Descendentul

Scriu culcat pe ceea ce doctorul spune că-i patul meu de moarte, iar cea mai mare decepție ar fi, pentru mine, ca el să se înșele. Săptămâna viitoare ar urma să-aibă loc înmormântarea mea.

Există în Londra un om care începe să urle de fiecare dată când bat clopotele bisericilor. Omul acesta trăiește singur, doar cu pisica lui tărcată, la pensiunea Gray's Inn. Lumea îi spune nebunul pașnic. Camera îi e plină de cărți copilărești, inofensive, pe care le răsfoiește ore întregi. Tot ce-și dorește în viață este să nu trebuiască să gândească. Din vreun motiv special, gândirea i-a devenit un lucru insuportabil și fuge ca de ciumă de orice formă a imaginației. Uscățiv, posomorit și ridat, unii afirmă totuși că n-ar fi atât de bătrân pe cât arată. Pradă unei terori eterne, tresare la cel mai mic zgomot auzit. Ochii i se măresc atunci nemăsurat și fruntea i se acoperă de sudoare. Nu mai are nici prieteni, nici camarazi, fapt ce-l scutește să răspundă la întrebări. Cei care l-au cunoscut odinioară pe acest ins erudit, pe acest estet, spun că-i apucă sincer mila văzându-l acum. I-a pierdut treptat din atenție în decursul anilor, iar astăzi nimeni n-ar putea spune despre el dacă e plecat din țară sau dacă nu cumva se ascunde de cunoștințe într-un refugiu izolat. Instalat de zece ani la Gray's Inn, nu și-a evocat niciodată trecutul, până în seara când tânărul Williams a cumpărat scrierea intitulată Necronomicon.

Williams era un visător de douăzeci și trei de ani. Când se așeză în locuința aceea veche, simți imediat straniul suflu cosmic ce emana dinspre bătrânul încărunțit care-și avea camera vizavi de a Iui. Și reuși să-și impună prezența acolo unde prietenii de demult eșuaseră. Crizele de spaimă ce puneau uneori stăpânire pe acest observator atent, descărnat și înfricoșat, îl – fascinau. De fapt, omul își petrecea timpul privind și as-cultând, mai mult cu sufletul decât cu ochii și urechile. Mai părea, de asemenea, că încearcă să fugă de ceva, scufundându-se în romane vesele și insipide. Dar atunci când clopotele bisericilor începeau să bată, lăsa la o parte totul, își astupa urechile, iar urletele sale, cărora li se alătura și pisica, nu încetau decât odată cu ultima bătaie de clopot. Williams se străduise adesea să descopere secretul, vecinului său, dar fără rezultat. Ciudatul bătrân se manifesta în deplin, contrast cu înfățișarea sa fizică. Veșnic afișa un surâs și trăncănea febril, înflăcărându-se copilărește din fleacuri. Câteodată, vocea lui atingea tonuri false care i-o făceau incoerentă. Totuși, Williams nu fu uimit să-l audă pomenind de Harrow și de Oxford, căci replicile sale (chiar și cele mai anodine) purtau amprenta unei vaste erudiții. Ne,-cunoscutul se dovedi a fi lordul Northam, al cărui castel situat în Yorkshire ajunsese în miezul unor povestiri bizare. Când Williams încercă să aducă vorba despre originile romane ale respectivei clădiri, lordul Northarn,-refuză să admită că ar fi fost ceva neobișnuit prin locurile acelea și pufni în râs la aluziile ce priveau criptele subterane, săpate în stâncile dure din coasta Mării Nordului. Lucrurile rămaseră astfel până în seara când Williams aduse Necronomicon-ul scris de arabul nebun Abdul Alhazred. De existența acelei cărți blestemate știa de la vârsta de șaisprezece ani: de atunci se interesa de fantastic și tot atunci un librar bătrân. din Chandos Street îi vorbise despre documentul acela teribil care-i făcea să pălească de spaimă pe toți cei ce-l ținuseră în mână. Librarul îi spusese că numai cinci exemplare scăpaseră de ruguri și de interdicții. Fiecare era ascuns cu spaimă de către deținătorul său. Din întâmplare, Williams descoperise o copie în prăvălioara unui evreu, în, sordidul cartier Claremarkt, unde târguia adesea lucruri stranii, și reușise să o cumpere pe un preț neînsemnat. Odată intrat în posesia lucrării, îl văzu pe bă-trânul levit petrecându-l cu un zâmbet semnificativi ascuns în.barba lui creață și chiocotind într-un chip îngrijorător. Masiva copertă de piele, cu închizători; rezistente, era atât de frumoasă și prețul de o modestie atât de incredibilă, încât Williams, recitind titlul operei rarisime, trăi o bucurie imensă. Unele diagrame ce figurau în textul latin îi stârniră un torent de amintiri atât de neliniștitoare, de misterioase, că se apucă îndată să le descifreze. Când, însă, pricepu că amestecul de caractere gotice și de latină vulgară îi depășea priceperea lingvistică, fu nevoit să apeleze la ajutorul ciudatului! său prieten. Lordul Northam, care tocmai îi împărtășea; pisicii diverse înțelepciuni inutile, tresări violent la intrarea tânărului. Văzând titlul volumului adus de el, bătrânul leșină. După ce-și reveni în simțuri, își spuse povestea, povestea fantastică a unei nebunii, pe un ton murmurat, grăbit și plângăreț, pe care și-l voia convingător, ca să-și oblige tovarășul să ardă ediția aceea blestemată și să-i risipească în vânt cenușa. Cartea, susținea lordul Northam, aducea nenorocirea încă de la primele pagini și el însuși n-ar fi ajuns să decadă atâtalj dacă nu și-ar fi împins cercetările atât de departe.

