Dincolo de zidul somnului

M-am întrebat adesea dacă majoritatea oamenilor își dă vreodată osteneala să cugete la înțelesul înfiorător al unor vise și la lumea întunecată din care vin ele. Fără îndoială că năzăririle noastre nocturne nu sunt – cele mai multe – decât reflexe plăpânde Și imaginare ale celor întâmplate în starea de trezie (să mă ierte Freud cu simbolismul lui copilăresc). Cu toate acestea, mai există și alte vise, al căror caracter ireal nu lasă loc unei interpretări banale. Efectul lor impresionant și un pic neliniștitor sugerează posibilitatea întrezăririi unui domeniu de existență a minții tot atât de important ca și viața fizică și totuși separat de ea printr-o barieră de netrecut.

Potrivit experienței mele personale, sunt sigur că omul, când își pierde conștiința legăturilor lui cu pământul, sălășluiește cu adevărat într-o altă viață, lipsită de trup, foarte diferită de cea pe care o cunoaștem și din care nu păstrează, la trezire, decât amintiri vagi și confuze. Aceste cioburi de vis ne îngăduie să deducem multe lucruri și să aducem foarte puține dovezi în sprijinul lor.

Putem ghici că, în vis, viața și materia nu sunt în chip necesar asemănătoare celor din lumea noastră; că timpul și spațiul nu există în felul în care le înțelegem când suntem treji. Câteodată, cred că viața materială nu e viața noastră adevărată și că prezența noastră zadarnică pe globul pământesc este un simplu fenomen secundar sau virtual.

Astfel cugetam, într-o după-amiază din iarna lui 1900-l901, în sanatoriul unde lucram ca intern, când am fost trezit din gânduri de sosirea unui om, al cărui caz n-a încetat de-atunci să mă obsedeze.

Se numea Joe Slater sau Slader (dacă dăm crezare fișei lui) și aparținea tipului locuitorilor din munții Catskill; urmaș ciudat, cu aspect respingător al uneia din vechile familii de țărani care, în urma izolării pe timp de aproape trei secole în fortăreața unei regiuni puțin populate, s-au afundat într-o degenerare barbară, în loc să progreseze ca semenii lor mai norocoși din regiunile cu populație densă.

Pentru aceste ființe bizare – echivalent al „albilor săraci” din sud – nu există pe lume nici lege, nici morală; cât despre nivelul lor mintal, el este probabil inferior celui al oricărei alte părți a populației americane.

Joe Slater, sosit la sanatoriu sub paza vigilentă a patru agenți de poliție și descris ca fiind foarte periculos, nu dădea nici un semn al tendințelor lui ucigașe. Cu toate că trupul îi era puternic și înalt, ochii umezi de un albastru palid și buza inferioară groasă, lăsată în jos tot timpul, îi dădeau un aer de prostie inofensivă. Nu i se cunoștea vârsta, căci, printre oamenii din rasa lui, nu există nici arhive familiale, nici legături de familie permanente. Dar, judecând după chelie și după starea proastă a dinților lui, medicul-șef îi dădu cam patruzeci de ani.

Iată tot ce-am aflat despre el din documentele medicale și legale. Acest vagabond, vânător și trapper1, se arătase dintotdeauna ciudat în ochii tovarășilor lui. Dormea mult mai mult timp decât ceilalți și, când se trezea, vorbea adesea de lucruri necunoscute într-un fel aparte, băgându-i în sperieți pe acești oameni care, totuși, erau lipsiți de imaginație. Nu că limbajul ar fi avut o formă neobișnuită, căci folosea întotdeauna dialectul stâlcit, vorbit în regiune; dar tonul și conținutul povestirilor lui erau de o ciudățenie atât de misterioasă, încât nimeni nu le putea auzi fără să-l cuprindă groaza, în general, el însuși era tot atât de înspăimântat și de uluit ca și ascultătorii lui. O oră după ce se trezea, uita tot ce spusese sau, cel puțin, ce-l împinsese să vorbească și cădea iar în starea lui normală de semiamabilitate bovină, caracteristică tuturor muntenilor din regiune.

