Fapte privitoare la defunctul Arthur Jermyn si familia lui

I.

Viața este un lucru hidos, iar din ceea ce se ascunde în spatele cunoștințelor noastre despre ea se ițesc aluziile demonice ale adevărului, care o fac uneori de o mie de ori mai oribilă.

Știința, deja opresivă prin revelațiile sale șocante, va constitui, poate, exterminatorul suprem al speciei noastre umane –, dacă suntem într-adevăr o specie aparte. Nicicând creierii muritorilor n-ar rezista la rezerva ei de orori neînchipuite în cazul în care s-ar revărsa peste lume. Dacă am afla ce suntem, ar trebui să facem ce a făcut Sir Arthur Jermyn, care, într-o noapte, și-a turnat petrol peste propriul trup și și-a dat foc. Nimeni n-a așezat rămășițele lui arse într-o urnă și nici n-a ridicat un monument funerar în amintirea celui care a fost. Căci s-au găsit anumite hârtii și un anume obiect închis într-o cutie care i-au făcut pe oameni să-și dorească să uite. Cei câțiva care l-au cunoscut nici măcar nu admit că el a existat vreodată.

Arthur Jermyn a ieșit afară din casă, s-a dus în mlaștini și și-a dat foc, după ce a văzut obiectul din cutia care îi parvenise din Africa. Tocmai acel obiect, și nu propria sa înfățișare bizară, l-a făcut să-și pună capăt zilelor. Puțini sunt cei cărora le-ar fi plăcut să trăiască având trăsăturile stranii ale lui Arthur Jermyn, dar el a fost un poet și un savant, așa încât nu i-a păsat. Avea setea de învățătură în sânge, căci străbunicul său, Sir Robert Jermyn, baronul, fusese la vremea lui un antropolog de marcă, în vreme ce stră-stră-străbunicul său, Sir Wade Jermyn, fusese unul dintre primii exploratori ai regiunii Congo și scrisese cu multă erudiție despre triburile, animalele și presupusele antichități ale acelui ținut. Într-adevăr, bătrânul Sir Wade manifestase un avânt intelectual care aducea cu o manie. Bizarele sale conjecturi asupra unei civilizații preistorice congoleze a unei rase albe l-au acoperit de ridicol la apariția lucrării sale Observații asupra mai multor părți din Africa. În 1765, acest explorator neînfricat fusese internat într-un ospiciu din Huntingdon.

Alienarea mintală și-a găsit sălaș în toți descendenții familiei Jermyn, iar lumea se bucura că nu mai rămăseseră prea mulți dintre ei. Trunchiul nu mai dăduse noi ramuri, iar Arthur era ultimul vlăstar. Dacă n-ar fi fost așa, nu se poate spune ce ar fi făcut când i-a parvenit obiectul. Cei din neamul Jermyn au lăsat întotdeauna impresia că ceva nu era în ordine cu ei, ceva părea să le lipsească, deși Arthur era cel mai oribil dintre ei, iar vechile portrete de familie din conacul Jermyn dezvăluiau destule figuri cu trăsături fine de dinainte de vremea lui Sir Wade. Cu siguranță, demența a început odată cu Sir Wade, ale cărui povești incredibile despre Africa făcuseră odinioară deliciul și, în același timp, constituiseră teroarea puținilor săi prieteni. O dovedise colecția lui de trofee și de specimene, care nu era defel ceea ce un om normal ar fi adunat și păstrat, și și-a făcut simțită prezența în mod izbitor în izolarea orientală în care și-a ținut nevasta. Aceasta din urmă, din câte povestea el, era fiica unui negustor portughez pe care-l întâlnise în Africa; și nu-i plăcea traiul englezesc. Ea, împreună cu un băiețel născut pe continentul negru, îl însoțise în cel de-al doilea și cel mai lung dintre periplurile sale, ba chiar și în cel de-al treilea, din care nu s-a mai întors niciodată. Nimeni n-o văzuse de aproape, nici măcar servitorii. Căci pornirile ei fuseseră violente și bizare. În cursul scurtei sale șederi la conacul Jermyn, ocupase o aripă îndepărtată, fiind vizitată numai și numai de soțul ei. Sir Wade a fost, într-adevăr, extrem de ciudat în solicitudinea arătată față de propria familie. Atunci când s-a reîntors în Africa, n-a permis nimănui să se ocupe de tânărul său fiu, în afara unei negrese oribile din Guineea. La întoarcere, după moartea lui Lady Jermyn, și-a asumat singur creșterea băiatului.

