El

L-am zărit într-o noapte de insomnie, pe când umblam disperat să-mi salvez sufletul și idealul. Venirea mea la New York fusese o greșeală, de vreme ce trăsesem nădejde că aveam să găsesc farmecul și inspirația în bogatele labirinturi ale vechilor ulițe ce șerpuiesc la nesfârșit prin fundături, piețe și cheiuri uitate, până la alte fundături, piețe și cheiuri la fel de uitate, dar și în modernele turnuri și foișoare ce se înalță ciclopic pe întunecatul fundal babilonian luminat de cornul lunii în scădere; în schimb, am descoperit doar o senzație de oroare și opresiune care amenința să pună stăpânire pe mine, să mă paralizeze și să mă distrugă.

Dezamăgirea mă copleșise treptat. Sosind pentru prima oară în oraș, l-am zărit în amurg, de pe un pod, înălțându-se maiestuos deasupra apelor, cu incredibilele sale piscuri și piramide ivindu-se delicate ca niște flori din vălurile ceții violete, parcă jucându-se cu norii, flăcărui aurii, sub razele primelor stele ale serii. Apoi, una câte una, luminile se aprinseră la ferestre, deasupra undelor scânteietoare pe care pluteau felinare legănate, și cornuri grave produceau armonii stranii. Orașul însuși deveni un firmament înstelat de vis, îmbălsămat de muzici de basm. Părea să adune laolaltă minunile din Carcassonne, Samarkand și El Dorado, din toate glorioasele și legendarele cetăți. La scurt timp după aceea, m-am lăsat purtat printre acele alei străvechi, atât de dragi închipuirii mele, căi și pasaje înguste, întortocheate, cu salbe de clădiri din cărămidă roșie, prin care sclipeau ochiuri mici de geam deasupra intrărilor încadrate de pilaștri, în fața cărora dormitau calești aurite și lectici lambrisate. La prima impresie pe care mi-o lăsară toate aceste lucruri îndelung dorite, am crezut că dobândisem cu adevărat acele comori care ar fi scos poetul din mine odată cu trecerea timpului.

Dar succesul și fericirea nu-mi erau sortite. Stridenta lumină a zilei dădea la iveală numai mizeria și alienarea, insalubra proliferare a pietrei acolo unde luna schițase vag magia veche și iubirea. Oamenii care forfoteau prin străduțele ca niște jgheaburi erau străini bondoci, oacheși, cu chipuri asprite și ochi mici, venetici vicleni, lipsiți de vise și de interes față de priveliștile din jurul lor. Niciodată n-ar fi putut avea ceva de împărțit cu bărbatul cu ochi albaștri din vechea stirpe de coloniști, căci acela mai păstra în inima lui dragostea pentru frumoasele pajiști verzi și clopotnițele albe ale satelor din Noua Anglie.

Așadar, în locul poemelor pe care sperasem să mi le inspire, orașul nu-mi dărui decât un vid sufletesc cutremurător și o amarnică singurătate. Într-un târziu, am priceput adevărul cumplit pe care nimeni nu îndrăznise vreodată să-l mai conceapă înainte, secretul cel mai inviolabil dintre toate, faptul că metropola din piatră și zgomote stridente nu este vreo perpetuare lucidă a vechiului New York, așa cum Londra de acum continuă vechea Londră, iar Parisul, vechiul Paris, ci este, de fapt, defunctă. Cadavrul său rășchirat, îmbălsămat de mântuială, este infectat cu vietăți stranii, care n-avuseseră nimic de-a face cu ea cât încă mai era în viață. În fața acestei revelații n-am mai putut dormi confortabil, deși ceva ce aducea cu o liniște resemnată mi-a revenit în cuget pe măsură ce mi-am format treptat obiceiul de a ocoli străzile în faptul zilei și de a mă aventura pe afară doar noaptea, când întunericul dezvăluie puținul din trecut ce încă mai bântuie spectral împrejurimile, iar vechile praguri albe mai amintesc de siluetele robuste care odinioară le treceau. Cu această manieră de a mă liniști, am reușit chiar să scriu câteva poeme, încă neîndrăznind să mă întorc acasă la ai mei, de teamă să nu par că m-am înapoiat cu capul în piept, ca după un eșec amar.

