Fata din tablou legende populare chinezesti

FATA DIN TABLOU

Pe muntele Țin erau două văi: una se numea Gura-celor-nouă-dragoni, iar cealaltă Gura-celor-șapte-dragoni.

In valea ce se numea Gura-celor-nouă-dragoni era un sat mare în care trăia o bătrână săracă. Ea avea un fecior, pe nume Tien Tai. Acesta creștea mai voinic decât alți copii și pe fața-i cinstită străluceau doi ochi foarte vii. La vârsta de nouă ani, Tien Tai putea să se cațere pe munte și să prindă bursuci. La vârsta de zece ani avea curajul să intre în vizuina lupului. În fiecare dimineață, pleca cu noaptea-n cap pe un munte îndepărtat, de unde tăia vreascuri pe care le aducea acasă și le dădea pe orez. Dacă o zi nu tăia vreascuri, în ziua aceea nu se găsea de mâncare în casa lor. Și până să ajungă acolo, trecea peste stânci piezișe și peste punți înalte, trecea prin valea unui râu cu apa învolburată. Odată,. într-un an, de sărbători, s-a pornit o ploaie care a ținut zile în șir. Zilele treceau și ploaia nu mai contenea. Nemaiașteptând să se lumineze vremea, Tien Tai și-a aruncat toporul pe umăr, și-a luat coșul și frânghia și a plecat pe munte să taie vreascuri. Și pentru că veni vorba de topor, toporul lui fusese făcut la un fierar anume și era de trei ori mai greu decât alte topoare. Tien Tai a trecut valea. cu apa învolburată, s-a cățărat pe crestele spălate de ploaie, pe cărările înguste, și a ajuns la muntele cel mai îndepărtat, unde a început să taie vreascuri. Dar n-a apucat să taie cine știe ce că s-a pornit vântul și a început din nou ploaia. Și a plouat a plouat până ce apa a acoperit toată valea. După ce a stat ploaia, Tien Tai s-a urcat într-un copac și a văzut cum valea era tot o apă. Uitându-se spre drumul care ducea la casa lui, își zicea: „Mama mă așteaptă în poartă și poate e îngrijorată să nu mă fi luat apa". I-a părut rău că nu poate ajunge într-o clipă la mama lui s-o liniștească, dar orice ar fi fost, nu se putea trece peste valurile înfuriate care cuprinseseră toată valea. Și tot gândindu-se el, nu știu cum s-a făcut că i-a scăpat toporul din mână și a căzut cu zgomot peste o stâncă verzuie. Uitându-se după el, a văzut că stânca s-a mișcat și încet, încet s-a dat la o parte, apoi pe locul acela a apărut o bătrână care a întrebat de trei ori:

- Cine a ciocănit la ușa mea?

Tien Tai și-a făcut curaj și a sărit din copac spunând:

- Eu am ciocănit la ușa ta. Iar bătrâna l-a întrebat:

- Ce treabă ai de ai ciocănit la ușa mea? Tien Tai i-a spus ce avea pe suflet:

- Măicuță, în fiecare zi vin pe muntele acesta să tai vreascuri, în fiecare zi trec prin văile adânci și mă cațăr pe stâncile înalte și nu mă sperie oboseala. Dar acum m-a țintuit apa aici și sunt îngrijorat de mama care mă așteaptă să dăm vreascurile pe orez. Dar cum să mă întorc acasă?

Bătrâna l-a ascultat și apoi s-a aplecat și a ridicat de jos o legătură de trestie pe care i-a dat-o, spunându-i:

- Dacă te vei așeza pe ea, vei ajunge oriunde te vei gândi. Apoi, bătrâna s-a făcut nevăzută, iar stânca s-a mișcat la locul ei.

Tien Tai s-a așezat pe legătura de trestie și și-a zis: „Întâi să mă ridic în văzduh". Și cât ai clipi din ochi, s-a ridicat în văzduh. Apoi a vrut să coboare și ca un fulg a coborât tot în locul de unde plecase.

Dacă a văzut flăcăul, și-a ridicat crosna de vreascuri în spate, s-a așezat pe legătura de trestie și, mai repede decât vântul, a ajuns acasă. înainte, abia putea să urce muntele după vreascuri o dată pe zi și la înapoiere era deja noapte. Acum, cu ajutorul legăturii de trestie, se ducea pe munte de câte patru-cinci ori pe zi. După câteva zile, casa lor era plină de vreascuri și de orez. într-o zi, Tien Tai i-a spus mamei sale:

- Mamă, eu m-am făcut mare, dar nu am văzut încă lumea. Am strâns destul orez să-ți ajungă pentru multe zile. Pe mine mă bate gândul să plec în lume.