Pe măsură ce Slater îmbătrânea, rătăcirile lui de dimineață se îndesiră și deveniră din ce în ce mai violente, până când în cele din urmă, cu o lună înaintea sosirii lui la sanatoriu, se întâmplă drama în urma căreia a fost arestat de autorități.

Într-o zi, spre ora prânzului, la capătul unui somn adânc început în ajun la ora cinci, după o beție cu whisky, Slater se trezise brusc, scoțând niște urlete atât de fioroase, încât mai mulți vecini veniră în fugă spre coliba lui, coteț împuțit în care trăia împreună cu familia, tot atât de abjectă ca și el.

După ce se repezise afară, în zăpadă, începuse să sară în sus, cu brațele ridicate spre cer, zbierând că vrea cu tot dinadinsul să ajungă la „o cabană mare, mare de tot, cu acoperișul, zidurile și podeaua pline de lumină, unde se auzea răsunând o muzică ciudată și îndepărtată”. În timp ce doi oameni destul de voinici încercau să-l domolească, se zbătuse cu o putere și o furie de dement, răcnindu-și dorința frenetică de a găsi și de a omori o anume „creatură care strălucește și tremură, și râde”. În cele din urmă, după ce-l doborâse cu un pumn pe unul din cei care-l țineau, se aruncase asupra celuilalt într-un acces de nebunie ucigașă, urlând ca un diavol că „o să sară în aer și o să-și croiască un drum de foc prin orice i-ar sta în cale”.

Atunci, membrii familiei lui și vecinii fugiseră, cuprinși de panică. Când cei mai curajoși se întoarseră înapoi, constatară că Slater dispăruse, lăsând în urma lui o grămadă însângerată și de nerecunoscut, ce fusese un om viu cu o oră înainte. Niciunul dintre munteni nu îndrăzni să-i ia urma și, cu siguranță, ar fi fost toți foarte mulțumiți dacă Slater ar fi murit de frig. Dar după câteva zile, într-o bună dimineață, îl auziră urlând într-o râpă adâncă.

Întrucât reușise să supraviețuiască, se făcea simțită nevoia să scape de el într-un fel oarecare. Oameni înarmați porniră la vânătoare; nimeni nu va afla vreodată ce intenții aveau, căci un agent din poliția călare îi reperă, din întâmplare, le luă un interogatoriu, se alătură trupei lor și conduse oficial cercetările în numele șerifului…

În cea de-a treia zi, îl găsiră pe Slater leșinat în scorbura unui copac uriaș. Îl transportară la închisoarea cea mai apropiată. Medicii de boli nervoase veniți din Albany îl examinară de îndată ce își recapătă cunoștința. El le istorisi o poveste foarte simplă. Adormise într-o după-amiază, pe la apusul soarelui, după ce băuse o mulțime de alcool. Când se trezise, se afla în picioare pe zăpadă, cu mâinile pline de sânge, alături de cadavrul mutilat al vecinului său. Peter Slater, îngrozit, fugise în pădure, ca să se îndepărteze de locurile crimei. În afară de asta părea că nu mai știe nimic, iar întrebările meșteșugite ale alieniștilor nu-i putură smulge nici un alt amănunt.

În noaptea aceea, Slater dormi liniștit. Când se trezi a doua zi, arăta ca de obicei, în afară de o anumită schimbare în expresie. Doctorul Barnard, care observase faptul, avu impresia că remarcă o lucire stranie în ochii lui albaștri și o strângere aproape imperceptibilă a buzelor, ce părea să trădeze o hotărâre inteligentă. Dar, când îl interogă din nou, căzu în starea lui obișnuită de năuceală și se mulțumi să repete ce spusese cu o zi înainte.