Apoi, în timpul unei promenade nocturne, l-am întâlnit. S-a întâmplat într-o curte grotescă, tainică, din Greenwich, căci acolo mă stabilisem, în ignoranța mea, auzind că acel loc era refugiul predilect al poeților și artiștilor. Grădinile și casele arhaice, neașteptatele piațete și fundături mă fermecaseră cu adevărat, însă, când am descoperit că poeții și artiștii nu erau decât impostori cu gura mare a căror originalitate se limita doar la farafastâcuri, ducând vieți ce nu făceau decât să discrediteze tot ceea ce înseamnă frumusețe pură, poezie și artă, am rămas doar din dragoste pentru aceste vestigii. Mi le imaginam așa cum fuseseră ele noi, când Greenwich era doar un sătuc placid, încă neînghițit de metropolă. În primele ore ale dimineții, când toți cheflii se furișau pe la casele lor, obișnuiam să cutreier singur printre meandrele lor criptice și să meditez asupra curioaselor taine înmormântate aici de generații. Aceste lucruri mi-au ținut sufletul în viață și mi-au dăruit câteva dintre acele vise și viziuni după care tânjea poetul din adâncul sufletului meu.

M-a întâlnit întâmplător, pe la ora două, într-o noapte târzie de august, cu cer înnorat, în vreme ce străbăteam o serie de alei separate, la care astăzi se poate ajunge numai prin pasajele umbroase dintre clădiri, dar care odinioară constituiau fragmente ale unei neîntrerupte rețele de ulicioare pitorești. Auzisem unele zvonuri vagi despre existența lor și mi-am dat seama că nu mai puteau figura pe niciuna dintre hărțile din ziua de azi, însă faptul că fuseseră uitate m-a făcut să le îndrăgesc și mai tare, așa încât le-am căutat cu o frenezie mai mare ca de obicei. Acum că le găsisem, curiozitatea mi se stârnise iar. Ceva anume din dispunerea lor sugera vag că puține, probabil, mai rămăseseră din nenumăratele ulicioare de altădată, asemenea lor, obscure și ascunse între înaltele ziduri goale și clădirile pustii, dosnice, ori furișându-se fără felinare în spatele pasajelor boltite, nebănuite de hoardele de străini, sau păzite cu strășnicie de artiștii taciturni, a căror trudă nu se săvârșește nici la lumina publicității, nici la cea a zilei.

A intrat în vorbă cu mine neinvitat, remarcându-mi starea de spirit și căutătura, în timp ce studiam anumite intrări deasupra unor trepte cu balustradă de fier, palida lucire a impostelor bogat ornamentate aruncând o lumină firavă asupra chipului meu. Își ținea în umbră propria figură și purta o pălărie cu boruri largi, care întru câtva se potrivea perfect cu mantia demodată pe care o etala. Dar am simțit o subtilă neliniște încă înainte de a mi se adresa. Silueta lui era foarte subțire, aproape cadaverică, iar vocea îi era extraordinar de blândă și de cavernoasă, deși nu neapărat profundă. Mă observase, zicea el, de mai multe ori în preumblările mele și a dedus că îi semănam în privința slăbiciunii pentru vestigii. Nu cumva mi-ar face plăcere să fiu călăuzit de unul cu o îndelungată experiență în astfel de explorări, deținând cunoștințe mult mai profunde decât ale oricărui nou-venit?