Dar tocmai trăncăneala lui Sir Wade, mai ales după câteva pahare, a fost cea care i-a făcut pe prietenii lui să-l considere nebun. Într-o epocă raționalistă, precum veacul al XVIII-lea, nu era deloc înțelept ca un om cu educație să vorbească despre priveliști virgine și peisaje stranii luminate de o lună congoleză, despre zidurile și pilaștrii gigantici ai unei cetăți uitate, surpate și acoperite de viță sălbatică, de umedele, silențioasele trepte de piatră ce coborau la nesfârșit în bezna unor subterane abisale pline de comori și a unor catacombe inimaginabile. Mai presus de toate, nu era înțelept să aiureze despre viețuitoarele care ar fi putut bântui un asemenea loc, despre creaturile pe jumătate aparținând junglei, pe jumătate cetății nemaipomenit de vechi, ființe fabuloase pe care însuși Pliniu cel Bătrân le-ar fi descris cu scepticism; despre lucruri care ar fi ieșit la iveală după ce marile maimuțe antropoide ar fi cotropit orașul muribund, cu zidurile și pilaștrii săi, subteranele și straniile sculpturi. Totuși, după ce se întorsese acasă pentru ultima oară, Sir Wade descria astfel de lucruri cu o însuflețire tulburător de stranie, mai ales după al treilea pahar servit la Capul Cavalerului, lăudându-se cu ce găsise el în junglă și cum trăise printre groaznicele ruine știute numai de el. Și, într-un târziu, vorbi despre viețuitoare de-o asemenea manieră, încât a fost luat pe sus și dus la balamuc. Arătă prea puțin regret când se trezi zăvorât în încăperea zăbrelită din Huntingdon, căci mintea îi lucra în chip curios. De când fiul lui începuse să treacă de vârsta copilăriei, îi plăcuse din ce în ce mai puțin să stea pe acasă, până când, în cele din urmă, ajunsese să lase impresia că-l înspăimânta propriul cămin. Făcuse din Capul Cavalerului cartierul său general și când a fost închis în ospiciu își exprimă o vagă recunoștință, ca și cum i s-ar fi acordat protecție. Muri trei ani mai târziu.

Fiul lui Wade Jermyn, Philip, era o persoană extrem de bizară. În ciuda unei puternice asemănări fizice cu tatăl său, înfățișarea și conduita îi erau sub multe aspecte atât de grosolane, încât toată lumea-l ocolea. Deși nu-i moștenise nebunia, așa cum se temeau unii, era de o imbecilitate crasă și cădea pradă unor crize de o violență incontrolabilă, pe perioade scurte. Era mic de statură, dar foarte puternic și avea o agilitate incredibilă. La doisprezece ani după primirea titlului nobiliar, se căsători cu fiica paznicului său de vânătoare, o persoană despre care se spunea că ar fi de origine țigănească, dar, înainte să i se nască fiul, se înrolă în marină ca simplu matroz, desăvârșind dezgustul general stârnit de obiceiurile și mezalianța sa. După încheierea Războiului de Independență al Statelor Unite ale Americii, se auzi despre el c-ar fi fost marinar pe vasul unui negustor implicat în comerțul african, câștigându-și o anumită reputație prin puterea fizică și cățărările sale, dar, până la urmă, dispăru într-o noapte, în vreme ce nava lui se depărta de coasta congoleză.

