Fata din Java

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator și dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiționalismul interbelic românesc. Influențat de Alecsandri, Vlahuță și Coșbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influențe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ș.a.m.d. A fost, de asemenea, medic și doctor în medicină la București și a ținut conferințe radiofonice pe teme de medicină pentru țărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală și Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Național pentru poezie, însă între 1958 și 1962 a fost închis pe motive politice. 

Era În toiul verii. Bucureștii clocoteau în vipii ca o cetate blestemată peste care se vărsase asfalt încins. Fâșii de trotuare năclăioase ca hârtia de prins muște te înhățau gata să-ți tragă pantofii din picioare. În catranul lor se înșirau, aidoma unor urme de fosile, formele tuturor încălțămintelor perindate, la un loc cu labe primitive neîncălțate încă, enigme pentru viitorii geologi.

Duhori de benzină, ulei prăjit și cauciuc ars de la automobile, învrâstate cu altele, de mititei fripți și carne la grătar, adaose cu împuțiciuni de gunoaie neridicate și râgâielile gurilor de canale, ar fi făcut pe un rătăcit din altă lume să se creadă într-o nouă Gomora, în ceasurile cele mai grele ale bătăii ei de către Dumnezeu.

Ți-era groază să răsufli. Nu trăgeai în piept decât dogoare îngroșată cu trâmbe de praf și nisip, răscolite de goana mașinilor cu eșapamentele deschise. Ți-era spaimă să te miști: pentru un pas, pentru un gest, te năpădeau pâraie de sudori, pe care trebuia să le pui la loc bând de două ori pe atât sifon. Apa nu era îngăduită. Ceea ce se scurgea pe țevi era cu neputință de înghițit. Venea, când se îndura să curgă, o leșie caldă și leneșă, amestecată de-a dreptul cu clor, ca și când stomacurile băutorilor ar fi fost spălătorii chimice.

Toate astea pătrundeau, ajungeau și până la mine, în subsolul unde îmi strămutasem masa de scris, dar nu mă atingeau. Față de temperatura și fierberea mea proprie, lipărul de afară nu mai însemna nimic. Eram un tânăr vulcan în plină erupție literară.

Stam cufundat până peste cap în al doilea volum al meu de poezii, pe care-l pregăteam pentru toamnă, întregit cu un apocalips în versuri. Și nu mai știam de nimic altceva pe lume.

Primul volum, debutul, Stele negre, avusese un răsunător succes. Și pentru cei 19 ani ai mei laudele criticilor, curtea revistelor literare, avansul editorilor, entuziasmul generației mele și pizma cu mârâieli a înaintașilor alcătuiau un cocteil atât de amețitor, că mă făcea nesimțitor nu numai la neplăcerile ce soseau din afară, dar chiar la o primejdie adevărată. M-ar fi putut străpunge și pe mine cineva cu spanga, ca pe Archimede, fără să bag măcar de seamă.

Mă aflam singur și fericit în toată casa. Părinții plecaseră la Sinaia, oaspeții unui frate al mamei, care închiriase acolo o vilă întreagă și trăia pe picior princiar. Unchiul Miti colindase lumea ca să facă avere, și acum se întorcea miliardar ca să epateze, în lipsă de altcineva, familia. Eu nu-l văzusem până atunci. Nu mă născusem când el părăsise țara. În ultima vreme se așezase în Java, unde, intrat în uriașele plantații de arbori ai cauciucului, se îmbogățise fabulos.

Dar excesele de excitante, o febră tropicală și clima neprielnică îl aduseseră în așa hal de șubrezenie, că a trebuit să părăsească măcar pentru câteva luni afacerile și să se strămute într-o regiune salubră. Și-a adus aminte atunci de țară și deveni iar dintr-o dată fratele dulce al mamei. De unde până atunci fusese numai unchiul din America și apoi unchiul din Java, care-ți trimite la zece ani o dată o fotografie cu un cec pentru bomboane și haine, ne-am trezit cu el peste noi, rudă nelipsită, cu amestec în treburile cele mai intime ale familiei și mai ales mentor îndrăcit.

Dintr-o dată, cum m-a văzut și m-a sărutat, am ajuns slăbiciunea unchiului din Java, care – așa, gata crescut – mă adoptă cu entuziasm. Și își puse ca ultim scop să mă formeze după ideile și gusturile lui. Mama, bineînțeles, era în al nouălea cer. Tata, biet profesor de liceu, intimidat și precaut – era vorba de miliarde – nu se împotrivea pe față. Eu eram de-a dreptul ostil, ca un prinț moștenitor bizar și îndărătnic, care dă cu piciorul tronului.

Cât șezuse în București, unchiul locuise în hotel, dar venea de mânca și sta toată ziua la noi. Bineînțeles, toată cheltuiala o ducea el. Dar pe mine mă plictisea cumplit. Nu mai sfârșea cu sfaturile practice, teoretice, cu aforismele și apoftegmele lui de viață, parcă el, cum i-am spus-o de la obraz, cu asta câștigase banii.