Pe când vorbea, i-am întrezărit fața în fasciculul de raze răspândit de la fereastra solitară a unei mansarde. Avea trăsături nobile, frumoase, chiar dacă îmbătrânite, purtând însemnele unui rafinament și ale unei ascendențe neobișnuite pentru epoca și locul în care ne găseam. Totuși, un anumit aspect al acelei fizionomii mă tulbura aproape la fel de mult pe cât îmi plăcea – poate că tenul îi era prea alb, sau fața era prea inexpresivă, ori prea din cale-afară de străină acelor locuri, ca să mă facă să mă simt în siguranță și în largul meu. Cu toate acestea l-am urmat, căci în acele zile amarnice, faptul că mă aflam în căutarea frumuseții și misterului celor de demult era singurul lucru care-mi mai ținea sufletul în viață, și am socotit că soarta îmi făcea o rară favoare de a întâlni pe cineva cu interese similare, care părea să fi mers mult mai departe în această privință decât mine.

Ceva în noapte îl obliga pe tovarășul meu, înfășurat în mantie, să păstreze tăcerea. Timp de o oră nesfârșită mă conduse înainte, fără vorbe de prisos, făcând doar cele mai scurte comentarii în privința numelor vechi, a datelor și a schimbărilor survenite în timp, călăuzindu-mă în înaintarea mea prin gesturi largi, în vreme ce ne strecuram printre interstiții, străbăteam culoare în vârful picioarelor, ne cățăram pe zidurile de cărămidă și o dată ne-am și târât în coate și în genunchi printr-un pasaj boltit, foarte jos, din piatră, a cărui lungime imensă și meandre chinuitoare sfârșiră prin a-mi șterge din minte orice noțiune de orientare geografică pe care mai reușisem s-o păstrez. Lucrurile pe care le-am văzut erau foarte vechi și magnifice, sau cel puțin așa-mi dădeau impresia în cele câteva raze de lumină prin care le-am zărit, și n-am să uit, cât oi mai trăi, șubredele coloane ionice și pilaștrii scobiți, stâlpii gardurilor din fier cu urne în vârf, ferestrele cu lintouri și cele în formă de evantai, atât de decorative, ce păreau să devină tot mai bizare și mai pitorești pe măsură ce pătrundeam mai adânc în inepuizabilul labirint ieșit din negura vremurilor de odinioară.

În drumul nostru n-am întâlnit pe nimeni și, odată cu trecerea timpului, ferestrele luminate deveniră tot mai rare. Primele felinare pe care le-am întâlnit în cale erau cu petrol și cu un model rombic demodat. Mai târziu am remarcat câteva cu lumânări în ele. Până la urmă, după ce am străbătut o fundătură terifiantă, unde călăuza mea a trebuit să-mi indice drumul, ținându-mă cu mâna lui înmănușată printr-un întuneric să-l tai cu cuțitul, către o poartă de lemn îngustă dintr-un zid înalt, am ajuns într-o porțiune de alee luminată la fiecare a șaptea casă. Erau felinare din tinichea, incredibil de coloniale, cu vârfuri conice și găuri perforate pe lateral. Această alee urca în pantă, fiind mai abruptă decât credeam că era posibil în această parte a New Yorkului, iar capătul ei de sus era blocat integral de zidul acoperit cu iederă al unei proprietăți private, dincolo de care puteam zări o cupolă palidă și coroanele arborilor conturându-se pe fundalul unui văzduh care cernea o lumină vagă. În acest zid se găsea o mică poartă cu bolta joasă, dintr-un lemn întunecat de stejar, prinsă în ținte, pe care omul se apucă s-o deschidă cu o cheie grea. Conducându-mă înăuntru, el mă călăuzi pe un drum cufundat în bezna cea mai neagră. Am pășit amândoi peste ceea ce părea să fie o potecă așternută cu pietriș și, într-un târziu, am urcat o scară din piatră până la ușa casei, pe care o descuie, făcându-mi loc să intru.