Prima sa criză mintală apăru a treia zi. După un somn agitat, avu un acces de nebunie furioasă atât de violent, încât patru oameni trebuiră să-și unească puterile pentru a-l vârî în cămașa de forță. Medicii alieniști îi ascultară vorbele cu cea mai mare atenție, căci curiozitatea le fusese trezită de povestirile sugestive (deși adesea contradictorii și incoerente) ale vecinilor lui și ale familiei. Slater delira timp de peste un sfert de oră, descriind, în jargonul lui de muntean, clădiri de lumină verde, oceane ale spațiului, o muzică stranie, munți și văi ireale. Insistă mai ales asupra unei misterioase entități strălucitoare care pulsa, râdea și își bătea joc de el. Această personalitate imensă și nedeslușită părea a-i fi făcut o nedreptate îngrozitoare și cea mai mare dorință a lui era cea de a o ucide, ca să-și ia o revanșă triumfală. Ca să ajungă până la ea, el se va ridica trecând prin abisuri vide, arzând toate piedicile pe care le va întâlni în cale… Dintr-o dată, încetă să vorbească. Focul nebuniei i se stinse în ochi, și, cu o expresie prostească pe față, îi întrebă pe cei care-l interogau de ce îl țin legat. Doctorul Barnard desfăcu hățurile de piele ale cămășii de forță, dar le fixă la loc la venirea nopții, după ce îl convinse pe Slater să accepte legăturile de bună voie, în propriul său interes. Pacientul recunoscuse că i se întâmpla să spună lucruri ciudate, fără să știe de ce o face.

Crizele din săptămânile următoare nu aduseră medicilor nici un element nou. Meditară îndelung asupra sursei viziunilor lui Slater, căci, cum omul nu știa nici să citească, nici să scrie și cum părea să nu fi auzit în viața lui povestindu-se vreo legendă sau o poveste cu zâne, imaginile splendide care-i împestrițau discursurile păreau inexplicabile. Evident, nu puteau proveni dintr-un mit cunoscut, pentru că nefericitul dement nu știa să se exprime decât în dialectul lui. În delirul său, amintea de lucruri pe care nu le înțelegea și nu le putea explica; pretindea că le cunoscuse din experiență personală, dar nici un fel de povestire normală sau coerentă nu i le-ar fi putut vâri în cap. Medicii traseră concluzia că aceste tulburări mintale erau datorate unor vise anormale, a căror forță putea domina, un timp, mintea trează a acestui om primitiv. Slater fu judecat în toată regula, inculpat de omor, achitat pe motivul nebuniei și încredințat sanatoriului-închisoare în care ocupam un post neînsemnat.

Dat fiind interesul meu constant și profund pentru viața visurilor, începui să-l studiez cu lăcomie pe noul bolnav imediat ce am aflat toate elementele cazului său. Părea că are o oarecare simpatie pentru mine din cauza interesului pe care nu puteam să i-l ascund și a blândeții întrebărilor mele. Nu mă recunoștea niciodată în timpul crizelor, în timp ce mă aplecam, ținându-mi suflarea, asupra viziunilor cosmice evocate în discursurile lui fără șir; dar mă întâmpina cu prietenie în timpul orelor de liniște, așezat lângă fereastra lui cu gratii. Împletea coșulețe de paie și de nuiele, regretând, poate, libertatea din munți, pe veci pierdută. Familia lui nu-l vizita niciodată; probabil găsiseră un alt șef provizoriu.

Încet, încet, m-am simțit zdrobit și uluit de concepțiile fantastice ale Iui Joe Slater. Omul acesta era inferior în chip jalnic prin mentalitate și limbaj; dar viziunile lui titanice, deși descrise într-un jargon barbar, nu puteau să fi fost concepute decât de un creier excepțional. Cum era posibil ca imaginația greoaie a unui degenerat din Catskill să evoce scene a căror concepere implica o scânteie de geniu? Cum putuse înapoiatul acesta să-și facă o idee despre regatele scânteietoare ale spațiului pe care le descria în delirul său? Din ce în ce mai mult, înclinam să cred că în jalnica personalitate prostrată din fața mea se găsea nucleul unui lucru ce-mi depășea înțelegerea și care, încă și mai mult, depășea înțelegerea confraților mei întru știință și medicină, mult mai experimentați ca mine, dar mai puțin imaginativi.

