Demonii

F. M. Dostoievski
Demonii

Să mă tai de văd vreo urmă, Ce ne facem noi acum? Ne­a ajuns vreun drac din urmă Și ne­a abătut din drum. Mulți ca frunze toamnă­n vânt, Încotro li­i drumul oare? Zbiară parcă­s la aman… Se mărit­o vrăjitoare? Îl îngroapă pe Satan?
A. PUȘKIN
Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L­au rugat să le îngăduie să intre în ei; și le­a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s­a aruncat de pe țărm în lac și s­a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s­a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și ei au ieșit să vadă ce s­a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s­au înfricoșat. Și cei ce văzuseră le­au spus cum a fost izbăvit demonizatul.

SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32­36
Partea întâi.
Capitolul întâi.
În loc de introducere, câteva amănunte din biografia multstimatului Stepan Trofimovici Verhovenski.
I.
Înainte de a începe descrierea evenimentelor atât de stranii survenite recent în orașul nostru, în care nu se petrecuse până atunci nimic remarcabil, mă văd nevoit, din lipsă de experiență, să arunc o privire fugară într­un trecut mai îndepărtat și să dau câteva amănunte biografice ale talentatului și preastimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. Ele vor servi doar ca introducere la cronica a cărei istorisire mi­o propun și care abia urmează. Trebuie s­o spun de la început și fără ocol: Stepan Trofimovici a deținut întotdeauna printre noi un rol mai aparte, un rol, ca să zic așa, civic, pe care îl juca cu atâta pasiune și dăruire de sine, încât n­ar fi fost în stare să renunțe la el nicicând, ba, mi se pare, nici n­ar fi putut trăi fără să­l joace. Departe de mine gândul de a­l compara cu un actor – ferit­a sfântul! ­, mai ales că mie personal îmi inspira multă stimă. Era la el mai degrabă o chestiune de obișnuință sau, mai bine zis, de înclinație statornică și generoasă care îl prinsese încă din anii tinereții, când se legăna în visuri ademenitoare în privința viitoarei sale poziții sociale și care îl înfățișa într­o aureolă de admirabilă atitudine civică. Astfel, îi plăcea mult situația sa de „persecutat” și, ca să zicem așa, de „surghiunit”. Acești doi termeni despre care se știe că sunt, într­o anumită accepțiune, aureolați de o strălucire clasică l­au captivat o dată pentru totdeauna și, înălțându­l treptat în propriii săi ochi, l­au făcut de­a lungul atâtor ani să se vadă în cele din urmă ridicat pe un fel de piedestal care îi măgulea foarte tare amorul propriu. Într­un roman satiric englez din secolul trecut, se vorbește despre un anume Gulliver, care, trăind mulți ani în țara liliputanilor, cu locuitori de statură minusculă, se obișnuise într­atât a se considera un uriaș printre localnici, încât, reîntorcându­se în Anglia, striga pe străzile Londrei, fără să vrea, către pietoni și birjari să se dea la o parte din drumul său, ca nu cumva să­i strivească, continuând să se creadă un uriaș printre pitici. Lumea râdea de el și îl înjura, iar birjarii grosolani îl și croiau pe uriaș cu lovituri de bici; dar era drept, oare? Ce nu face omul în virtutea obișnuinței? Cam același lucru s­a întâmplat și cu Stepan Trofimovici, numai că într­o formă mai puerilă și mai inofensivă, dacă putem spune așa, căci era, în fond, un om minunat.