Bătrâna l-a întrebat:

- Dar unde vrei să pleci, copile?

După puțină gândire, Tien Tai a răspuns:

- Toți vorbesc despre frumusețea capitalei și aș vrea să mă duc și eu să o văd. Bătrâna i-a zis:

- Capitala este al împăraților, ai grijă de tine, și să te întorci cât mai repede. Tien Tai a dat din cap și s-a așezat pe legătura de trestie ridicându-se în văzduh și, într-o clipă, a și fost în capitală. De sus, din văzduh, orașul părea amenințător și măreț. Zidurile înalte, clădirile în opt colțuri se perindau unele după altele. Pe străzi și ulicioare mișunau oamenii. În orașul interzis* se vedeau fel de fel de pavilioane colorate și pagode albe ascunse pe sub ramurile verzi ale copacilor, iar pe apa albăstruie a lacurilor lunecau bărci minunat împodobite. După ce s-a săturat de privit, Tien Tai a coborât pe pământ și a început să se plimbe pe străzile orașului, unde a văzut priveliști pe care nu le mai văzuse niciodată. Mai avea un singur gând: să pătrundă în orașul interzis, partea capitalei unde erau palatele împăratului și unde era interzisă intrarea oamenilor de rând, să vadă cum e acolo. A așteptat până s-au închis toate prăvăliile, până ce străjile au anunțat miezul nopții, s-a așezat pe legătura de trestie și a ajuns în orașul interzis. Și ce a văzut aici l-a minunat și mai mult: priveliști fermecătoare și bogății neprețuite; lacuri acoperite cu nuferi,acoperișuri care parcă-și luau zborul, lampadare rotunde și roșii, dragoni fioroși pe postamente de piatră, picturi și sculpturi minunate pe fiecare zid. A trecut încetișor pe lângă un leu de aramă mai înalt decât un stat de om, s-a strecurat prin peștera de piatră a unui munte făcut de mâna omului și, în umbra copacilor, a văzut un palat acoperit cu olane verzi strălucitoare, cu coloane roșii și geamuri sparte. După ce s-a asigurat că nu-l vede nimeni, s-a urcat pe scările de marmură, vrând să vadă mai bine desenele de sub streașină, să pipăie coloanele lunecoase. Ar mai fi vrut să vadă ce se află în palat. S-a apropiat de fereastră și a ridicat încet perdeaua de mătase. Dar înăuntru era întuneric și n-a văzut nimic. Când să plece, a auzit un zgomot și, deodată, toată încăperea s-a luminat. Atunci a văzut înăuntru un turn de fildeș și tablouri din bambus și aur, iar alături, o fată de o frumusețe răpitoare care plângea amarnic. Fata ținea în mână un castron în care ardea o lumânare de aur ce împrăștia raze aurii, în păr avea o floare ce împrăștia raze argintii, în urechi avea cercei de rubin, pe spate o mantie colorată, iar mijlocul îi era strâns într-o cingătoare bătută cu pietre prețioase. Tien Tai, văzând cum lacrimile se rostogolesc pe fața albă a fetei, a simțit cum i se înmoaie inima. „Oare cine o chinuiește pe această fecioară mlădie, care la miezul nopții e închisă în această încăpere?" Tocmai voia să plece, când fata, plutind parcă, s-a apropiat de el și cu o voce slabă i-a spus:

- Ei, nu pleca! Vreau să-ți spun ceva! Tien Tai s-a oprit și a ascultat.

- Sunt închisă în palat de mulți ani și nu văd niciodată pe nimeni. Nu pot să mă mișc în voie și de primăvara până iarna, de dimineața până seara, stau închisă în această cameră. Omule, fie-ți milă, scapă-mă de aici!

Tien Tai i-a făgăduit, dar cum s-o scoată din palat tocmai când treceau străjile care strigau ceasurile din noapte, când fereastra era așa de solidă și ușa așa de groasă? A rămas uitându-se la fată în tăcere. Aceasta i-a spus:

- Scoate tabloul cu fata din palat și astfel mă salvezi. Când voia s-o întrebe unde se află acel tablou, s-au auzit pași și camera s-a cufundat din nou în întuneric, iar fata s-a făcut nevăzută. Tien Tai s-a așezat în grabă pe legătura de trestie și s-a ridicat în văzduh.