În fiul lui Sir Philip Jermyn bine cunoscuta, de-acum, ciudățenie a familiei luă o turnură stranie și fatală. Înalt și destul de chipeș, cu un soi de grație orientală în ciuda anumitor ușoare anomalii în privința proporțiilor, Robert Jermyn își începu viața de savant și de cercetător. El a fost primul care a supus studiului științific vasta colecție de relicve pe care bunicul său nebun o adusese din Africa, și care și-a impus numele de familie atât în domeniul etnologiei, cât și în cel al explorărilor. În 1815, Sir Robert s-a însurat cu fiica celui de-al șaptelea viconte Brightholme și a fost binecuvântat cu trei copii, dintre care cel mai mare și cel mai mic nu au fost niciodată văzuți în public pe motivul diformităților trupești și al anomaliilor psihice. Întristat de aceste nenorociri în familie, omul de știință își căută refugiul în muncă și întreprinse două lungi expediții în interiorul Africii. În 1849, cel de-al doilea fiu al său, Nevil, o persoană absolut dezgustătoare, care părea să îmbine caracterul ursuz al lui Philip Jermyn cu aroganța neamului Brightholme, a fugit de acasă cu o dansatoare vulgară, dar a fost iertat la întoarcerea sa în anul următor. Se întoarse la conacul Jermyn ca văduv și tatăl unui băiețel pe nume Alfred, cel care, într-o bună zi, avea să fie tatăl lui Arthur Jermyn.

Amicii povesteau că tocmai această serie de nenorociri a fost ceea care-l făcu pe Sir Robert Jermyn să-și piardă mințile, totuși probabil că a fost nevoie doar de un strop de folclor african care să provoace dezastrul. Bătrânul savant aduna legende despre triburile Onga din apropierea terenului de explorare al bunicului său, sperând într-un fel să găsească o justificare relatărilor incredibile ale lui Sir Wade în privința unei cetăți pierdute, populate de hibrizi stranii. O anumită consistență în ciudatele manuscrise ale strămoșului său sugerau că imaginația țicnitului fusese stimulată de miturile băștinașilor. La 19 octombrie 1852, exploratorul Samuel Seaton trecu pe la conacul Jermyn cu manuscrisul unor observații adunate printre membrii triburilor Onga, crezând că anumite legende despre o cetate cenușie a maimuțelor albe condusă de un zeu alb s-ar putea dovedi valoroase pentru etnolog. În conversația lui probabil că a mai furnizat multe detalii în plus, a căror natură nu va fi niciodată cunoscută, de vreme ce, dintr-odată, se iscară o serie de tragedii îngrozitoare. Când Sir Robert Jermyn ieși din biblioteca sa, lăsă în urma lui cadavrul exploratorului strangulat și, înainte ca cineva să-l poată împiedica, luă viața celor trei copii ai săi, celor doi care nu fuseseră niciodată văzuți în public și fiului care fugise de acasă. Nevil Jermyn muri apărându-și cu succes propriul băiat, în vârstă de doi ani, care, pare-se, fusese și el inclus în planul criminal și demențial al bătrânului. Sir Robert însuși, după repetate tentative de sinucidere și un refuz încăpățânat de a mai rosti un singur sunet articulat, decedă în urma unui atac de apoplexie în cel de-al doilea an de internare la balamuc.

