Domnii trecatoare. Domnitori uitati

FECIORII SI NEPOTUL MĂRIEI SALE

Mohorîtă și geroasă a mai fost ultima zi de ghenar văleat 6926 de la zidirea lumii, sau, cum am spune în zilele noastre, 31 ianuarie 1418. Dangăte prelungi de clo­pot vesteau în toată țara că marele și bunul domnitor Mircea închisese ochii, spre veșnică odihnă. Patru zii mai tîrziu fusese pogorît în gropnița de la Cozia, lăsînd grijile domniei și ale țării pe seama feciorului său, Mihail.

Toată suflarea românească și chiar a altor neamuri creștine fu ațintită asupra noului domn, a cărui moște­nire era în mare primejdie de a fi apucată de flamura islamului. Nu rămînea țara de izbeliște, pentru că griju­liul părinte hotărîse ca acest cocon să-i urmeze în scaun, încă clin fragedă tinerețe l-a luat pe lîngă sine, ca să-l învețe temeinic ce însemna să cîrmuiești o țară mică. dar așezată în calea tuturor răutăților.

Mai avusese bătrînul domn și alți feciori și nepoți, dar dintre toți alegerea măriei-sale căzuse asupra lui Mihail, care-i semăna cel mai mult. Hrisoavele vremii spun că, încă din 27 decembrie 1391, Mihail semnase actul de danie al moșiei Scoreni din Țara Făgărașului, alături de tatăl său1. Tot împreună au iscălit și pe un act din 11 mai 1409, precum și multe alte zapise și urice, dar cel mai bine s-a păstrat inscripția de pe clopotul monastirii de la Cotmeana. Peste tot se pomenește des­pre cei doi voievozi, tată și fiu, aflați alături la domnie.

Bună ucenicie făcuse atunci tînărul voievod, încît spre sfîrșitul domniei marelui său părinte ocîrmuise sin­gur țara, avînd propria lui pecete. Niciodată însă nu se sumețise a-și depăși tatăl, căci de multe ori adăugase înaintea iscăliturii vorbele „și cu voia părintelui meu", dovedind că una era gîndirea celor doi2.

Alături de viteazul Mircea, pusese și el spada și mintea la înfăptuirea țării pe care o moștenise și căreia îi rămăsese singur cârmaci. Știuse prea bine răposatul că multora dintre marii boieri nu le-ar fi fost pe plac o con­tinuare a domniei atît de severe dar drepte, și, trecînd in­tru cele veșnice, avusese grijă ca nici o sminteală să nu fie cu putință. Boierii clevetitori, vrînd-nevrînd, și-au înclinat capetele, au mormăit în bărbi, dar s-au plecat sărutînd mîna domnitorului ca și cum nu s-ar fi petre­cut nimic.

De fapt nici nu fusese vreo schimbare, și ca dovadă avem un act ce poartă data de 5 iunie 1418, acordînd locuitorilor din Cisnădie dreptul la pășunile din munții Argeșului, în care numai numele domnitorului era altul: ,.Io, Mihail, marele voievod și domn, stăpinind și dom­nind toată țara Ungrovlahiei și peste munți încă și păr­țile tătărești și herțeg Amlașului și Făgărașului și domn

1 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, voi. I, supl. 2, Bu­curești 1900.

2 Alexandru Vasilescu, Urmașii lui Mircea cel Bătrîn pînă la Vlaă Țepeș, în „Revista pentru Istorie, Arheologie și Filolo­gie", voi. XV, București, 1914, p. 120—170. Vezi și Ștefan Ștefă-nescu, Țara Românească de la Basarab I „Întemeietorul" pînă la Mihai Viteazul, București, 1970.

6

Banatului de Severin și de ambele laturi pe toată Dună­rea și pînă la Marea cea mare și cetății Dîrstorului stă-pînitor"1. ..