Până la urmă a hotărât, cu de la sine putere, să las literele și să trec la Politehnică, pe care s-o isprăvesc americănește, în vreo șapte-opt luni, cât mai are el de stat în țară, ca apoi să mă ia numaidecât în Java, la exploatările lui, unde e nevoie de un inginer-șef de încredere. M-am făcut foc, am refuzat categoric și exasperat, până la urmă i-am răspuns numai cu obrăznicii. Am avut din pricina asta o ceartă cu mama, care ne-a ținut supărați până la plecarea lor. Noroc că prăpădul căldurilor l-a gonit pe exoticul meu unchi la Sinaia, unde a luat cu el și pe ai mei. Și eu am rămas singur, de capul meu, plin numai cu versuri de apocalips.

Stam astfel sihastru, în subsolul asudat, în cordială înțelegere cu șobolanii, și nu mâncam decât pepeni. Mi-i aducea servitoarea, reci, de la gheață, cu miezul roșu brumat ca de o chiciură, și binecuvântam stepa și arșița care zămislesc astfel de minuni, pepenii verzi.

Într-o zi, tocmai când scriam poemul mistic al tiparului, solie anume trimeasă pentru poet de marea Sargaselor, o claxonare în fața casei, din ce în ce mai lungă, mai insistentă, mă întrerupse. Nu m-am clintit însă. Am așteptat. Larma devenea însă exasperantă. Servitoarea nu ieșea. Acum claxonul încetase, dar începu să sune soneria turbată. Plictisit, am tras o pijama peste adamis-mul meu paradisiac și m-am hotărât să urc. Un Lincoln-Zephir splendid stopase la scară și șoferul măreț îmi întinse încruntat un plic. Am vrut să cobor ca să-l desfac jos.

— Nu, vă rog să dați imediat răspunsul, îmi porunci tare omul de sub șapca galonată și livreaua arogantă.

Asta mă supără grozav. Am simțit imediat că am de-a face cu un emisar al unchiului din Java. Îi întorsei spatele și cu aceeași mișcare îi trântii ușa în nas, lăsându-l să aștepte.

Am citit scrisoarea. Nu mă înșelasem: era de la unchiul Miti, care mă chema să vin numaidecât la Sinaia: murea de dorul meu – cumpărase mașina pe care o trimetea numai pentru mine, să mă plimbe în fiecare zi la Brașov și la Sibiu. Câteva rânduri adaose de mama îmi aminteau și mă rugau să nu lipsesc: a doua zi era aniversarea zilei de naștere a tatii. O sărbătoare intimă, dar de o gingașă și emoționantă solemnitate, ce se desfășura totdeauna numai între noi trei. Cu o lună înainte colindam librăriile, căutând cartea cea mai jinduită de el, care trebuia legată bibliofilic, cu cifrul lui așezat în anumit loc. Florile, schimbul de îmbrățișări, prăjiturile care-i plăcuseră lui în copilărie, sticla de vin rar, destupată cu pompă, din care gustam fiecare abia câte un deget, prefăcându-ne că ne place, de toate astea mă lipseam acum din pricina afurisitului de unchi, care se vârâse între noi și ne strica, cu banii și cu tirania lui, viața. Mă apucasem să scriu un refuz drastic. Era un chip de a mă răzbuna.

Dar din nou îmi căzu sub ochi rugămintea mamei și o listă de târguieli pe care să le aduc, în frunte cu tradiționala sticlă de vin. Și m-a înduioșat. Dar nu m-am dat bătut de tot. Am lăsat șoferul să aștepte. M-am urcat abia peste o oră. Moțăia la volan. L-am chemat și l-am luat de sus.

— Ține lista asta și banii, îi poruncii. Cumpără tot ce scrie aici și vino astă-seară la ora șapte.

Am ordin să vă aduc imediat, cercă el să mă intimideze.

La ora șapte. Și i-am trântit ușa-n nas.

M-am muncit să înnod firul. M-am căznit să cad iar în transă. A fost cu neputință să mai scriu: tiparul îmi scăpa printre degete.

Unchiul Miti găsise chip și de acolo, de departe, să mă sâcâie și să-mi alunge inspirația. Cuvânt să-mi fie și mai nesuferit.

Acum lipsit de protecția muzelor, începusem să simt apăsarea și mizeria Bucureștilor. Nu suferisem toată luna de căldură cât am suferit în după-amiaza aceea, așteptând șoferul. Îmi părea aproape rău că-l expediasem cu atâta ușurătate.

Mi-era teamă că ar putea să nu mai vie. Atins în susceptibilitatea lui de slugă de casă mare, ar fi putut să plece înapoi, spunând că eu am refuzat să merg. La gândul ăsta, broboanele de sudoare își dublau volumul și-mi curgeau cu gâdilituri mai ales pe spate, ca niște gângănii care mi-ar alerga pe piele.