Sir Alfred Jermyn se trezi baronet înainte de a împlini patru ani, dar gusturile lui nu se potriviră niciodată titlului său nobiliar. La douăzeci de ani se alătură unei trupe de music-hall, iar la treizeci și șase de ani își abandonă soția și copilul pentru a călători cu un circ american itinerant. Sfârșitul lui a fost revoltător. Printre animalele din circul cu care călătorea se găsea și o uriașă gorilă mascul, de culoare mai deschisă decât în mod obișnuit. Era o fiară surprinzător de docilă, care se bucura de o mare popularitate printre circari. Această gorilă îl fascina în mod deosebit pe Alfred Jermyn și, în multe ocazii, cei doi se priveau ochi în ochi timp îndelungat printre gratii. Până la urmă, Jermyn ceru și obținu permisiunea de a dresa animalul, uimind publicul și colegii de circ cu succesul său. Într-o dimineață, pe când se aflau în Chicago, în vreme ce gorila și Alfred Jermyn repetau un meci de box organizat cu multă inteligență, fiara îi dădu o lovitură mai puternică decât de obicei, vătămând atât trupul cât și demnitatea dresorului amator. Despre ceea ce a urmat, membrilor „Celui Mai Mare Spectacol de pe Pământ” nu le place să vorbească. Nu s-au așteptat să-l audă pe Sir Alfred Jermyn scoțând un urlet ascuțit, inuman, sau să-l vadă apucându-și adversarul greoi cu amândouă mâinile, să-l trântească pe podeaua cuștii și să-l muște feroce de grumazul păros. Gorila a fost luată prin surprindere, dar nu pentru multă vreme, și, înainte ca dresorul ei obișnuit să poată face ceva, trupul care aparținuse cândva unui baronet devenise deja de nerecunoscut.

II.

Arthur Jermyn era fiul lui Sir Alfred Jermyn și al unei cântărețe de music-hall, de origine obscură. Când soțul și tatăl și-a părăsit familia, mama a dus copilul la conacul Jermyn, unde nu mai rămăsese nimeni care ar fi putut obiecta împotriva prezenței ei acolo. Nu era total neștiutoare în privința a ceea ce ar trebui să fie condiția nobiliară, și avu grijă ca fiul ei să primească cea mai aleasă educație pe care i-o puteau asigura puținii ei bani. Mijloacele materiale ale familiei rămăseseră, din nefericire, reduse, iar conacul Jermyn ajunsese într-o stare jalnică de dărăpănare, însă tânărul Arthur îndrăgi vechiul edificiu, cu tot ce se afla în el. Nu semăna cu nici un alt Jermyn care trăise vreodată, căci era un poet și un visător. O parte dintre familiile învecinate, cărora le ajunseseră la urechi poveștile legate de nevăzuta soție portugheză a bătrânului Sir Wade Jermyn, declarară că sângele ei latin vorbea în el. Dar majoritatea oamenilor arătă dispreț față de sensibilitatea lui la frumos, atribuind-o mamei sale care, pe vremuri, făcuse carieră în music-hall și care nu se bucura de recunoaștere pe plan social. Delicatețea poetică a lui Arthur Jermyn era cu atât mai remarcabilă cu cât înfățișarea sa exterioară era de-a dreptul oribilă. Majoritatea celor din neamul Jermyn se caracterizaseră printr-o conformație subtil bizară și respingătoare, dar, în cazul lui Arthur, acest lucru era de-a dreptul izbitor. Este greu de zis cu ce anume aducea el, dar expresia, unghiurile feței sale și lungimea brațelor făceau să-i treacă fiori de repulsie pe cei care-l vedeau pentru prima oară în viața lor.

Tocmai gândirea și caracterul lui Arthur Jermyn compensau aspectul său fizic ingrat. Talentat și cultivat, el și-a adjudecat cele mai înalte onoruri la Oxford și părea să recâștige faima intelectuală de odinioară a familiei sale. Deși atras din fire mai curând spre poezie decât spre știință, el plănui să continue munca strămoșilor săi în domeniul antichităților și etnologiei africane, utilizând cu adevărat minunata dar strania colecție a lui Sir Wade. Mintea sa plină de fantezie îi zbura adesea la civilizația preistorică, în care crezuse atât de mult dementul explorator, punând cap la cap, una după alta, relatările despre tăcutul oraș din junglă menționat în însemnările și paragrafele manuscriselor înaintașului său. Căci nebuloasele fraze referitoare la nebănuita rasă fără nume a hibrizilor din junglă îi dădeau un sentiment bizar de atracție amestecată cu teroare. Specula în privința unei posibile baze empirice ale unei asemenea fabulații, căutând să facă lumină printre datele mai recente adunate de la triburile Onga de străbunicul său și de Samuel Seaton.

