In slujba domniei – volumul 1,2,3

MOARA DRACILOR

Primăvara venise ceva mai devreme pe plaiurile bănățene, în acel an al mântuirii, 1616. Ogoarele arate, unele chiar și semănate, abureau sub soarele molcom, prevestind un an încărcat de bucate. Barem, dacă peste vară turcii de dincolo de Dunăre i-ar fi lăsat în tihnă pe bieții plugari, s-ar fi bucurat și ei de mai mult saț în zilele viforoase ale iernii. Însă, oricum, asta nu stătea în voia oamenilor locului.

Pe drumeagul ce ducea de la Caransebeș către Mehadia, un călător se legăna în pasul domol al calului, bucurându-se și om și dobitoc de razele călduțe ale sfântului soare. După veșminte arăta a fi un oștean în plată, și după toate semnele se afla cam de multișor în șa. Frâul atârna pe grumazul frumosului armăsar, călărețul odihnindu-și stânga, care-i atârna pe lângă trup, în vreme ce cu dreapta se căznea să sufle într-o frunză, așa cum își amintea de pe vremea când era de-o șchioapă. Îi sălta inima de bucurie recunoscând vreun deal, ori vreun dâmb și chiar falnicii stejari, ce păreau că nu mai crescuseră de când trecuse ultima dată pe acele meleaguri. Se scurseseră mai bine de șapte ani de atunci și poate că nimeni astăzi nu și-ar mai da seama, văzându-l pe ditamai oșteanul că este unul și același cu feciorașul răposatului cneaz Iancu de la Borlova, plecat în lume să-și afle rostul. Dorul după fapte vitejești și mai ales sângele stră­bunilor lui, cnezi din tată-n fiu, l-au îndemnat să apuce calea armelor, vânturând țara în lung și-n lat, până s-a aciuat în Iașul Moldovei, la curtea măriei-sale Io Ștefan vodă Tomșa. Mulți îl sfă­tuiseră să-și schimbe până și numele de Marcu, așa cum îl căpătase din botez, și să se dea drept sârb, ori neamț, ca să se poată băga mai lesne lefegiu. Dar el se mândrea cu stirpea lui bănățeană și nu vedea pricină să se lepede de un nume ce-l purtau atâția feciori prin Borlova. De vitejie, apăi avea ce povesti, căci, de când îi lumea, românii din acel colț de țară tot cu arma-n mână și-au păzit ogoarele.

Ce-i drept, avea o strângere de inimă când se gândea la casa părintească, lăsată de izbeliște după moartea mumă-si, că neamuri apropiate nu prea avea, însă în satul lor nicicând și nimeni nu s-a lăcomit la bunurile celui plecat vremelnic. Poate că ar mai fi zăbovit prin depărtări, de n-ar fi fost mazilit măria sa vodă Tomșa, chiar în toamna trecută, și Marcu nu s-a mai încumetat să bată drumurile surghiunului alături de stăpânul său. Nu prea i-a venit la îndemână lui Vodă, când i-a cerut îngăduința să se întoarcă acasă, fiindcă domnitorul prinsese mare drag de sluji­torul credincios care-i fusese bănățeanul. „Pas, Marcule, cu mine, că ne-om întoarce iarăși în țara Moldovei și mult bine are să-ți fie!” îi spusese domnul. „Bucuros mărite stăpân, da în țara turcului mă înăbuș și doru' de casă mă sfâșâie.” „D-apăi că și aici în Iași fost-ai departe de satul tău, ș-ai trăit fără năcaz.” „Departe, stăpâne, da tot țară românească să cheamă că îi, și nu m-am știut înstrăinat, da'n țară turcească... parcă-i altcum!”

Vodă nu mai avusese ce spune și-i dăduse dreptate, oftând din adâncul rărunchilor, căci urma să apuce calea străinătății și cine știa de se va întoarce vreodată, măcar că asta-i era nă­dejdea. Marcu însă i-a făgăduit că de-o fi să mai ajungă la domnie, fie în Moldova, fie în Țara Românească, n-avea să pregete a i se înfățoșa, ca slugă credincioasă, orișicând l-ar fi chemat. Din toată inima măria-sa l-a îmbrățișat ca pe un vechi și credincios tovarăș de luptă, dându-i o bunicică răsplată în galbeni, ca să-și încropească gospodărie răzășească prin părțile Banatului, atât de mult lăudate de Marcu. Atunci abia își va fi adus aminte feciorul de ochii cei verzi ai Ani­ței, codana ce lăcrămase într-ascuns la plecarea lui din Borlova...