Am intrat împreună și pe dată mă luă cu leșin din pricina unui iz de veșnicie mucedă ce ne ieși în întâmpinare și care trebuie să fi fost rodul insalubrelor veacuri de putrefacție. Gazda mea păru să nu-l ia în seamă și, din curtoazie, am păstrat tăcerea în vreme ce mă conducea în sus, pe o scară în spirală, de-a curmezișul unui coridor și într-o încăpere. L-am auzit încuind ușa în urma noastră, apoi l-am văzut trăgând draperiile ce ascundeau trei ferestre cu ochiuri mici de geam, care abia se întrevedeau pe fundalul cerului brăzdat de fulgere. După aceea se apropie de cămin, scăpără amnarul și aprinse două lumânări așezate într-un candelabru cu douăsprezece brațe și, cu un gest, mă invită la un taifas în surdină.

În această lumină slabă am descoperit că ne aflam într-o bibliotecă spațioasă, bine mobilată și lambrisată, ce data din primul sfert al veacului al XVIII-lea, cu frontoane splendide la uși, o încântătoare cornișă în stil doric și cu o etajeră deasupra căminului, sculptată magnific și terminată într-o volută cu o urnă în vârf. Deasupra rafturilor pline de cărți, la intervale regulate, de-a lungul pereților, atârnau portrete de familie frumos lucrate. Toate căzuseră pradă enigmaticei patine a timpului și vădeau o neîndoielnică asemănare cu bărbatul care acum îmi indică un scaun, lângă o grațioasă masă în stil Chippendale. Înainte de a se așeza în fața mea, gazda se opri o clipă, de parcă s-ar fi jenat de ceva. După aceea, scoțându-și într-un târziu mănușile, pălăria cu boruri largi și mantia, rămase în picioare într-o poziție teatrală, etalându-și costumul din vremuri de altădată, părul strâns în coadă, gulerul încrețit de dantelă, pantalonii bufanți până la genunchi, ciorapii de mătase și pantofii cu paftale, pe care nu-i observasem mai înainte. Lăsându-se alene într-un jilț cu spătarul în formă de liră, el începu să mă fixeze intens cu privirea.

Fără pălărie, părea să aibă o vârstă foarte înaintată, fapt care înainte fusese prea puțin vizibil, și m-am întrebat dacă această marcă, percepută abia acum, a unei longevități unice nu constituia cumva una dintre sursele neliniștii pe care o simțisem inițial la apropierea lui. Când începu să-mi vorbească mai mult, vocea lui blândă, cavernoasă și stăpânită îi tremura destul de des. La răstimpuri întâmpinam mari dificultăți să-l urmăresc, pe măsură ce-l ascultam cu un fior de uimire și o panică pe care mă tot străduiam s-o alung, dar care îmi sporea clipă de clipă.

— Ai în fața dumitale, domnule, începu amfitrionul meu, un om cu obiceiuri foarte excentrice, care nu trebuie să se scuze pentru veșminte în fața unuia cu spiritul și afinitățile dumitale. Meditând la vremi mai bune, nu m-am sfiit să le adopt felul, portul și năravurile, slăbiciune care nu jignește pe nimeni dacă nu vădește ostentație. Am avut marele noroc să păstrez reședința rurală a strămoșilor mei, chiar dacă a fost înghițită de două orașe, mai întâi de Greenwich, ce s-a lățit încoace după 1800, apoi de New York, prin 1830. Au fost mai multe motive pentru care familia mea a vegheat cu îndârjire locul acesta, iar eu n-am neglijat deloc asemenea obligații. Moșierul care s-a așezat aici în 1768 a studiat oareșice arte și a făcut oareșice descoperiri, toate fiind în legătură cu influențele ce sălășluiesc în acest loc și care se vrednicesc în cea mai mare măsură să fie săvârșite cu o strașnică fereală. Unele efecte curioase ale celor arte și căutări voiesc acum să ți le înfățișez, în cea mai mare taină. Și cred că mă pot bizui destul pe judecata mea în privința oamenilor, ca să nu mă-ndoiesc nici de interesul, nici de fidelitatea dumitale.