În 1911, după decesul mamei sale, Sir Arthur Jermyn se hotărî să-și continue investigațiile până la cele mai mici detalii. Vânzându-și o parte din proprietate spre a obține banii necesari, el se pregăti pentru o expediție și se îmbarcă pe un vapor cu destinația Congo. Înțelegându-se cu autoritățile belgiene în privința unor călăuze, petrecu un an de zile în ținuturile Onga și Kaliri, descoperind date mai presus de așteptările sale. În rândul populației Kaliri, întâlni un șef de trib mai bătrân, pe nume Mwanu, care deținea, pe lângă o memorie foarte bună, o mare inteligență și un deosebit interes pentru vechile legende. Acest venerabil congolez îi confirmă fiecare relatare auzită de Jermyn, adăugând propria sa versiune referitoare la orașul din piatră al maimuțelor albe, așa cum îi fusese povestită.

Potrivit lui Mwanu, orașul cenușiu și creaturile hibride nu mai existau, căci fuseseră rase de pe fața pământului de războinicii N’bangus, cu mulți ani în urmă. Acest trib, după ce a distrus majoritatea edificiilor și a ucis viețuitoarele, a luat cu el zeița mumificată care fusese ținta războiului lor – zeița albă simiană la care straniile ființe se închinau și despre care tradiția congoleză spunea că era mumia celei care domnise odinioară ca prințesă peste aceste creaturi. Ce fel de viețuitoare mai erau și acele maimuțe albe, Mwanu n-avea habar, însă era convins că ele construiseră cetatea aflată acum în ruină. Jermyn nu putu formula nici o ipoteză, dar din interogările sale susținute obținu o foarte pitorească legendă a zeiței mumificate.

Prințesa simiană, se zicea, devenise consoarta unui mare zeu de rasă albă care venise de la apus. Multă vreme au domnit ei împreună asupra cetății, însă când le veni pe lume un fiu, toți trei plecară. Mai târziu, zeul și prințesa se reîntoarseră, iar după moartea ei, divinul soț îi mumificase trupul și îl păstrase într-o raclă în incinta unei imense case de piatră, unde era venerată. Apoi plecase de unul singur. De aici încolo, legenda părea să prezinte trei variante. Potrivit uneia, nu s-a mai întâmplat nimic, în afară de faptul că zeița mumificată devenise un simbol al supremației pentru orice trib care ar fi posedat-o. Tocmai din acest motiv războinicii N’bangus au luat-o cu ei. O a doua variantă relatează întoarcerea soțului și moartea lui la picioarele soției sale, care zăcea în raclă. Cea de-a treia se referă la întoarcerea fiului, ajuns la deplina sa maturitate – umană, simiană sau zeiască, după cum este cazul –, totuși neștiutor în privința identității sale. Cu siguranță, negrii plini de fantezie au speculat la maximum orice evenimente care au constituit baza extravagantelor legende.