Cu toate acestea, nu puteam scoate nimic precis de la bolnav. Făcând socoteala, aflasem un singur lucru: într-o viață onirică semi-corporală, Slater rătăcea (sau plutea) peste văi, coline și câmpii de o uluitoare splendoare, în palate și orașe de lumină, într-un spațiu infinit, necunoscut de om. El însuși nu era un țăran degenerat, ci o creatură importantă, mândră și dominatoare, hărțuită de un singur dușman de moarte, o entitate cu structură vizibilă, deși eternă, ce nu părea să îmbrace o formă omenească, pentru că Slater vorbea întotdeauna despre ea ca despre un lucru. Acest lucru îi cauzase un necaz înfiorător și misterios, pentru care dementul – dacă era dement – ardea să se răzbune.

Judecând după aluziile lui la respectivele lor sălașuri, am tras concluzia că el și lucrul luminos se întâlniseră pe picior de egalitate; că în existența lui de vis Slater era și el un lucru luminos de aceeași rasă ca și dușmanul lui. Această impresie era întărită de hotărârea lui, deseori exprimată, de a zbura prin spațiu și a arde tot ce va încerca să-i împiedice zborul. Totuși concepțiile sale erau formulate în termeni rustici total improprii; ceea ce mă conduse spre concluzia că, dacă există cu adevărat o lume a visului, acolo nu se folosea limbajul vorbit ca mijloc de transmitere a gândirii. Oare sufletul ce locuia acest trup inferior lupta cu disperare să exprime lucruri pe care o limbă șovăitoare și stupidă nu putea să le formuleze? Mă aflam în prezența unor emanații intelectuale care ar explica misterul dacă aș reuși să le descifrez?

Nu suflam o vorbă despre toate acestea superiorilor mei, căci vârsta matură este sceptică, cinică și puțin înclinată să accepte idei noi. De altfel, medicul șef îmi atrăsese recent atenția, cu un ton părintesc, că mă oboseam prea mult și că am nevoie de odihnă.

Eram, de multă vreme, convins că gândirea omenească este alcătuită, în esență, din mișcare atomică sau moleculară, transformabilă în unde de energie iradiantă cum ar fi căldura, lumina și electricitatea. Această convingere mă determinase să mă gândesc la posibilitatea unei comunicații mentale sau telepatice prin mijlocirea unui instrument apropriat. Pe când mă aflam încă la universitate, montasem niște aparate transmițătoare și receptoare destul de asemănătoare cu instrumentele rudimentare folosite în telegrafia fără fir. Le încercasem pe unul dintre colegi, dar, neobținând nici un rezultat, le pusesem bine, alături de un întreg talmeș-balmeș științific, cu gândul să le folosesc, poate, mai târziu.

Împins de dorința mea puternică de a-i sonda lui Joe Slater viața onirică, am căutat aparatele și mi-am petrecut câteva zile reparându-le. Când am fost gata, n-am pierdut nici o ocazie să le folosesc. De fiecare dată când Joe Slater avea o criză, puneam transmițătorul pe fruntea lui și receptorul pe a mea, apoi făceam reglaje constante și delicate, încercând să găsesc diverse lungimi de undă, oarecum ipotetice, ale energiei intelectuale. Nu-mi dădeam seama câtuși de puțin cum ar putea impresiile gândirii – admițând că ar ajunge până la mine – să declanșeze în creierul meu o reacție inteligentă, dar eram sigur că voi putea să le detectez și să le interpretez. Mi-am continuat deci experiențele, fără să suflu nimănui vreun cuvânt.