Să fi uitat oare Mihail că, încă din 1417, turcii ocu­paseră pămîntul dintre Dunăre și Mare? împreună cu bătrînul Mircea refuzaseră plata tributului, sprijinindu-l pe șeicul Bedred-Din contra măritului sultan Mehmed I Chirișgii2. Dar au fost înfrînți și siliți să-și plece capul a închinăciune în fața oștilor ienicerești, ba au mai plătit ' și haraciul pe ani în urmă, numai ca pacea să domnească din nou. Mai mult însă, trebuiseră să se tragă cu ostile de pe acele meleaguri, lăsînd norodul sub jugul păgîn. Erau fapte ce nu se puteau uita, și tocmai de aceea, așa după cum se obișnuia pe vremuri, în titulatura domneas­că se treceau toate ținuturile ce de drept s-ar fi cuvenit să fie sub schiptrul unui domnitor.

Mult se întristase întreaga țară .atunci cînd bătrînul voievod o părăsise. Era viforniță de iarnă și asprimea vremii făcea să se înfioare inima de grija răutăților ce erau de așteptat o dată cu desprimăvărarea. Cu toate acestea, norii cei negri, prevestitori de furtună, nu se arătaseră în geana zării, și măria-sa Mihail, ca un bun gospodar, a hotărît să chivernisească, pînă una-alta, tre­burile dinăuntru ale țării. Actul din 10 iulie 1418, prin care se pomenea de moșnenii „Star Chiojdului'i, dove­dește nu numai vechimea acelui sat încă de dinaintea „descălecatului țării"3, ci și grija măriei-sale pentru ca treburile să meargă pe mai departe ca și pînă atunci.

Vecinii, fie ei prieteni, fie dușmani, mai aveau încă în minte faima viteazului Mircea, dar mai ales faptele de vitejie ale ostașilor lui, care acum se aflau în jurul

1 E. Hurmuzaki, op. cit.

2 Mehmed I (1413—1421).

3 E. Hurmuzaki, Documente, voi. XV, supl. 1, București 1911, p. 10—11. Vezi și C. C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Isr-toria Românilor, voi. II, București, 1976, p. 113.

lui Mihail. Către părțile de miază-noapte și soare-răsare, domnea în Moldova blîndul și pașnicul Alexandru, care nu uitase că-și datora domnia lui Mircea și care la ne­voie ar fi putut să fie un sprijin de nădejde pentru fe­ciorul binefăcătorului său. Peste munți, în regatul Unga­riei, Sigismund-crai, ajuns și împărat german încă din 1411, cu toată mîndrîa lui crăiască avea să-și amintească de vremurile cînd luptase alături de Mircea și că, fiind suzeran al Țării Românești. îi datora și ocrotire. Către asfințit, pe plaiuri bănățene, deși sub oblăduirea acelu­iași împărat, stăpîn atotputernic era vestitul Pippo Spa-no1, marele și neîmpăcatul dușman al închinătorilor Co­ranului. Spre miazăzi, cu toată înțelegerea din 1417, tur­cii erau cu ochii la nord de Dunăre, și de bună seamă că moartea ghiaurului Mircea ar fi fost un bun prilej pentru ei ca să-și întindă stăpînirea și în coasta Ungariei. Numai că în acel an nu intra, se vede, în socotelile lor o cotropire a Țării Românești. Mai tîrziu, cine știe?

Așa cum începuse domnia, cu pace și liniște, făgă­duia să fie asemănătoare celei din Moldova, unde înțe­leptul Alexandru o ferise de relele războiului. Poate chiar așa gîndea și măria-sa Mihail și cu el o dată și supu­șii, bucuroși de vremuri ca în domnia bătrînului Mircea vodă, cînd, în 7 iunie 1419, pe nepusă masă, împăratul Sigismund porunci contelui Mihaly al secuilor să ocupe pe dată cetatea Branului. Ce se întîmplase? De ce o ase­menea supărare pe marele împărat, încît să lipsească vistieria țării de venitul ce-l aducea vama de acolo? încă din 1413, cei doi domnitori, tată și fiu, în semn de bună­voință pentru brașoveni, le îngăduiseră ca la trecerea prin Bran fiecare călăreț să dea vamă numai trei bani.