Lordul Northam era al nouăsprezecelea baron dintr-o I viță cu începuturile pierdute mult în urmă. O tradiție de familie pretindea că neamul urca în epoca de dina-intea saxonilor, până la un anume Luneus Gabiniusi Capito, tribun militar în legiunea a treia a lui August, staționată la Lindum, în Britania romană, îndepărtat în grabă de la comandă pentru că participase la niște rituri ce nu aparțineau nici unei religii cunoscute.

Gabinius, se spunea, descoperise în peretele falezei o peșteră unde se adunau pe întuneric niște personaje stranii, venite să facă acolo Semnul Străvechi. Creaturile acelea, de care și bretonii se temeau, erau ultimii, supraviețuitori ai unui ținut de la apus, dispărut sub-ape, și în urma căruia nu rămăseseră decât insule presărate cu cercuri de piatră și menhiri. Legenda afirma că Gabinius poruncise să se zidească deasupra acelei grote interzise o citadelă inexpugnabilă, pe care picții și saxonii, danezii și normanzii n-au reușit niciodată s-a cucerească. Nu era. sigur că viteazul locotenent al Prințului Negru – pe care Eduard al III-lea îl făcuse baron de Northam – cobora din spița amintită, dar așa se spunea și lucrul nu părea de necrezut. În fond, don-jonul de piatră al citadelei semăna în mod surprinzător cu arhitectura zidului lui Hadrian.

În copilărie, lordul Northam fusese asediat de vise bizare, atunci când dormea în partea cea mai veche a castelului. Își făcuse obiceiul ca, la deșteptare, să caute-în memorie scenele stranii, situațiile confuze și impresiile vagi pe care le simțise sau în care se găsise în somn, toate foarte diferite de experiența trăită. Deveni un visător în replică la o viață monotonă ce nu-i oferea nici o mulțumire. Înflăcărarea îl conduse spre niște impresii închipuite și himerice, odinioară familiare, astăzi străine de acest pământ. Era convins că lumea noastră terestră alcătuia doar un simplu atom pierdut în mijlocul unui univers imens și neliniștitor, încredințat, la fel, că pomenitele spații ale necunoscutului presau asupra sferei cunoscutului, gata s-o străpungă din toate părțile, Norhtam își însușise în tinerețe și în primii ani ai maturității toate cunoștințele posibile în legătură cu religia și cu misterele ocultismului. Dar, cu trecerea vremii, limitele și banalitatea existenței ajunseră din ce în ce mai intolerabile. Îl apucă atunci pasiunea pentru satanism, petrecându-și cea mai mare parte a timpului cu mistuirea lacomă a tuturor doctrinelor și teoriilor ce păreau să-i promită alte deschideri decât neschimbatele și strimtele legi ale naturii.

În cărți precum relatarea himerică a lui Ignatius d'Onnely despre Atlantida, sau cele scrise de o duzină de precursori ai lui Charles Fort, găsea divagații entuziasmante. Nu ezită să străbată leghe după leghe pentru a vedea la fața locului vreun detaliu straniu referitor la istoria unei anume așezări. O dată porni prin deșertul Arabici în căutarea unei cetăți fără nume despre care auzise vag vorbindu-se, fără s-o fi văzut însă vreodată cineva. O convingere neclintită, fanatică, îl făcea că creadă că pe undeva există o poartă ce-i îngăduie găsitorului său să pătrundă în adâncul misterelor ale căror ecouri îi obsedau memoria. Poate că aceste ecouri îndepărtate existau cu adevărat în lumea vizibilă, ori poate că nu erau decât o extrapolare a spiritului său rătăcit? Dar, iarăși, poate că într-o parte neexplorată a creierului său deținea cheia misterioasă, cheia ce deschidea pentru el, în sfârșit, poarta civilizațiilor uitate și viitoare și trecerea spre dimensiunile pierdute prin care avea să ajungă la stele, la infinit, la eternitate.

SFÂRȘIT