Evenimentul s-a produs la 21 februarie 1901. Când privesc în urmă, îmi dau seama cât de ireal pare totul și mă întreb uneori dacă bătrânul doctor Fenton n-avea cumva dreptate să atribuie aceste fapte imaginației mele înfierbântate. Mi-aduc aminte că m-a ascultat cu multă răbdare și bunătate; dar, după aceea, mi-a dat un calmant și mi-a acordat șase luni de concediu.

În noaptea aceea fatală eram în culmea tulburării și agitației, căci, în ciuda îngrijirilor excelente primite, Joe Slater se afla, fără îndoială, în preajma morții. Poate că nu putuse suporta pierderea libertății, poate că tumultul din creierul lui devenise prea violent pentru trupul lânced; orice-ar fi fost, flacăra era pe cale să se stingă. Spre sfârșitul zilei ațipi și, la căderea nopții, căzu într-un somn agitat.

Contrar obiceiului, nu i-am pus cămașa de forță; mi se părea prea slăbit ca să fie periculos, chiar dacă s-ar fi trezit sub efectul unei crize mintale înainte să-și dea sufletul. Dar am avut grijă să fixez pe fruntea lui și pe a mea cele două părți ale „radioului” meu cosmic, sperând, în ciuda lipsei de speranță, să primesc un prim și ultim mesaj din lumea viselor în puținul timp ce-mi rămânea. Se găsea cu noi în celulă un infirmier, individ mediocru care nu a înțeles scopul aparatului meu și nu s-a gândit să mă întrebe ce intenții am. Pe măsură ce treceau orele, i-am văzut capul căzându-i în piept, adormit, dar m-am ferit să-l deranjez. Cred că am ațipit și eu un pic mai târziu, legănat de respirația ritmică a celor doi.

M-am trezit în sunetul unei melodii supranaturale. Acorduri, vibrații, extazuri armonice răsunau pasionat din toate părțile în timp ce în fața ochilor mei fermecați se desfășura un spectacol uluitor, de o frumusețe supremă. Ziduri, coloane, arhitrave de foc viu străluceau în jurul locului unde eu păream că plutesc în văzduh, urcând într-o boltă nemăsurată de o splendoare de nedescris. Amestecându-se cu această bogăție arhitecturală (sau, mai curând, luându-i locul, din când în când, într-o mișcare caleidoscopică) apăreau câmpii vaste și văi grațioase, munți înalți și peșteri atrăgătoare, împodobite cu toate farmecele unui peisaj pe care puteam să mi le închipui, dar formate totuși dintr-o singură și aceeași entitate plastică, eterată, cu o textură aparținând în aceeași măsură spiritului cât și materiei. În timp ce contemplam acest spectacol, mi-am dat seama că mintea mea poseda cheia acestor metamorfoze încântătoare, căci fiecare scenă nouă era cea pe care spiritul meu schimbător dorea mai mult s-o vadă. În acest regat ceresc, nu mă simțeam străin: tot ce vedeam și auzeam îmi era familiar, cum fusese veșnic înaintea mea, cum va fi veșnic după mine.

Apoi, aura scânteietoare a fratelui meu de lumină se apropie de mine și comunicarăm, de la suflet la suflet, într-un schimb de gânduri tăcut și perfect. Era un ceas al triumfului, căci fratele meu scăpa, în sfârșit, dintr-o sclavie periodică și înjositoare; scăpa pentru totdeauna și se pregătea să-l urmărească pe blestematul dușman până în regiunile cele mai îndepărtate ale eterului, ca să-și reverse asupra lui răzbunarea arzătoare ce va zgudui sferele. Am plutit astfel un timp, apoi, mi-am dat seama că lucrurile se ștergeau și dispăreau în jurul nostru, ca și cum o putere necunoscută m-ar fi atras spre pământ, unde n-aveam nici cel mai mic chef să merg. Forma de lângă mine păru să simtă și ea o schimbare căci, treptat, puse capăt discursului ei și se pregăti de plecare, topindu-se din fața ochilor mei un pic mai încet decât celelalte lucruri. Am mai schimbat câteva gânduri încă și am înțeles că fratele meu și cu mine eram chemați înapoi în sclavie: dar, pentru el, va fi ultima dată. Jalnicul lui înveliș planetar era aproape de clipa sfârșitului și, în mai puțin de o oră, va fi liber să-și urmărească asupritorul de-a lungul Căii Laptelui până la hotarele infinitului.