Ajuns acasă, i-a povestit maică-si totul și apoi s-a așezat pe legătura sa și a plecat la muntele Țin. S-a cățărat din nou în copac și a dat drumul toporului care a căzut cu zgomot pe stânca verde. Bătrâna a întrebat iarăși de trei ori:

- Cine a ciocănit la ușa mea?

Tien Tai a sărit din copac și a răspuns:

- Eu am ciocănit la ușa ta. Bătrâna, supărată i-a zis:

- Ți-am dat legătura de trestie, acuma ce mai vrei?

- Măicuță, nu fi supărată, i-a spus flăcăul, te rog să mă asculți. Pretutindeni crește iarba și înfloresc florile, oamenii de ce nu pot fi toți fericiți? M-ai ajutat să scap de foame, să nu mă mai obosesc și să nu mă chinuiesc. Aș vrea să fac și eu un bine salvând-o pe acea sărmană fată din palat. Spune-mi, măicuță, cum să găsesc tabloul cu fata?

După ce a ascultat toate cele, bătrânei i-a trecut supărarea și cu blândețe a zis:

- Bravo, flăcăule, ai spus bine. Iarba crește peste tot, florile înfloresc pretutindeni, oamenii trebuie să fie toți fericiți. Copile, eu vreau să te ajut. Dacă vrei să scapi fata trebuie să te duci la munții cei întunecați și să cauți duhul pustiului. Dar ușa duhului e foarte greu de găsit Pentru aceasta trebuie să cauți mai întâi trestia lungă de trei geang-uri [unitate de măsură egală cu 3, 33 m] și după ce vei trage cu putere de ea, ți se va arăta drumul ce duce la ușa lui. Dacă duhul doarme, nu care cumva să aștepți, pentru că dacă a adormit, el doarme 120 de ani și nu se trezește nici dacă-l strigi, nici dacă-l scuturi. De-l vei găsi dormind, să te duci la râul cu nisipul roșu și să faci rost de acul sfânt de la împărăteasa peștilor negri. Stânca verde s-a mișcat și s-a așezat te locul ei, iar bătrâna s-a făcut nevăzută.

După povața bătrânei, Tine Tai s-a așezat pe legătura de trestie și într-o clipă a ajuns la munții cei întunecați. Acești munți aveau nu știu câte vârfuri și culmi, pe coastele lor creșteau păduri cu tot felul de copaci, iar în păduri tot felul de ierburi și flori parfumate. Tine Tai a început să caute prin păduri, pe vârfuri și pe costișe și până la urmă a găsit trestia lungă de trei geang-uri. A tras de trestie și în fața lui s-a făcut un drum care ducea în inima muntelui. Tine Tai a pornit pe acest drum. La capătul lui se afla o casă de piatră în care era un rang, o pernă și o masă, toate de piatră. Duhul pustiului dormea întins pe lanțul de piatră, cu perna de piatră la căpătâi și sforăitul lui răsuna ca un tunet. Tine Tai s-a apropiat de el și, văzând cum doarme de adânc, l-a apucat de braț, dar brațul parcă avea mii de țin-uri [unitate de măsură egală cu 500 g], așa că nici n-a putut să-l miște; i-a pipăit corpul, dar corpul era mai tare decât piatra. După câteva clipe, s-a așezat pe legătura de trestie și a plecat în căutarea râului cu nisipul roșu.

Așezat pe legătura sa, Tien Tai zbura prin văzduh ca un nor alb. Și a trecut peste râuri cu apa galbenă și peste râuri cu apa verde, peste râuri în care sclipeau solzii de pește și peste râuri cu apa învolburată și numai după ce a trecut peste 99 de râuri și a străbătut 9 999 de li [unitate de măsură egală cu 500 m] a ajuns la râul cu nisipul roșu. Apa râului era așa de limpede încât puteai să vezi până în fundul lui. In râu era nisip roșu care strălucea așa de tare de credeai că și apa e roșie. O mulțime de peștișori negri alergau de colo-colo pe fundul lui.

Tien Tai și-a dat seama că acesta e râul cu nisipul roșu de care-i vorbise bătrâna. Dar cum s-o găsească pe împărăteasa peștilor negri? Plimbându-se în sus și în jos pe malul râului, i-a venit un gând. S-a dus în satul vecin să caute o plasă de prins pește. Când au auzit despre ce este vorba, locuitorii satului l-au sfătuit:

- Tinere, tinere, nu-ți primejdui viața. Peștii din râu sunt puii împărătesei peștilor negri și nimeni n-are curajul să-i atingă.

