Etymologicum Magnum Romaniae – volumul 1

DICȚIONARUL LIMBEI ISTORICE ȘI POPORANE A ROMÂNILOR

EDIȚIE ÎNGRIJITĂ ȘI STUDIU INTRODUCTIV DE GRIGORE BRÂNCUȘ

I N T R O D U C E R E.

Hașdeu este un geniu multilateral, un spirit universal care a covârșit cu personalitatea sa o jumătate de secol de cultură și știință românească. Opera sa vastă și extrem de variată îl urcă, uriaș, la înălțimea secolului său. Cu Cantemir și Eliade, cu Iorga și Călinescu, Hașdeu formează galeria marilor iluștri ai culturii românești. Natura l-a răsfățat cu toate darurile: inteligență ieșită din comun și memorie fenomenală, imaginație prodigioasă, capacitate receptivă la formele progresului, curajul căilor nebătute, simțul realității și exuberanța romantică, toate acestea asociate cu o extraordinară putere de muncă și sortite să se manifeste în circumstanțele favorabile ale celei de-a doua etape a culturii moderne românești. Prin geniul lui Hașdeu, știința și cultura românească, trecute de pragul pionieratului, sunt împinse spre universalitate. El a deschis drumuri noi pentru savanții noștri de mai târziu și a descoperit metode de cercetare care anticipau cu multe decenii ivirea unor discipline științifice moderne.

Lingvistica și filologia datorează lui Hașdeu contribuții fundamentale. Deși nu a elaborat o operă de sinteză asupra istoriei limbii române, aproape toate problemele esențiale ale acesteia au intrat în vederile și preocupările lui, concretizate în numeroase studii, articole, note. Originile limbii, aportul substratului, raporturile cu limbile romanice și balcanice, contribuția influențelor externe, fizionomia dialectală, stadiul arhaic reflectat în textele din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, specificul evolutiv al limbii rezultat din aspectele ei contemporane etc. sunt teme majore ale unei astfel de opere, pentru care Hașdeu a adunat un material bogat, studiindu-l nu numai cu metodele curente în lingvistica epocii sale, ci și cu cele pe care, descoperindu-le el însuși, știința avea să le confirme mult mai târziu. Studiile lui Hașdeu și, într-o oarecare măsură, ale lui Cipariu pregătiseră deja terenul pentru ca istoria limbii române să fie scrisă de către marii lingviști ai generațiilor următoare: Philippide, Densusianu, Pușcariu și Rosetti.

Ediția de texte vechi Cuvente den bătrâni este o operă de valoare excepțională, model pentru filologii de astăzi. Notele, comentariile și explicațiile care însoțesc textele, reproduse după un sistem propriu de transcriere, sunt de o mare utilitate pentru cunoașterea particularităților grafice, fonetice, gramaticale și lexicale ale limbii noastre vechi. Cu această lucrare se pun și bazele cercetării vechilor cărți populare românești și ale folclo-risticii noastre în general.

Dar opera care impresionează cel mai mult din întreaga activitate științifică a lui B. P. Hașdeu și în care erudiția și energiile creatoare ale savantului se desfășoară larg este monumentalul Etymologicum Magnum Romaniae, cu subtitlul Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor.

Editată sub auspiciile Academiei Române, între 1886 și 1895, în trei mari tomuri, lucrarea însumează 1649 de pagini (dispuse în 3298 de coloane), la care se adaugă 102 pagini de studii introductive, inclusiv unele rapoarte și chestionarul.

Ultimul volum, al IV-lea, publicat în 1898, nu trebuie considerat ca parte integrantă a Dicționarului, căci conține numai „introducerea”, un întins studiu de istorie, intitulată Negru Vodă. Un secol și jumătate din începuturile statului Țărei Românești (1230-1380).