Se opri, dar mai mult decât să dau afirmativ din cap, n-am putut face. După cum am mai spus, eram speriat și, cu toate acestea, nimic nu-i era mai fatal sufletului meu decât materialistul univers newyorkez în plină zi. Fie că acest om era un excentric inofensiv, fie că era un cunoscător al unor arte periculoase, nu mai aveam de ales, trebuia să-l urmez și să-mi astâmpăr nepotolita sete de minuni cu indiferent ce avea să-mi ofere. Așadar, l-am ascultat mai departe.

— Moșului meu i s-a părut că voința omenească include câteva laturi formidabile, cu o neștiută preponderență, nu numai asupra faptelor unuia singur sau ale mai multora, ci chiar asupra întregii varietăți de forțe și substanțe din natură, cât și a multora dintre elementele și mărimile încă mai obștești decât firea. Îmi permiți să-ți aduc la cunoștință că și-a râs el de lucruri sfinte precum spațiul și timpul și că a găsit utilizări bizare riturilor unor oareșice piei-roșii metisate, care-și ridicau odinioară corturile chiar pe această colină? Indienii aceia își vărsară năduful când se înălță casa și ne supărară cu grea năpastă când cerură dreptul să revină pe meleagurile noastre în fiece noapte cu lună plină. Ani de zile săriră zidul în fiecare lună, de câte ori aveau putința, și pe furiș săvârșeau oareșice lucrări. Apoi, în ’68, noul boier îi prinse în toiul ritualurilor și înmărmuri în fața celor ce i se perindau dinaintea ochilor. Mai apoi se tocmi cu aceia și le oferi cale liberă pe pământul său, în schimbul dezvăluirii tâlcului ascuns al făcăturilor lor. Află de la aceia că străbunii lor se deprinseseră cu năravul în parte de la strămoșii lor roșii, în parte de la un moș olandez din vremea Statelor Generale. Și dar-ar vărsatu-n el, tare mă tem că boieru’ le-a dat niscaiva rom tare prost – voit sau nu – că la o săptămână după ce le află taina, rămase singurul în viață care o cunoștea. Matale, domnule, ești primul străin care află de taina asta, și afurisit să fiu dacă m-aș fi încumetat să mă ating de ele – de puterile alea, adică – dacă nu te-aș fi văzut atât de împătimit de lucruri de mult apuse.

M-am cutremurat pe măsură ce omul devenea mai colocvial, folosindu-se de vorbirea familiară dintr-o epocă de mult apusă. Continuă:

— Dar trebuie să știi, domnule, că ceea ce află boieru’ de la sălbaticii ceia corciți se dovedi doar o părticică din învățătura la care ajunse el mai apoi. Nu degeaba fusese el la Oxford, nu degeaba stătuse de vorbă cu un alchimist și zodier bătrân din Paris. În cele din urmă pricepu că întreaga lume nu-i decât un fum al minților noastre, nu cele ale prostimii ci mințile învățaților, care îl trag în piept și îl pufăie afară ca pe cel mai fin tutun de Virginia. Că putem să facem tot ce voim, iar ce nu voim, putem să suflăm din preajma noastră. N-am să zic acu’ că astea-s întru totul adevărate, da’ sunt îndeajuns cât să ne dea când și când câte o mândră priveliște. Matale, socotesc eu, te-ai desfăta să vezi priveliști mai mândre pentru oareșice ani decât ți-ar da închipuirea matale; așa că, rogu-te, stăpânește-ți temerile la ceea ce am de gând să-ți arăt. Vino la fereastră și nu rosti nimic.