Cam aste gânduri îi treceau prin cap drumețului, simțindu-și sufletul potolit ca după o grea viforniță, când bidiviul se opri, ciulindu-și urechile. Marcu nu se îndoi că cine știe ce sălbă­tăciune îl va fi făcut pe cal să rămână-n loc, măcar că nu se spăimânta din orișice. Prinse pe dată frâul, aruncând frunza de la gură, și trase și el cu urechea. Într-adevăr, din depărtare se deslușea un tropot, iar pe acele vremuri nu aveai cum ști dacă cel ce-ți ieșea în cale nu era vreun vrăjmaș. Oricum, paza bună trece primejdia rea, așa că-și roti ochii după vreun adăpost trecător. Își amin­tea bine că după dâmbul din dreapta șleaului era pe vremuri Moara Dracilor, de lângă care înce­pea un colț de pădure, cu desiș încâlcit, unde străinii nu s-ar fi încumetat să pătrundă, iar cei din partea locului își făceau cruce și se îndepărtau de un astfel de loc blestemat, așa că dădu pinteni îndreptându-se într-acolo.

Bătrânele ziduri, mucegăite, rămăseseră neschimbate de când le știa. Un fior îi străbătu șira spinării, aducându-și aminte cum în copilăria lui se povestea că vârcolacii și strigoii de la Moara Dracilor sugeau sângele celor ce cutezau să le tulbure liniștea; și se mai zvonea că mulți oameni și-au pierdut mințile, după un popas în acel loc înfricoșător. Dar nu de teamă ocoli el zidurile, ci spre a-și priponi calul în desișul lăstărișului, îndepărtându-l cât mai mult de drumul-mare. Ajuns în umbra copacilor ce încă nu înfrunziseră deplin, fu nevoit să se afunde mai adânc în pădure, apoi, tiptil, făcând cale întoarsă, se pitulă după o tufă mai răsărită. Dinspre miazăzi, se auzea acum destul de bine goana cailor.

N-avu prea mult de așteptat, că pe dată se iviră câțiva călăreți și, ca un făcut, încetiniră tocmai în dreptul lui, de parcă ar fi căutat și ei un loc de popas mai ferit. Pâlcul se opri și cel din frunte arătă cu brațul zidurile morii, apoi cu toții se zoriră spre locul blestemat. Marcu se lipi cu burta de pământ, fiindcă noii veniți erau cinci, deși unul dintre ei atârna de-a lungul șeii, legat cobză. Ajunși între ruine, ceilalți îl traseră pe nevolnic doborându-l la pământ și făcându-l să icnească de durere. După veșminte, Marcu înțelese că era vorba de un închinător al profetu­lui.

― Stăm o vreme, spuse deodată cel ce venise în frunte și părea căpetenie. Ai lui or să treacă fără să le dea prin cap că suntem aici, după care tăiem calea prin spate și ne strecurăm în pădure.

Oșteanul pricepu totul, întrucât vorbeau sârbește, limbă ce nu-i era necunoscută. Îi venea chiar să se dea pe față, căci dacă străinii s-ar fi ținut de vorbă să treacă prin pădure i-ar fi văzut calul și s-ar fi dat astfel în vileag. Căpetenia părea a fi un haiduc spătos și Marcu îi cunoștea pe acești oameni, care veșnic se încrâncenau cu păgânii. Așa că n-aveau decât să-l spânzure pe turc, ori să-i facă ce vor fi poftit, nu era treaba lui.

― Mirko, zise unul, ce-ar fi să rămânem cu păgânul numai doi inși, iar ceilalți să fugă mai departe, încât urmăritorii să nu-și dea seama că ne-am oprit.

Marcu se uită la cel ce vorbise, socotind că nu era prost deloc, căci era firesc ca urmăritorii să mai tragă și cu urechea din când în când, spre a-și da seama încotro s-o apuce.