Etymologicul lui Hașdeu reprezintă pe al doilea din cele cinci episoade ale istoriei de mai bine de o sută de ani a dicționarului nostru academic. Dicționariul limbei române (1876-1877), elaborat de Laurian și Massim, operă cu care începe lunga istorie a lexicografiei românești din cadrul Academiei, dezamăgise pe contemporani, care, mai ales din cauza ortografiei etimologice în care fusese redactată și a numărului mare de cuvinte „ireale”, introduse direct din dicționarele latinești, ajunseseră să-i conteste, pe nedrept, aproape orice merit științific. Se punea deci problema nu a remanierii operei latiniștilor, ci a elaborării unui nou dicționar. Pentru aceasta, Academia desemnează, în 1884, pe Hașdeu, acesta fiind singurul lingvist de mare prestigiu, ale cărui cercetări de etimologie și, în general, de lexicologie românească se impuseseră nu numai la noi, ci și în lumea științifică europeană. Cele trei volume redactate de Hașdeu, după un plan grandios, cuprind numai litera A și începutul literei B, până la cuvântul bărbat. Dar ritmul lent (deși numai în aparență) al redactării dicționarului provoacă nerăbdare și chiar o nemulțumire tacită în rândul membrilor Academiei; de aceea, în 1897, același înalt for de cultură hotărăște întreruperea lucrării în forma începută de Hașdeu și, în speranța că dicționarul, înscris în planul Academiei încă de la fondarea ei, ar putea fi realizat mai repede, încredințează lui Al. Philippide sarcina întocmirii lui. Savantul ieșean, deși redactase aproape un sfert din lucrare, nu a reușit însă să publice nimic, căci, după opt ani de lucru intens, Academia îi respinge planul pe motivul că era conceput prea vast și trece lui Sextil Pușcariu direcția dicționarului. De la Philippide au rămas câteva sute de mii de fișe, care au format baza materială a redactării lucrării de către colectivul condus de Pușcariu. Între 1907-1944, acesta tipărește trei volume și trei fascicule, care cuprind literele A-C, F-L, oprindu-se la cuvântul lojniță.

La cel de-al cincilea episod al istoriei dicționarului academic asistăm astăzi.

Colectivele de lexicografi ale institutelor de lingvistică din București, Cluj și Iași continuă opera începută și dusă sub conducerea lui Pușcariu până aproape de jumătate. Până în prezent, au apărut literele M, N, O, P, R, S, Ș, T, Ț, V.

Pentru completarea tabloului, trebuie adăugate aici, deși nu au caracter general și istoric, Dicționarul limbii române contemporane (vol. I-IV, 1955-1957), Dicționarul limbii române moderne (1958) și Dicționarul explicativ al limbii române (1975, 1996).

Elaborat la sfârșitul unei perioade de activitate științifică și literară extraordinar de bogată a autorului, Etymologicul, față de care s-a manifestat întotdeauna o admirație fără margini, nu este un dicționar obișnuit și nici o enciclopedie în sensul strict al cuvântului, dicționarul și enciclopedia subsumându-se, ca părți ale întregului, în cuprinsul lucrării.

Pentru Hașdeu, „un dicționar e dator, după putință, a-și împinge cercetările până la acea margine extremă, căci ținta lui, în starea actuală a științei, este de a ne împărtăși în istoria fiecărui cuvânt genezea totală a unei asociațiuni de idei” (II, p. XV-XVI). Dicționarul trebuie să cuprindă, după concepția lui, un vast tezaur de cunoștințe privind cultura materială și spirituală a poporului. De aceea, în EMR lingvistica (cu multele ei ramuri) și filologia se regăsesc laolaltă cu disciplinele înrudite cu ele: istoria, literatura, folclorul, sociologia, dreptul, istoria religiilor și a miturilor etc., toate acestea punând în evidență specificul cultural și de civilizație al poporului român. În concepția lui Hașdeu, lingvistica este știința cu mijloacele căreia se pot studia formele, oricât de îndepărtate în trecut, ale vieții poporului, deci este o știință necesară tuturor disciplinelor umaniste.

Dicționarul include în sfera lui gramatica, fonetica și folclorul, prin acesta din urmă înțelegându-se „întregul trai prezinte și trecut al unui popor, viața lui materială și morală 6 în treptata-i desfășurare, cu toate ale ei multe și mărunte” (II, p. XV).

Pe scurt, EMR își propunea să fie un dicționar explicativ și etimologic al numelor comune și proprii, un repertoriu complet de foneme, elemente derivative și forme gramaticale, studiate sincronic și diacronic, și o vastă colecție de folclor și material etnografic întocmită sub pretextul tematic al cuvintelor-titlu. Se adaugă aci, în puterea aceluiași pretext, studii teoretice de istorie, literatură populară și etnografie.

După cum se vede, lucrarea, unică în felul ei, este așezată pe principii atât de largi, încât a o judeca după criterii strict lexicografice corespunde unei viziuni critice unilaterale.

Hașdeu e refractar la tehnicismul și disciplina rigidă pe care le implică lexicografia.

Laturile atât de variate ale formației lui intelectuale se întrunesc în sinteza acestei opere.