Amfitrionul mă apucă acum de mână și mă trase la una dintre cele două ferestre aflate de-a lungul încăperii urât mirositoare, iar la prima atingere a degetelor lui goale mi se făcu frig. Carnea lui, deși uscată și tare, era ca de gheață, și aproape că m-am chircit, încercând să scap din strânsoarea lui. Dar, gândindu-mă iar la găunoșenia și hidoșenia cotidianului, mi-am luat inima în dinți, pregătindu-mă sufletește pentru tot ceea ce urma să mi se întâmple. Odată ajunși la fereastră, bărbatul trase în lături draperiile de mătase galbenă și îmi direcționă privirea înspre bezna de afară. Preț de o clipă, n-am zărit decât o miriadă de luminițe dansând departe, departe de tot, în fața mea. Apoi, de parc-ar fi răspuns unei insidioase mișcări a mâinii lui, un fulger scânteie zglobiu peste întreaga priveliște. Acum, înaintea ochilor mei se întindea o mare de frunziș luxuriant, virgin, în locul nenumăratelor acoperișuri la care se aștepta oricine cu mintea întreagă. În dreapta, fluviul Hudson licărea drăcește, iar în depărtare, chiar în fața mea, am văzut sclipirea infectă a unei imense mlaștini cu apă sărată, peste care zbura o constelație de licurici. Fulgerul se stinse și un surâs diabolic lumină chipul de ceară al bătrânului necromant.

— Așa era mai înainte de veacul meu, mai înainte de veacul noului boier. Să mai cercăm o dată, rogu-te!

Mi se făcu rău, încă și mai rău decât răul provocat de odioasa modernitate a acelui oraș blestemat.

— Dumnezeule mare! am șoptit. Poți să ajungi în orice epocă?

Și când încuviință cu un semn din cap, dezgolindu-și cioturile înnegrite ce odinioară fuseseră dinți gălbejiți, m-am ținut cu putere de draperii ca să nu cad. Dar mă ajută să-mi găsesc echilibrul cu acea îngrozitoare gheară rece ca gheața și mai făcu o dată insidiosul gest.

Din nou fulgerul țâșni, dar de această dată priveliștea nu-mi mai era cu totul străină. Era Greenwich, acel Greenwich de altădată, cu câte un acoperiș sau șir de case pe ici, pe colo, așa cum îl vedeam acum, totuși cu minunate pajiști și câmpuri verzi, cu petice de verdeață din islazul comunal. Smârcul încă se mai zărea sclipind în zare, iar dincolo de el am distins în depărtare clopotnițele ce constituiau pe atunci întregul New York: Trinity Church, St. Paul’s Chapel, cât și Brick Church ce-și domina suratele. O pâclă subțire de la fumul focurilor de lemne plutea peste întreaga panoramă. Am tras adânc aer în piept, dar nu atât datorită acelei vedenii, cât a posibilităților pe care închipuirea mi le evoca înfricoșată.

— Ai putea, ai îndrăzni mai mult? l-am iscodit cu o teamă de care cred că se lăsă și el cuprins pentru o secundă, dar rânjetul diabolic îi reveni.

— Mai mult? Ce mi-a fost dat mie să văd te-ar preschimba-ntr-o stană de piatră! Îndărăt, îndărăt – ’nainte, ’nainte, te uită, prostovan plângaci!

În vreme ce mormăi printre dinți ultimele cuvinte, mai făcu încă o dată gestul, aducând în văzduh un fulger mai orbitor decât oricare dintre cele anterioare. Preț de trei secunde am zărit o priveliște ce avea să-mi bântuie de-a pururi visele de-atunci încolo. Am văzut cerurile viermuind de ciudățenii zburătoare, iar sub ele o metropolă înnegurată, de calvar, cu terase gigantice de piatră, cu piramide înălțându-se blestemând spre lună și lumini diavolești venite de la ferestrele fără număr. Colcăind sinistru pe faleze aeriene, i-am zărit pe locuitorii orașului, cu pielea galbenă, cu ochi oblici, înveșmântați oribil în robe portocalii și roșii, dănțuind demențial în freneticele bătăi ale timpanelor, în zornăitul crotalelor obscene, în tânguirea maniacală a trâmbițelor, ale căror lamentații neîncetate urcau și coborau, ondulându-se ca valurile unui imund ocean de bitum.