1 Se numea Filippo de Școlari (cunoscut și sub numele de Pippo da Ozora), condotier florentin în slujba regelui Sigismund. Din 1419 devine conducător al Severinului, Orșovei și Meha-diei.

Yameșii însă de multe ori au nesocotit voința stăpînirii și, mai ales după moartea lui Mircea, brașovenii au avut de pătimit. Mai întîi au făcut plîngere către Mihail, stă-pînul legiuit al locului, care cu asprime a poruncit să nu li se mai facă supărări, însă, fie că vameșii n-au dat ascul­tare, fie că alta va fi fost cauza, diriguitorii din Țara Bîrsei au scris și împăratului1. Acesta, vrînd să se arate că el este marele stăpîn, a dat poruncă secuilor să des­ființeze vama, ocupînd totodată castelui de la Bran. Dar, pînă la a îndeplini voința împărătească, cornițele secui­lor ar fi avut de întîmpinat pe oștenii români, stăpîni ai castelului, care primiseră la rîndul lor poruncă să nu se clintească din loc. Erau acei oșteni căliți în luptele cu turcii, vitejii lui Mircea. Și, astfel, lucrurile au rămas ne­schimbate ani la rînd. Abia în 1427 ostașii lui Sigismund au reușit să ocupe Branul, cînd Țara Românească se afla la mare strîmtoare.

Întîmplările de peste munți nu erau decît semnele prevestitoare ale nenorocirilor ce aveau să se abată peste țară dinspre partea turcilor. Mihail știa prea bine că, neplătind haraciul mai bine de trei ani, turcul avea să-și ceară drepturile, dar tot așa de bine știa că cel mai nime­rit, pentru o oaste mică și vitează, era să atace chiar în țara dușmanului, pentru a-și feri supușii de prăpădul luptelor. Bunul său prieten și vecin, Pippo Spân*), a dat semnalul luptei contra paginilor încă de la începutul anului 1419, atacîndu-i prin părțile Serbiei. La rîndul său Mihail i-a atacat din coastă, și astfel cei doi vajnici luptători au cîștigat nenumărate bătălii, trezind nădej­dea unei apropiate eliberări de sub jugul turcesc a celor­lalte neamuri balcanice.

Turcii însă nu îngăduiau ca niște ghiauri, puțini la număr, să le zdruncine slăpînirea clădită cu atîta trudă,

1 Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (1387— 5437), împărat german din 1411, dar încoronat abia în 1433.

mai ales că ținta lor principală devenise Constantinopo-lul, și nu Dunărea. Și-au strîns din nou puterile, silin-du-i pe cei doi cutezători să bată în retragere, Mihail fiind astfel nevoit să renunțe la stăpînirea sa de la sud de Dunăre. Tot atunci au ocupat turcii Isaccea și Ieni Sala. care, întărite cu ostași de-ai lor, au devenit puter­nice puncte de atac și control militar asupra provinciei dintre Dunăre și Mare. Dobrogea va ajunge astfel supusă stăpînirii străine pentru mai multe veacuri.

Sultanul Mehmed I nu s-a mulțumit însă cu atît. în vara anului 1419 trece cu ostile sale Dunărea, pustiind Țara Românească. Motive avea destule, slăvitul padișah, să se răzbune pe feciorul ghiaurului Mircea, care luase parte cînd lui Musa, cînd lui Mustafa. frații lui. cînd altora care doreau cu orice preț să-l împiedice pe el, pri­mul ce purta numele Profetului, să domnească în împă­răția tatălui său, Baiazid Trăsnetul1. în afară de aceasta, feciorul lui Mircea legase prietenie cu blestematul Pippo Spano și, împreună, mare pagubă și rușine mai făcuseră oștenilor Semilunii. Necredinciosul domn nu plătise nici haraciul, iar pe deasupra mai era legat cu jurămînt de supunere față de Sigismund, capul creștinătății. Dar cîte alte motive ar mai fi putut găsi năbădăiosul sultan, dacă ar fi vrut... Ca nu cumva să-i sară în ajutor Pippo Spa­no cu bănățenii lui. sultanul a hotărît ca marele vizir să-l atace prin Serbia și să încerce să ocupe Banatul de Severin, punînd astfel o stavilă între cei doi prieteni. El. sultanul, împreună cu grosul oștirih la 15 august 1419, a trecut bătrînul fluviu, hotărît să transforme țara în praf și pulbere.

