Demonii

Prin „viață sexuală normală”, ne referim la formele de activitate sexuală care au loc în mod normal la oamenii sănătoși, firești, iar în categoria sexului anormal grupăm toate formele de sex care se produc numai rareori și, prin forma lor, deviază în puncte esențiale de la formele obișnuite. Frontiera dintre normal și anormal, însă, nu este în nici un caz clar definită, existând tot felul de faze intermediare.

J. Fabricius-Moeller

PARTEA ÎNTÂI.

Unu.

Highgate, nordul Londrei.

Cândva, fusese foarte frumoasă. Și încă mai era, dacă ai fi putut privi dincolo de paloarea vineție-ceroasă a pielii, ochii cu pleoapele pe jumătate lăsate, clemele de pe sfârcuri și limba scoasă. Totuși, oamenii din subsol, aparent dezumanizați de către salopetele lor albe și concentrarea captivată cu care priveau prin microscoape, n-o luau în seamă. Trupul ei neînsuflețit devenise aproape irelevant pentru ei. Numai drăgălașa fotografă de la S.0.3, cu părul lung și negru ca abanosul strâns la spate într-o coadă-de-cal, părea preocupată de ea, imortalizând-o din toate unghiurile, ca o paparazza nesățioasă. Singurul sunet din cameră era sfârâitul servomotorului electric din aparat.

Detectivul Sergent Terry James îi făcu cu ochiul. Fotografa nu-i dădu atenție, luând o imagine de aproape cu încheietura legată a mâinii femeii.

Fox stătea lângă colegul ei, în dreptul mesei de tortură. Devenise aproape indiferentă în fața morții, dar crimele sexuale continuau s-o stânjenească, provocându-i și acum acea senzație de crispare grețoasă în abdomen. Ceilalți, deși erau profesioniști la fel ca ea, îi evitau privirea. Acele fapte le inspirau o anume stare proprie numai lor, înfricoșător de primordială, poate fiindcă ura care le motiva era concentrată nu asupra unei singure persoane, ci împotriva întregului sex pe care-l reprezenta. Făcea ca prin străfundurile minții să forfotească mici umbre; așa, îi era mai ușor să interpreteze greșit privirile dure ale bărbaților, să uite că erau de partea ei.

— Ce-avem aici, T. J.? Întrebă ea.

James – pe care toți cei din brigadă îl numeau T. J.

— Ridică din umeri.

— Un asasinat S și M elementar, răspunse el. Întinsă și moartă.

— Pentru numele lui Dumnezeu, murmură Fox, cu un nod în gât, făcând un pas înapoi.

T. J. zâmbi…

Chiar în acel moment, sună telefonul.

În cameră încetă orice mișcare. Echipa criminalistică, medicul legist, Pakula, chiar și fotografa, priviră spre telefonul alb și zvelt de pe masă, lângă bancheta tapițată unde zăcea fata moartă, un instrument din secolul douăzeci care distona cu decorul medieval contrafăcut al subsolului.

Fox așteptă să intre în funcțiune robotul, dar acesta părea să fi fost închis. Acest lucru i se părea foarte curios, în circumstanțele date.

— Spune că nu poate veni la telefon, instrui T. J. Pe moment, are mâinile legate.

Chiar dacă era dezamăgit că nimeni a râs de gluma lui, T. J. n-o arătă.

— Dacă tu te pregăteai pentru un act sexual complicat cu legături, sigur ai fi dat drumul robotului, spuse Fox, gândind cu voce tare.

— Întotdeauna, răspunse T. J.

Fox, care purta pe lângă salopeta albă și mănuși de latex, ridică receptorul.

— Da?

Un glas bărbătesc întrebă:

— Faci clisme?

Fox privi în jur, prin celula subterană. Nu avea ferestre, iar pe pereți erau agățate diverse instrumente de tortură: un bici negru din piele împletită, o țepușă, o cravașa. „Și uite-mă pe mine, o fată catolică atât de cuminte, vorbind despre clisme cu un necunoscut.”

Se zări pe sine însăși, încadrată un moment în oglinda instalată pe peretele din capătul camerei, o femeie blondă trecută de treizeci de ani, cu expresie austeră, dacă nu chiar tăioasă, fără machiaj, poate puțin cam prea înaltă. Nu era tocmai zeița sexului pe care și-o reprezenta imaginația înfierbântată a lui T. J., dar nici rău nu arăta, pentru ora aceea din noapte. Deși cam părea a juca într-un film cu extratereștri, în salopeta și galoșii ei albi de protecție.

— Cine sunteți, vă rog? Spuse ea.

— Faci sau nu?

— De unde aveți numărul meu?

— Ești Pisica Franțuzoaică?

„Nu, sunt Detectiv Inspector Madeleine Fox; Pisica Franțuzoaică zace la un pas de mine, întinsă și moartă, după cum cu atâta eleganță s-a exprimat T. J. Dar să lăsăm pentru moment detaliile.”

— Trebuie să știu cine v-a trimis, înainte de a discuta aranjamentele cu dumneavoastră, spuse ea, încercând să evite ochii lui T. J.

— Iepurașul.

— Iepurașul.?

— Ești Pisica Franțuzoaică sau nu? Insistă omul.

— Poate veniți azi după-amiază pe la trei, răspunse Fox, dar necunoscutul închisese deja. Puse receptorul în furcă.

— Ți-ai tras o șustă tare? Se interesă T. J.

— A închis, spuse ea.

— Ce voia?