Înclin să cred că spre sfârșitul vieții lui lumea l­a uitat cu totul, dar în nici un caz nu s­ar putea susține că a fost cu desăvârșire necunoscut într­o anumită perioadă. A făcut și el parte, de bună seamă, dintr­o faimoasă pleiadă de personalități care au sclipit pe firmamentul vieții publice a ultimei noastre generații, ba, la un moment dat, și pentru o clipă foarte scurtă de altfel, numele său a fost trecut de către unii oameni prea grăbiți din acea vreme chiar printre unele figuri proeminente ca Ceadaev, Belinski, Granovski și Herzen, acesta din urmă începând tocmai să se afirme peste hotare. Dar activitatea lui Stepan Trofimovici fusese sortită să ia sfârșit aproape odată cu începutul ei, ca să zicem așa, el fiind prins „în vârtejul unui concurs de împrejurări”. Și, de fapt, nu existase nici un „vârtej” și nici un „concurs de împrejurări”, după cum s­a constatat ulterior, cel puțin în cazul său. Abia de curând, în ultimele zile, am aflat spre stupefacția mea, dar din surse absolut sigure, că departe de a fi fost surghiunit în gubernia noastră, cum crezuse toată lumea, Stepan Trofimovici nu s­a aflat nici măcar sub supravegherea autorităților. Ca să vezi unde­l poate duce pe om puterea imaginației! El însuși a crezut sincer toată viața că în unele sfere sus­puse este considerat primejdios și privit mereu cu suspiciune, că cel mai mic pas al său este cunoscut și înregistrat și că fiecare dintre cei trei guvernatori care s­au succedat la cârma guberniei noastre în decursul ultimilor douăzeci de ani sosea în localitate perfect edificat asupra persoanei lui, prevenit de anumite sugestii venite de sus și înarmat la preluarea funcției cu instrucțiuni speciale în privința lui. Să fi încercat careva în acea perioadă să­i demonstreze preacinstitului nostru Stepan Trofimovici pe baze de probe incontestabile că, de fapt, n­are a se teme de nimic! Ei bine, omul s­ar fi simțit, desigur, profund atins în amorul său propriu. Și când te gândești că era un om foarte inteligent și înzestrat, un om, s­ar zice, de știință, deși ca savant… în sfârșit, în domeniul științei nu prea a făcut el cine știe ce mare lucru, ba mi se pare că n­a făcut chiar absolut nimic. Dar cu oamenii de știință, la noi în Rusia asemenea cazuri întâlnești la tot pasul.
Reîntors din străinătate, el străluci la una dintre catedrele universitare pe la sfârșitul deceniului al cincilea cu cele câteva prelegeri ținute despre semințiile arabe, mi se pare; a apucat totodată să­și susțină în mod strălucit teza despre importanța civică și comercială pe care ar fi putut s­o dobândească micul orășel german Hanau între anii 1413 și 1428, precum și despre cauzele speciale și, de altfel, cu totul nelămurite care l­au împiedicat să capete o asemenea importanță. Disertația aceasta reuși să­i atingă în mod abil și dureros pe slavofilii din acea vreme, creându­i în rândurile acestora numeroși dușmani înverșunați. Mai târziu – după ce fusese nevoit să renunțe la catedră – el mai tipări (în semn de răzbunare oarecum și mai ales ca să arate ce fel de om au pierdut ei în persoana sa) în paginile unei reviste lunare și progresiste, care publica traduceri din Dickens și o lăuda pe George Sand, începutul unui studiu aprofundat, pare­mi­se asupra genezei extraordinarei noblețe morale a cutăror cavaleri din cutare epocă, mă rog, n­aș putea spune precis, dar ceva în acest gen. În orice caz, se promova în acest studiu nu știu ce idee elevată, nemaipomenit de nobilă și de generoasă. S­a zvonit apoi că publicarea în continuare a acestui opus a fost grabnic interzisă și că însăși acea revistă progresistă ar fi avut de suferit pentru faptul că a publicat prima jumătate a studiului. Se poate! Câte nu ne­a fost dat să vedem pe atunci întâmplându­se?! Dar, în cazul de față, e mult mai probabil că, de fapt, nu se întâmplase nimic și că autorul însuși pur și simplu din lene renunțase să­și termine studiul. Cât despre ciclul său de prelegeri asupra arabilor, motivul pentru care a fost obligat să le întrerupă era următorul: nu se știe în ce împrejurări și cine anume (evident, unul dintre inamicii săi reacționari) ar fi interceptat o anumită scrisoare adresată de Stepan Trofimovici unei anumite persoane, în care erau expuse anumite „stări de fapt” și, drept urmare, de undeva, de către cineva, i sar fi cerut unele explicații. Nu știu cât de adevărat este acest fapt, dar se relata totodată că a fost descoperită în