Spun că am văzut această priveliște și am auzit cu urechile sufletului, parcă, blasfematoarea cacofonie ce o însoțea. Era împlinirea înfricoșată a întregii orori pe care acel oraș cadaveric mi-o trezise în suflet și, uitând de orice îndemn la tăcere, am urlat și iar am urlat, întrucât mă lăsau nervii, iar zidurile trepidară în jurul meu.

Atunci, în lumina fulgerului muribund, am observat că amfitrionul meu tremura și el. O spaimă cumplită aproape că șterse de pe figura lui furia ce-i schimonosea trăsăturile, stârnită de țipetele mele. Se clătină, se agăță cu toată puterea de draperii, ca și mine mai înainte, sucindu-și capul în toate părțile, ca un animal hăituit. Dumnezeu știe că avea motive, căci, pe măsură ce ecourile răcnetelor mele se stingeau, se auzi un alt zgomot, de o sugestivitate sinistră, încât doar afectivitatea mea amorțită mă mai ajută să-mi păstrez luciditatea și mintea întreagă. Se auzea scârțâitul ușor și constant al treptelor de dincolo de ușa zăvorâtă, ca și cum s-ar fi urcat până la noi o hoardă de indivizi desculți sau cu încălțări din piele, iar la urmă, precautul, consecventul zăngănit al clanței de bronz ce licărea în lumina slabă a lumânărilor. Bătrânul se repezi cu ghearele la mine și mă scuipă prin aerul muced, lătrând cuvinte grele în vreme ce se legăna cu draperia galbenă pe care o ținea strâns.

— Lună plină – blestemat să fii – câine schelălăitor – i-ai chemat, și ei au venit după mine! Picioare-n mocasini – strigoi – înghiți-v-ar iadul, draci roșii, nu eu i-am otrăvit cu rom pe-ai voștri – nu v-am păstrat eu taina mârșavă? – ați băut pân-ați crăpat, blestemaților, și-acu l-ați vinuit pe boier – plecați de-aici! Dați drumu’ la ivărul ăla – n-aveți ce căuta aici…

În acel moment, trei bătăi ușoare și bine calculate făcură să se clatine lambriurile ușii. O spumă albicioasă se adună la gura neliniștitului magician. Spaima lui, transformându-se în cea mai neagră disperare, nu-l împiedică să-și verse din nou furia asupra mea. Clătinându-se, făcu un pas spre masă, de marginea căreia mă țineam să nu cad. Draperiile, pe care încă le strângea în mâna dreaptă, în vreme ce stânga se rășchira ca o gheară spre mine, se întinseră și în cele din urmă se desprinseră din înaltele lor galerii, lăsând să se reverse în cameră lumina lunii pline, pe care limpezimea cerului o precedase. Sub razele verzui, flacăra lumânărilor păli, iar încăperea îmi reînnoi impresia de putreziciune cu izul ei fetid, cu lambriurile ei cariate, pardoseala stricată, vatra dărâmată, mobilierul șubrezit și draperiile zdrențuite. La fel mi se păru și bătrânul, fie din același motiv, fie din cauza fricii sau a vehemenței lui. L-am văzut zbârcindu-se și înnegrindu-se pe măsură ce se apropia, clătinându-se și străduindu-se să mă sfâșie cu ghearele lui vulturești. Numai ochii îi mai rămaseră întregi, fulgerându-mă cu o incandescență dilatată, ce creștea în intensitate pe măsură ce chipul i se micșora, carbonizat.