În fața marii primejdii. Mihail și-a strîns în grabă oastea, căutînd să împiedice înaintarea turcească. Din

1 În istoriografia noastră s-a obișnuit ca numele de Baiazid Ilderim să se traducă prin „Baiazid Fulgerul". în limba turcă. însă, yldirim înseamnă „trăsnet".

Banat, ajutor nu mai putea primi, și atunci firește că s-a îndreptat către ocrotitorul său de drept, împăratul Sigismund. Acesta se afla tocmai ia Oradea, unde popa Agaton, trimisul domnitorului român, n-a ajuns decît către sfârșitul lunii septembrie. Aici bietul popă a avut mai întîi de întîmpinat mustrările împăratului, care era nemulțumit de faptul că Mihail îi împiedicase pe secui să ocupe Branul. Apoi l-a mustrat că stăpînul său se sumețea să nu se considere închinat împărăției decît numai pentru moșiile din Transilvania, și nu pentru în­treaga Țară Românească ... Și multe alte motive de su­părare avusese împăratul dinspre domnitorul care-i cerea ajutorul atît de grabnic. Agaton a ascultat cu evlavie nemulțumirea împărătească și, în cele din urmă, a izbu­tit să-l îmbuneze, făgăduindu-i, în numele domnului său, tot ce i se ceruse. Pe deasupra, a mai obținut de la îm­părat privilegii pentru clerul ortodox și făgăduiala să nu se smintească vechea credință a românilor.

Tot la Oradea s-a mai primit și vestea precum că Pippo Spano, care luptase între Niș și Nicopole pînă atunci, la 4 octombrie dăduse o luptă crîncenă chiar pe pămîntul bănățean. Asta l-a făcut pe împărat să-și ur­nească oastea în întîmpinarea paginilor. în fața oștirii odihnite a creștinilor, turcii s-au risipit, renunțînd pe moment la cucerirea Banatului de Severin, înlesnindu-i astfel lui Sigismund să treacă nestingherit, pe la*Porțile de Fier, în Oltenia.

Se părea că venea în ajutorul lui Mihail, care încă se mai lupta cu turcii, dar împăratul a făcut mai întîi un popas la Vodița. Acolo, la 28 octombrie 1419, a lăsat act de privilegii pentru mănăstirile Vodița și Tismana, vrînd să arate că și pe acele ținuturi tot el era stăpînul. Apoi a socotit cu cale să ocupe Banatul de Severin și să-l treacă sub stăpînirea lui Pippo Spano.

Cam acesta fiind „ajutorul" dat de împăratul creș­tin, celălalt împărat, păgînul Mehmed, a ocupat la rîn­dul său cetatea Giurgiu, punînd astfel pentru multă vre­me piciorul turcesc în Cîmpia Română.

Rămas la fel de singur în fața turcilor care-i pustiau țara, știind că sprijinul din partea bănățenilor nu era cu putință, Mihail a hotărît să se împace cu cotropitorii. Cu. daruri și făgăduieli de tot felul, cîștigînd de partea sa și cîțiva dregători otomani, pînă la urmă a reușit să încheie pace. Cu multă durere în suflet, a primit ca păminturile ocupate să rămînă în stăpînirea turcilor, plătindu-le și haraciul pe ani în urmă. La fel de mare a fost și dure­rea de părinte ce a simțit-o fiind nevoit să se despartă și de cei doi coconi ai săi, Radu și Mihai, dați ostatici la turci și pe care nu avea să-i mai vadă niciodată.