Un șoc net separă ultima mea impresie din lumea strălucirii de brusca trezire. În timp ce mă îndreptam de spate în fotoliu, un pic rușinat de mine însumi, îl văzui pe muribund mișcând ușor în pat. Joe Slater se trezea, desigur pentru ultima dată. Observându-l mai de-aproape, am văzut că pe obrajii gălbejiți străluceau pete de culoare care nu existaseră înainte. Buzele-i erau strânse ferm, parcă sub puterea voinței unui personaj mult mai energic decât el. În cele din urmă, toată fața i se înțepeni, iar capul cu ochii închiși se agită în toate părțile.

Fără să-l scol pe infirmierul adormit, am potrivit iar „radioul” telepatic ca să captez ultimul mesaj pe care cel ce visa mi l-ar fi putut transmite. Dintr-o dată, capul se întoarse grăbit în direcția mea și ochii se deschiseră. Am rămas trăsnit de uimire: omul ce fusese Joe Slater, munteanul degenerat din Catskill, ațintea asupra mea doi ochi sclipitori, al căror albastru părea mai adânc. Nu ghiceai în această privire nici nebunie, nici degenerare; am simțit că, fără îndoială, contemplam un chip în spatele căruia se găsea un spirit activ, dintr-un ordin superior.

În acel moment, mi-am dat seama că asupra creierului meu se exercita o influență exterioară. Am închis ochii ca să-mi concentrez mai bine gândurile și am fost răsplătit prin certitudinea pozitivă că mesajul mintal mult așteptat sosea, în sfârșit. Fiecare idee transmisă se forma rapid în mintea mea și, deși nici un limbaj concret nu a fost întrebuințat, am asociat concepția și exprimarea cu atâta ușurință, că îmi părea că aud o comunicare tăcută în engleză.

„Joe Slater e mort”, îmi spuse vocea înspăimântătoare ce ajungea la mine de dincolo de zidul somnului.

Pradă unei curiozități îngrozite, am privit bolnavul întins pe pat: dar ochii albaștri rămâneau, în continuare, fixați calm asupra mea, chipul păstra expresia vieții inteligente.

„Mai bine că e mort, continuă vocea, căci era incapabil să suporte povara intelectului unei entități cosmice. Trupul lui grosolan nu s-a putut adapta la ajustările necesare între viața în eter și viața planetei lui. Era prea apropiat de animal, prea departe de om; din cauza acestei imperfecțiuni ai reușit tu să mă descoperi, căci sufletele cosmice și sufletele planetare n-ar trebui să se întâlnească niciodată. El a cunoscut chinul și închisoarea mea diurnă timp de patruzeci și doi de ani pământești.

Sunt o entitate asemănătoare celei în care te transformi tu în libertatea somnului fără vise. Sunt fratele tău de lumină și am plutit împreună cu tine în văile scânteietoare. Nu-mi este îngăduit să dezvălui eului tău pământesc natura eului tău adevărat, dar suntem toți călători ce străbat spații imense și secoli nenumărați. Poate că la anul voi fi în anticul Egipt sau poate în cruntul imperiu a lui Tsan Chan, care va veni peste trei mii de ani. Tu și cu mine am ajuns până în lumile ce se învârtejesc în jurul lui Arcturus cel roșu, am sălășluit în trupul insectelor filozofe ce se târăsc, mândre, pe cea de-a patra lună a lui Jupiter. Cât de puțin cunoaște eul pământesc viața și întinderea ei! Cât de puțin trebuie el să cunoască pentru a-și putea păstra liniștea sufletului!