Bătăile se repetau de-acum mai insistent, iar de data aceasta parcă sunau metalic. Arătarea neagră din fața mea ajunsese doar un cap cu ochi, ce încerca neputincios să se rostogolească pe podeaua care se năruia, ca să se apropie de mine, la răstimpuri scuipându-și sleit fierea fără moarte. Lovituri iuți asaltară lambriurile puturoase din care săreau așchii și am zărit lucirea unui tomahawk despicând lemnul ce se frângea. Nu m-am mișcat din loc, nici nu puteam, doar am privit năuc cum ușa se spărgea în bucăți pentru a face loc unui talaz colosal și inform de substanță întunecată ca cerneala, prin care scânteiau ochi cu străluciri haine. Curgea groasă, ca un șuvoi de petrol, măturând din cale câte un putred cloazon, răsturnând câte un scaun pe măsură ce se răspândea prin cameră și, într-un târziu, se scurse pe sub masă în celălalt colț al camerei, unde capul înnegrit încă mă mai săgeta cu ochii. Se strânse roată în jurul acelui cap, înghițindu-l pe de-a-ntregul, iar în clipa următoare începu să se retragă, ducând cu sine invizibila sa povară, fără să se atingă de mine și scurgându-se din nou afară din cameră peste acel prag lugubru, coborând scările nevăzute, ce scârțâiră ca mai înainte, deși în ordine inversă.

Atunci, într-un final, pardoseala se prăvăli și am alunecat în întunecata cameră de dedesubt, încurcându-mă în plasele păianjenilor. De frică, nu mai eram decât pe jumătate conștient. Luna verzuie, strălucind prin geamurile sparte, îmi dezvălui că ușa ce dădea în coridor era pe jumătate deschisă. Pe când mă ridicam de pe pardoseala năpădită de moloz și mă smulgeam dintre bucățile plafonului prăbușit, am zărit trecând pe lângă mine un groaznic torent de negreală, cu zeci de ochi încruntați sclipind prin ea. Căuta ușa spre pivniță și, când o găsi, dispăru înăuntru. De-acum simțeam că pardoseala acestei camere de jos începe să cedeze la fel ca și cea de deasupra ei și, încă o dată, un vacarm asurzitor a fost urmat de căderea pe lângă fereastra dinspre apus a ceva ce trebuie să fi fost cupola. Acum, eliberat pentru o clipă din dărâmături, m-am repezit prin coridor până la ușa din față. M-am trezit că nu puteam s-o deschid. Am apucat un scaun și am spart un geam, cățărându-mă frenetic deasupra grădinii în paragină, unde razele lunii dansau printre ierburi și buruieni. Zidul era înalt și toate porțile erau zăvorâte, dar, mutând un teanc de cutii într-un colț, am reușit să ajung în vârf și să mă agăț de marea urnă de piatră așezată acolo.

În jurul meu, am remarcat, vlăguit cum eram, zidurile stranii și ferestrele vechilor mansarde. Ulița în pantă pe care venisem nu se vedea nicăieri și puținul pe care-l zăream era acoperit rapid de o ceață care venea dinspre râu, în ciuda strălucirii orbitoare a lunii. Deodată, urna de care eram agățat începu să se clatine, ca și cum i-aș fi inoculat propria-mi amețeală fatală, și, în clipa următoare, trupul mi-a plonjat în abisul necunoscutului.

Cel care m-a găsit a zis că trebuie să mă fi târât de departe, în ciuda oaselor rupte, căci o dâră de sânge se întindea până o pierdeai din vedere. Ploaia șterse curând această legătură cu locul chinurilor mele. Tot ce s-a putut stabili în rapoarte a fost că apărusem dintr-o direcție necunoscută, la intrarea într-o curticică mohorâtă, dincolo de Perry Street.

N-am mai căutat niciodată să mă întorc în acele tenebroase dedaluri, nici să mai arăt cuiva întreg la minte calea până la ele. Cine sau ce era acea vetustă arătare habar n-am, însă, repet, orașul este mort și plin de orori nebănuite. Unde s-a dus el, nu știu, dar eu m-am întors acasă, în Noua Anglie, cu pajiștile ei curate, înviorate în faptul serii de brizele înmiresmate ale mării.

SFÂRȘIT