Cât despre realitatea cetății din junglă descrisă de bătrânul Sir Wade, Arthur Jermyn nici nu se mai îndoia; și nu se miră când, la începutul anului 1912, întâlni în calea lui ce mai rămăsese din ea. Trebuie să fi existat anumite exagerări în privința dimensiunilor sale, deși pietrele care zăceau împrăștiate peste tot dovedeau că nu fusese vorba de vreun sat de negri. Din păcate, nu se mai găsiră nici un fel de sculpturi, iar posibilitățile limitate ale expediției împiedicară întreprinderea unor operațiuni pentru desfundarea unei treceri vizibile ce părea să coboare într-un sistem de cripte menționate de Sir Wade. Maimuțele albe și zeița mumificată au fost subiectul discuțiilor lui Jermyn cu toți șefii triburilor de aborigeni din regiune, însă tocmai unui european i-a fost dat să îmbogățească datele bătrânului Mwanu. Domnul Verhaeren, agent belgian al unei companii comerciale din Congo, credea nu numai că putea găsi, ba putea chiar obține zeița mumificată, despre care auzise vag. De vreme ce războinicii N’bangus, preaputernicii de odinioară, erau de-acum slugile preaplecate ale regelui Albert, nu era nevoie decât de foarte puțină putere de convingere pentru a-i determina să cedeze îngrozitoarea zeitate, luată cu ei ca pradă de război. Prin urmare, când Jermyn se întoarse cu vaporul în Anglia, nutrea speranțe entuziaste ca în câteva luni să-i parvină neprețuita relicvă etnologică, ce avea să confirme cele mai incredibile descrieri ale stră-stră-străbunicului său – de fapt, cea mai incredibilă din câte îi fusese vreodată lui dat să audă. Țăranii din vecinătatea conacului Jermyn auziseră poate povești și mai incredibile transmise de strămoșii lor care-l ascultaseră pe Sir Wade în jurul meselor de la Capul Cavalerului.

Arthur Jermyn așteptă cu foarte multă răbdare să primească nesperata cutie din partea domnului Verhaeren, studiind între timp cu o conștiinciozitate sporită manuscrisele lăsate de străbunul său alienat mintal. Începu să se simtă strâns legat de Sir Wade și să caute vestigii ale vieții lui personale, atât din Anglia, precum și din expedițiile sale africane. Povestirile orale referitoare la misterioasa și solitara lui nevastă erau nenumărate, dar nu mai rămăsese nici o urmă palpabilă a șederii sale la conacul Jermyn. Ultimul vlăstar al neamului Jermyn se întrebă ce condiții au provocat sau au permis o asemenea pierdere și decise că maladia psihică a soțului a fost principala cauză. Despre stră-stră-străbunica lui, din câte-și amintea, se zicea că fusese fiica unui negustor portughez din Africa. Fără îndoială că moștenirea ei și cunoașterea superficială a continentului negru o făcuseră să ia în derâdere trăncăneala lui Sir Wade în sânul căminului lor, fapt pe care un asemenea om n-ar fi fost dispus să-l ierte. Își găsise sfârșitul în Africa, probabil târâtă până acolo de un soț hotărât să-și demonstreze spusele în fața ei. Însă, pe când Jermyn se adâncea în astfel de reflecții, nu-și putu stăpâni un zâmbet la gândul deșertăciunii lor, după un secol și jumătate de la moartea ambilor săi strămoși, atât de ciudați.

În iunie 1913, primi o scrisoare de la domnul Verhaeren, în care era anunțat că zeița mumificată fusese găsită. Constituia, susținea belgianul, un obiect cu totul extraordinar, chiar peste putința unui laic de a-l clasifica. Dacă era uman sau simian, numai un om de știință putea hotărî, iar procesul de deliberare ar fi fost extrem de îngreunat de starea sa precară. Timpul și climatul congolez nu sunt prielnice mumiilor, mai ales când îmbălsămarea lor este atât de diletantă pe cât părea în acest caz. În jurul gâtului creaturii se găsise un lanț de aur de care atârna un medalion gol, ce avea gravate contururi heraldice. Fără îndoială, suvenirul vreunui călător nefericit, capturat de războinicii N’bangus și atârnat la gâtul zeiței în chip de amuletă. Comentând asupra trăsăturilor fizionomice ale mumiei, domnul Verhaeren sugera o comparație fantezistă sau, mai degrabă, își exprima o uimire comică față de felul în care avea să-l surprindă pe corespondentul lui, dar era mult prea interesat de partea științifică încât să o lungească prea tare cu asemenea frivolități. Zeița mumificată, scria el, avea să-i parvină ambalată cum se cuvine, cam la o lună de la primirea scrisorii.