același timp, la Petersburg, o vastă asociație de aproximativ treisprezece persoane care urmăreau abolirea legilor morale și statale cu șase ani în urmă la Berlin, în prima lui tinerețe, și care circulase în copie între doi amatori de versuri și un student. Îl am și eu acum în sertarul mesei. Mi­a fost dăruit anul trecut personal de Stepan Trofimovici în copie autografă recentă, cu dedicația autorului și îmbrăcat într­o superbă copertă de marochin roșu. Poemul nu este lipsit de unele calități poetice și chiar e scris cu oarecare talent; cam nebulos, e adevărat, dar pe atunci (adică prin deceniul al patrulea) mulți obișnuiau să scrie în această manieră. Mi­ar fi peste putință a­i reda subiectul pentru că, la drept vorbind, nici nu l­am înțeles. E un fel de alegorie tratată într­o formă lirico­dramatică și care amintește partea a doua din Faust. Cortina se ridică în intonațiile unui cor feminin, apoi ale unui cor de bărbați, urmează un cor al elementelor naturii și, în sfârșit, intervine corul unor suflete care nu au trăit încă, dar aspiră intens a ajunge și ele să se bucure de viață. Toate corurile acestea cântă ceva foarte confuz, în bună parte despre nu știu ce blestem aducător de nenorociri, dar tratat nu fără o fină nuanță de detașare ironică. Brusc, scena se schimbă pentru a face loc unui fel de „Sărbătoare a vieții” la care cântă până și insectele, apare o broască­țestoasă ce rostește niște formule sacramentale latinești și, dacă nu mă înșel, până și un mineral, obiect prin definiție total neînsuflețit, își cântă aria respectivă, în general toți cântă aproape necontenit, iar dacă se mai întrerup din când în când ca să schimbe câte o vorbă, parcă se ceartă într­un chip la fel de confuz, dar tot cu un aer elevat. Intervine apoi o nouă schimbare de decor, care aduce pe scenă un peisaj pustiu și sălbatic; pe acest loc rătăcește un tânăr civilizat, care rupe și suge niște buruieni; la întrebarea unei zâne de ce suge aceste ierburi, tânărul răspunde că, simțind în el un prisos de vitalitate, caută uitarea, pe care o află în sucul acestor buruieni, dar că dorința lui supremă este de a­și pierde cât mai repede rațiunea (o dorință oarecum superfluă). Apare deodată, călare pe un cal negru, un adolescent de o nespusă frumusețe, urmat de un alai imens de oameni reprezentând toate semințiile lumii. Adolescentul personifică moartea la care aspiră toate popoarele. Și, în sfârșit, în scena finală răsare subit Turnul Babel și niște atleți se zoresc să termine ultimele lucrări din vârful turnului, cântând imnul speranței noi. Când zidirea ajunge la capăt și edificiul este gata, posesorul, să zicem stăpânul Olimpului, o șterge în mod caraghios, iar omenirea, înțelegând despre ce e vorba, îi ocupă locul și imediat se instaurează o eră nouă, cu o nouă ordine de viață și cu o nouă înțelegere a esenței lucrurilor. Acesta este poemul care a fost considerat atunci primejdios. I­am propus lui Stepan Trofimovici anul trecut să­i public imediat poemul, dat fiind conținutul lui absolut inofensiv în zilele noastre, el a refuzat însă cu o vădită nemulțumire. Părerea că poemul său nu conține absolut nimic tendențios i­a displăcut și înclin să cred că acestui fapt i se datorește răceala cu care m­a tratat timp de două luni încheiate. Printr­o curioasă întâmplare însă, cu totul pe neașteptate și aproape concomitent cu propunerea mea de a­i publica poemul în Rusia, acesta apare acolo, adică în străinătate, în paginile unei culegeri revoluționare și, bineînțeles, absolut fără știrea lui Stepan Trofimovici. Ei bine, speriat la culme, el alergă mai întâi la guvernator, ticlui apoi o prea nobilă scrisoare justificativă pentru a fi trimisă la Petersburg, pe care mi­o citi de două ori, dar n­o mai expedie, neștiind cui s­o adreseze, întrun cuvânt, trăi într­o frământare continuă o lună întreagă; dar eu sunt convins că în străfundurile sufletului se simțea extrem de flatat. Obținând un exemplar al culegerii, nu se despărțea de el nici noaptea, iar ziua îl ascundea sub saltea, interzicându­i slujnicei să mai facă patul. Și cu toate că se aștepta în orice zi să­i sosească de undeva nu se știe ce telegramă, nu ezită să arboreze în același timp un aer grav de superioritate. Dar nu mai veni nici o telegramă. Tot atunci se împăcă și cu mine, ceea ce dovedește extrema blândețe a firii sale temperate și străine de orice ranchiună.

Demonii – F.M.Dostoievski – carte pdf download....