă și unde nu apucase încă să pună piciorul niciodată. Ăsta era tot apartamentul, cele două camere.

— Ce poftești? întrebă cu asprime bătrânica intrând în odaie și proțăpindu­se în fața lui, ca să­l privească drept în ochi.
— Am adus un amanet, uitați­l!
Și scoase din buzunar un ceas vechi, plat, din argint. Pe dosul capacului avea gravat un glob pământesc, iar lănțișorul era din oțel.
— Păi s­a­mplinit și sorocul ăluilalt. S­a făcut luna acum două zile.

— O să vă dau dobândă și pe toată luna asta, mai aveți un pic de răbdare.
— Asta, taică, dacă să mai am răbdare ori să­l scot la vânzare imediat, e la voia mea.
— Dar pe ceasul ăsta cât îmi dați, Aliona Ivanovna?
— Apăi, numai cu marafeturi îmi vii, taică, abia dacă valorează ceva. Pe inelușu’ ăla ți­-am dat data trecută două foi, iar el, chiar și nou dacă e, face doar o rublă jumate la giuvaiergiu.
— Dați­mi patru ruble, că îl răscumpăr, îl am de la tatăl meu. Am de primit curând niște bani.
— O rublă jumate și dobânda înainte, dacă vrei.
— O rublă jumate? strigă tânărul.
— Voia matale.

Bătrâna îi înapoie ceasul. Tânărul îl luă atât de cătrănit, că vru chiar să plece; însă brusc se răzgândi, amintindu­și că nu mai avea unde să se ducă și că mai venise pentru ceva.
— Dă-­o-­ncoa’! zise cu grosolănie.
Bătrâna strecură mâna în buzunar după chei și trecu în cealaltă cameră, în spatele perdelei. Rămas singur în mijlocul odăii, tânărul ciuli urechile, încercând să­și dea seama ce făcea acolo. Auzi cum deschidea comoda. „Trebuie să fie sertarul de sus, se gândi. Cheile le ține deci în buzunarul drept… Toate pe aceeași legătură, prinse cu un inel de metal… Și e una de vreo trei ori mai mare decât celelalte, dințată, aia nu e de la comodă… Pesemne că mai e vreo ladă ori vreun cufăr… E bine de știut… De obicei, cuferele au asemenea chei… Dar ce ticăloșie­i totul…” Bătrâna se întoarse.
— Ține, taică. Dacă­i zece copeici pe lună de rublă, la o rublă jumate ai de dat matale, pe­o lună­nainte, cinșpe copeici. Iar pentru alea două ruble din urmă, dacă socotim la fel, ies douăzeci de copeici. Adică, cu totul, treizeci și cinci. Acuma mai rămâne să primești pe ceasul matale o rublă și cinșpe copeici. Ține­-aici!
— Cum! Acum am ajuns la o rublă și cincisprezece copeici!
— Taman atât.

Tânărul nu mai stătu la discuții și luă banii. Se uita la bătrână și nu se grăbea să plece, vrând parcă să mai spună sau să mai facă ceva, dar fără să știe parcă nici el ce…
— S­ar putea, Aliona Ivanovna, să vă mai aduc zilele astea ceva… de argint… o tabacheră… frumoasă… doar să mi­-o iau de la un prieten.
Se fâstâci și tăcu.
— Lasă, taică, vorbim atunci.
— Rămâneți sănătoasă… Dar tot singură vă văd pe­acasă, surioara dumneavoastră unde este? întrebă cât se poate de degajat în timp ce ieșea în antreu.
— Da’ ce treabă ai mata cu ea, taică?
— A, niciuna, am întrebat și eu așa… iar dumneavoastră, gata… Cu bine, Aliona Ivanovna!
Raskolnikov ieși cu inima plină de o tulburare care creștea întruna. Coborând scara, se și opri de câteva ori, cuprins parcă brusc de mirare. Ajuns în sfârșit în stradă, exclamă:
— O, Doamne, ce scârbos e totul! Și eu… să fiu eu… nu, e o prostie, o absurditate! adăugă hotărât. Dar chiar mi­a trecut așa o grozăvie prin cap? De câte murdării e în stare sufletul ăsta al meu! Da, totul e o murdărie, o mârșăvie, o ticăloșie, o ticăloșie! … Și de o lună-­ntreagă…

Dar toate cuvintele și exclamațiile erau departe de a­i exprima tulburarea. Senzația de nemărginit dezgust, care începuse să­i apese și să­i chinuie sufletul încă din clipa când plecase spre bătrână, devenise acum atât de intensă și de limpede, încât nu mai putea scăpa de amărăciunea ei. Umbla pe trotuar ca beat, nevăzând parcă trecătorii și lovindu­se de ei, iar abia când ajunse pe o altă stradă se dezmetici. Uitându-­se în jur, observă că stătea în fața unei cârciumi în care se intra direct din stradă, pe o scară ce ducea la subsol. Chiar atunci, doi indivizi beți ieșiră pe ușă și, sprijinindu­-se unul de altul și înjurând, izbutiră să urce pe trotuar. Fără să mai stea pe gânduri, Raskolnikov coborî scara. Nu intra niciodată prin cârciumi, însă acum i se învârtea capul, iar pe deasupra mai era mistuit și de o sete chinuitoare. Simțea nevoia să bea o bere rece, mai ales fiindcă punea brusca slăbiciune pe care o încerca pe seama faptului că era nemâncat. Se așeză într­un colț întunecos și murdar, la o masă lipicioasă, ceru o bere și bău lacom primul pahar. De îndată se simți mai ușurat și gândurile i se limpeziră. „Toate astea sunt prostii, își spuse cu speranță, nu am nici un motiv să mă îngrijorez! Nu e decât o stare fizică proastă! Un pahar de bere, un pesmet acolo – și, iată, mintea îmi vine din nou la cap, gândurile mi se limpezesc, voința mi se întărește! Ptiu, niște prostii, nimic mai mult decât niște prostii…!” Dar, chiar dacă scuipase cu dispreț, parcă se eliberase brusc de o povară îngrozitoare, așa că învălui întreaga asistență într­o privire prietenoasă. Totuși, în adâncul lui, presimțea în același timp că și în starea asta de spirit veselă era ceva nefiresc.
În cârciumă nu prea mai era lume. Imediat după cei doi indivizi chercheliți cu care se întâlnise pe scări, plecase o șleahtă de vreo cinci inși, cu o fată și cu o armonică. În urma lor se făcuse liniște. Mai rămăseseră un bărbat care aducea a târgoveț, deja puțintel afumat, și care stătea liniștit cu o bere dinainte și tovarășul lui, gras, mătăhălos, îmbrăcat într­o sibirkă1, cu o barbă căruntă, amețit rău, care moțăia pe o laviță și, din când în când, tresărea prin somn și începea să pocnească din degete, desfăcând larg brațele și săltând numai de la brâu în sus, fără să se scoale de pe laviță, îngânând în același timp un cântecel prostesc și canonindu­se să­-și aducă aminte versurile, care sunau cam așa:

Că un an mi­-am dezmierdat muierea.
Of, of, of, un an întreg… sau dezmeticindu­se iar:
Pe Podiacevskaia de­o apucai, Fosta mândră mi­o aflai…
Însă nu­i împărtășea nimeni bucuria – tăcutul său tovarăș se uita la aceste izbucniri cu un aer bănuitor și aproape dușmănos. Mai era un ins, un funcționar la pensie, după cum arăta. Acesta stătea deoparte, ținându-­și în față stacana din care sorbea la răstimpuri, uitându­se împrejur. Părea și el tulburat.