Cât despre cel ce mă persecută, nu pot să-ți spun nimic. Voi, pământenii, i-ați simțit prezența îndepărtată, fără să vă dați seama, și i-ați dat acestui far strălucitor numele Algol, Steaua Diavolului. De mii de veacuri am luptat zadarnic să-l întâlnesc și să-l înving pe tiran, dar am fost împiedicat de bariera trupurilor materiale. În seara asta, mă voi avânta ca Nemesis, mesager al unei drepte și distrugătoare răzbunări. Privește-mă când voi fi pe cer, lângă Steaua Diavolului.

Nu pot să-ți spun mai mult, căci trupul lui Joe Slater înțepenește și se răcește, celulele grosolane ale creierului său nu mai vibrează cum vreau eu. Ai fost singurul meu prieten pe planeta aceasta, singurul suflet care m-a ghicit și m-a căutat în învelișul respingător ce zace în fața ta. Ne vom întâlni din nou: poate în cețurile strălucitoare de pe Spada Orionului, poate pe un podiș pustiu al Asiei preistorice, poate chiar în noaptea asta, în vise pe care ai să le uiți, poate sub altă formă – peste mii de veacuri, când sistemul solar se va fi spulberat”.

În acest moment, undele gândirii încetară dintr-o dată, iar ochii spălăciți ai celui ce visa (sau poate ar trebui să spun: ai mortului?) deveniră sticloși. Total buimăcit, m-am apropiat de patul lui și i-am pipăit încheietura mâinii: era rece, țeapănă, fără puls. Obrajii gălbejiți păliră, buzele groase se întredeschiseră și dădură la iveală colții putrezi ai lui Joe Slater. Înfiorat, am tras pătura peste chipul hâd și l-am trezit pe infirmier. Apoi, am ieșit din celulă și m-am dus, tăcut, în camera mea. Mă încerca dorința tiranică și inexplicabilă de a mă afunda într-un somn plin de visuri pe care să nu mi le amintesc la trezire.

Punctul culminant al aventurii? Oare care simplă dare de seamă științifică s-ar putea lăuda cu o concluzie atât de măreață?

M-am mulțumit să înșir lucruri pe care le consider a fi fapte, lăsându-vă să le interpretați cum vă place. După cum am spus, superiorul meu, bătrânul doctor Fenton neagă realitatea povestirii mele. El afirmă că nervii mei erau surmenați și că aveam mare nevoie de un lung concediu plătit, pe care de altfel mi l-a și acordat cu generozitate. Mi-a jurat pe onoarea lui de medic că Joe Slater era un paranoic obișnuit și că ideile lui fantastice își aveau, probabil, rădăcinile în poveștile populare, transmise din generație în generație, chiar și în comunitățile cele mai decăzute. Dar, orice ar spune el, nu pot uita ce am văzut pe cer în noaptea în care a murit Joe Slater. Ca să nu fiu luat drept un martor părtinitor, voi lăsa o altă pană să vă descrie acel punct culminant pe care-l așteptați. Citez, cuvânt cu cuvânt, raportul asupra nașterii stelei Nova Persei, așa cum a fost scris de profesorul Garrett P. Serviss, o autoritate în domeniul astronomiei:

La 22 februarie 1901, doctorul Anderson, de la Edimburgh, a descoperit o minunată stea nouă nu prea departe de Algol, într-un punct în care niciodată nu mai fusese văzut un astru înainte de asta. În douăzeci și patru de ore, noua stea devenise atât de strălucitoare, încât eclipsa și steaua Capella. În cursul celor două săptămâni următoare, strălucirea ei s-a micșorat considerabil și, după câteva luni, abia dacă mai era vizibilă cu ochiul liber.

SFÂRȘIT

1 Trapper – vânător ce prinde vânatul cu ajutorul curselor