Culoarea din afara spatiului

La vest de Arkham, dealurile se înalță sălbatice, iar văile sunt acoperite de codri adânci ce n-au cunoscut tăișul securii. Prin viroage înguste și întunecate, copacii se povârnesc în răsuciri fantastice, iar pârâiașele subțiri se strecoară fără să iasă vreodată la lumina soarelui. Pe pantele mai line se găsesc gospodării vechi, din piatră, cu colibe chircite, acoperite de mușchi, închizând pe vecie în ele tainele bătrânei Noii Anglii, la adăpostul marilor stânci. Dar toate acestea sunt pustii acum, iar pe acoperișurile joase, olandeze, se prăbușesc coșurile largi și marginile lor acoperite de olane atârnă periculos sub ele.

Vechii locuitori au plecat de mult, iar străinilor nu le place să locuiască acolo. Au încercat canadieni de limbă franceză, italieni, polonezi, care au plecat precum au venit, nu atât din cauza a ceea ce se poate vedea, auzi, sau atinge, ci datorită unei năluci. Locul dăunează închipuirilor și nu aduce vise odihnitoare pe timp de noapte. Acest lucru trebuie să-i țină pe venetici departe, căci bătrânul Ammi Pierce nu le-a vorbit niciodată despre ce-și amintește din zilele stranii. Ammi, a cărui minte nu mai este de ani de zile tocmai întreagă, este singurul rămas pe aceste meleaguri care să-și mai aducă aminte de zilele stranii. Și îndrăznește s-o facă, deoarece casa lui este atât de aproape de câmpurile deschise și de cărările bătute din jurul orașului Arkham.

Era odată o potecă ce traversa colinele și văile, care trecea drept pe unde se întinde acum bărăganul pârjolit, însă lumea n-o mai folosește. S-a construit un drum nou, șerpuind departe, spre sud. Urmele celui vechi încă se mai găsesc printre buruienile sălbăticiei reînstăpânite, iar unele dintre ele vor mai dăinui, fără îndoială, chiar și după ce jumătate dintre vâlcele vor fi înghițite de apele noului lac de acumulare. Apoi, codrii întunecați vor fi tăiați, iar bărăganul pârjolit va fi scufundat adânc sub undele albastre pe a căror suprafață se va oglindi cerul, clipocind în lumina soarelui. Iar secretele zilelor stranii vor fi îngropate pentru vecie, aidoma tainicelor comori ale bătrânului ocean și aidoma tuturor misterelor de la începuturile lumii.

Când am bătut acele văi și coline pentru a supraveghea munca la noul lac de acumulare, mi s-a spus că locul era malefic. Mi-au zis același lucru și în Arkham. Dat fiind că este un oraș vechi, plin de legende vrăjitorești, am crezut că funestul trebuie să fie ceva despre care bunicii au tot șoptit de veacuri la urechile nepoților. Numele de „bărăgan pârjolit” mi se părea foarte ciudat și teatral. M-am întrebat cum intrase în folclorul unor puritani. Apoi am văzut cu propriii mei ochi umbra acelei încurcături de viroage și povârnișuri de la apus. Am încetat să-mi mai pun alte întrebări în afara celor privitoare la misterul încă mai bătrân ascuns în el. Era dimineață când l-am văzut prima oară, însă umbra sălășluiește mereu prin părțile acelea. Arborii au crescut prea groși, iar trunchiurile lor erau prea mari pentru orice pădure sănătoasă din Noua Anglie. Domnea o tăcere mult prea grea pe cărările umbrite dintre ei, iar solul era prea înmuiat de mușchiul umed și de straturile de putregai, peste care trecuseră ani fără număr.

În spațiile deschise, mai ales de-a lungul vechii poteci, se găseau mici gospodării așezate pe coasta dealurilor. Uneori, toate clădirile mai stăteau în picioare, alteori, numai una sau două, iar în unele cazuri nu mai rămăsese din ele decât un horn singuratic sau o pivniță care se astupa repede. Buruieni și mărăcini se găseau din abundență, iar jivinele se furișau, foșnind, prin iarbă. Un aer de neastâmpăr și de apăsare învăluia totul, o notă de ireal și de grotesc, ca și cum vreun element crucial de perspectivă sau de chiaroscuro se așezase anapoda. Nu mă mai mira că străinii nu doriseră să rămână, căci nu era o regiune unde să poți dormi liniștit noaptea. Aducea prea mult cu un peisaj de Salvator Rosa, semăna prea tare cu o gravură interzisă dintr-o poveste gotică de groază.

Însă până și această priveliște nu era chiar atât de îngrozitoare în comparație cu bărăganul pârjolit. Mi-am dat seama – din momentul în care îmi căzu sub ochi, pe fundul unei văi largi – că nici o altă denumire nu se putea potrivi mai bine unui asemenea lucru, și nimic nu putea să fie într-atât pe măsura numelui său, de parcă poetul1 ar fi plăsmuit acea sintagmă după ce tocmai întâlnise acest colț de lume. Trebuie să fie, gândeam eu în timp ce-l priveam, efectul vreunui incendiu. Dar de ce n-a mai crescut nimic pe aria acestor cinci pogoane de pustiu cenușiu ce se întindea sub cerul liber ca un petic uriaș, mâncat de acizi, în mijlocul codrilor și al câmpurilor roditoare? Se așternea, în mare parte, la nord de vechea potecă, dar intra puțin și în partea cealaltă. Mă cuprinse o bizară repulsie față de perspectiva apropierii, lucru pe care l-am făcut într-un târziu numai pentru că treburile mele mă mânau să trec pe acolo și prin împrejurimi. Nu se găsea nici un soi de vegetație pe acea întindere largă, ci numai un strat cenușiu, fin, de pulbere sau de cenușă, ce nu părea să fi fost vreodată spulberată în bătaia vântului. În preajma lui, arborii erau bolnavi și piperniciți, multe cioturi uscate se ridicau sau zăceau putrezind la margine. Trecând în grabă pe acolo, am zărit în dreapta cărămizile și pietrele împrăștiate ale unui vechi horn și ale unei pivnițe, în apropiere de gura neagră, căscată, a unui puț părăsit, ai cărui vapori stătuți se prindeau în jocuri bizare cu razele soarelui. Până și întunecoasa pădure întinsă ce urca pe coama dealului și dincolo de el părea mai îmbietoare, așa încât nu m-au mai mirat șoaptele speriate ale celor din Arkham. Nu mai exista nici o altă locuință sau ruină prin vecinătate, chiar și în zilele de altădată locul trebuie să fi fost izolat și îndepărtat. Iar în lumina asfințitului, temându-mă să rămân peste noapte în acel spațiu de rău augur, m-am întors înapoi în oraș, ocolind pe drumul șerpuitor de la sud. Mă încerca o vagă dorință ca norii să se adune, căci mi se strecurase în suflet o ciudată sfială față de adâncimile hăurilor cerești de deasupra.