Obiectul ambalat într-o cutie a fost livrat la conacul Jermyn în după-amiaza zilei de 3 august 1913, fiind adus imediat într-o încăpere largă ce adăpostea colecția de specimene africane, așa cum fusese ordonată de Sir Robert și de Arthur. Ce a urmat poate fi cel mai bine pus cap la cap atât din relatările servitorilor, cât și din lucrurile și manuscrisele examinate mai târziu. Dintre diversele variante, aceea a mai vârstnicului Soames, majordomul familiei, este cea mai amplă și mai coerentă. Potrivit acestui om de încredere, Sir Arthur Jermyn i-a scos pe toți din cameră înainte de a deschide cutia, iar sunetul îndepărtat al dălții și ciocanului vădeau că nu întârziase acea operațiune. Nu se auzi nimic o perioadă – cât de lungă Soames n-a putut spune exact. Dar, cu siguranță, a durat mai puțin de un sfert de oră, până când se auzi oribilul urlet, neîndoielnic din gura lui Jermyn. Imediat după aceea, se năpusti afară din cameră, repezindu-se frenetic spre ușa din față a casei, ca și cum ar fi fost urmărit de vreun dușman hidos. Expresia întipărită pe fața lui, un chip odios chiar și atunci când radia seninătate, nu se putea descrie. Când ajunse aproape de ieșire, păru să se gândească la ceva și se întoarse în goană, dispărând într-un târziu pe treptele ce coborau în pivniță. Servitorii erau total năuciți și îl urmăriră din capul scărilor, dar stăpânul lor nu se mai întoarse. Un miros de petrol a fost tot ce urcă din regiunile subterane. După lăsarea întunericului se auzi un zornăit venind dinspre ușa pivniței ce dădea în curte, iar un băiat de la grajduri îl zări pe Arthur Jermyn, lucind din cap până-n picioare de petrol și răspândind puternic duhoarea acelui lichid, furișându-se afară și făcându-se nevăzut prin mlaștina întunecată ce împresura conacul. Atunci, într-o culme a ororii, toată lumea a fost martora sfârșitului său. O scânteie se aprinse în mlaștină, din care țâșni o flacără și un rug de foc, ce-i mistui carnea omenească, își înălță vâlvătaia la ceruri. Neamul Jermyn se stinsese.

Motivul pentru care rămășițele carbonizate ale lui Arthur Jermyn n-au mai fost culese și îngropate îl constituie ceea ce s-a găsit după aceea, fiind vorba în principal de obiectul din cutie. Zeița mumificată era grețoasă la vedere, scofâlcită și roasă de viermi, dar era în mod clar o maimuță albă împăiată, dintr-o specie necunoscută, mai puțin păroasă decât oricare altă specie cunoscută de naturaliști și infinit mai aproape de umanitate, ba chiar șocant de similară rasei umane. Descrierea ei detaliată ar fi mai curând dezgustătoare, dar trebuie amintite două particularități remarcabile, căci ele se potrivesc într-un mod revoltător cu anumite observații ale lui Sir Wade Jermyn, culese în cursul expedițiilor sale africane, cât și cu legendele congoleze ale zeului de rasă albă și ale prințesei simiene. Cele două particularități în chestiune sunt următoarele: însemnele heraldice de pe medalionul de aur atârnat de gâtul creaturii constituiau chiar blazonul familiei Jermyn, iar sugestia jovială a domnului Verhaeren trimitea la o anumită asemănare a chipului stafidit cu nimeni altul decât sensibilul Arthur Jermyn, stră-stră-strănepot al lui Sir Wade Jermyn și al necunoscutei sale soții, aplicându-se cu o oroare vie, odioasă și împotriva firii. Cei de la Institutul Regal de Antropologie al Marii Britanii și Irlandei arseră obiectul și aruncară medalionul într-un puț, iar unii dintre ei nici nu vrură să admită că Arthur Jermyn a existat vreodată.

SFÂRȘIT