Auzind aceasta, băiatul a șovăit un pic, dar nu și-a schimbat hotărârea. A luat plasa și s-a dus pe malul apei. Apoi s-a așezat pe legătura de trestie, s-a ridicat în văzduh, a aruncat plasa în apă și a început s-o tragă încetișor. Plasa s-a umplut de peștișori negri care se zbăteau speriați. Dar nici n-a apucat să se uite mai bine, că s-a stârnit un vânt și apa râului a început să se învârtejească. Vârtejul se ridica spre Tien Tai, mai, mai să-l cuprindă, când, văzând că nu-i a bună, acesta a spus: „Ridică-te!" și legătura s-a ridicat degrabă în văzduh. Și cu cât vârtejul se ridica mai sus, cu atât Tien Tai, ținând plasa strâns în mână, se ridica și mai sus. Legătura de trestie s-a ridicat la înălțimea de 100 geang-uri, iar vârtejul de apă a ajuns până la 99 geang-uri. Legătura s-a ridicat mai sus chiar decât cel mai înalt munte, și atunci vântul s-a potolit și apa a căzut în matcă. Uitându-se în jos, Tine. Tai a văzut deasupra apei pe împărăteasa peștilor negri, cu o coroană de aur pe cap, care a strigat către el:

- Omule de pe legătura de trestie, mă dau bătută. Dă-mi puii înapoi și-ți voi împlini orice dorință!

Tine Tai a coborât la înălțimea unui copac și a spus:

- Nu vreau nici aur, nici argint, ci numai acul sfânt și să-mi spui cum să trezesc duhul pustiului care doarme în munții cei întunecați.

- N-ai decât să-l înțepi cu acul sfânt și se va trezi, i-a răspuns împărăteasa. Înainte am avut acul de care-mi pomenești, dar anul acesta când au crescut apele, mi l-a furat scorpia de broască țestoasă din văgăuna dragonului de la capătul râului. Îți voi da în schimb un căuș pe care dacă-l vei afunda în văgăuna dragonului vei găsi deîndată acul sfânt. Zicând aceasta, împărăteasa și-a desprins un solz strălucitor în formă de căuș pe care i l-a aruncat băiatului. Tien Tai a luat solzul și apoi a dat drumul peștișorilor care s-au afundat în apă împreună cu mama lor.

După ce a înapoiat plasa, Tien Tai s-a așezat pe legătura ie trestie și a zburat pe firul apei, până ce a ajuns la capătul râului, unde se înălța un munte mic, din piatră roșie, acoperit cu brazi roșii. Aici se afla o văgăună cu apă neagră-verzuie. A coborât de pe legătură și a vârât căușul strălucitor în văgăună. Apoi, ridicându-l, apa a secat pe jumătate. A mai vârât o dată căușul și din toată apa n-a mai rămas decât o mocirlă pe fundul văgăunii, în care se târau niște broaște țestoase. Cea mai mare dintre ele, care avea pe puțin câteva sute de țin-uri, și-a strâns capul și s-a prefăcut într-o femeie cu fața verde.

Tien Tai i-a spus:

- Dacă nu-mi dai îndată acul sfânt pe care l-ai furat, am să sec văgăuna.

Broasca i-a aruncat o privire plină de ură și i-a întins acul. Luându-l, Tien Tai a văzut că era un ac nu mai lung de două degete, dar greu de să-i rupă mâna.

Având acul sfânt, Tien Tai s-a așezat pe legătura de trestie și a zburat către munții cei întunecoși. Ajungând la trestia lungă de trei geang-uri, a tras de ea și i s-a arătat din nou drumul care ducea în inima muntelui. Duhul pustiului dormea încă pe kang-ul lui de piatră, sforăind de credeai că sunt mii de tunete. L-a înțepat cu acul sfânt în umăr, și duhul pământului s-a trezit strigând:

- Dar ce m-a pișcat oare?

Tien Tai i-a zis în grabă:

- Bunule duh, nu te-a pișcat nimic. Eu te-am trezit, să te rog să mă ajuți într-o treabă!

Râzând, duhul pustiului a zis:

- Desigur că bătrâna de la muntele Țin te-a trimis aici. Bine, spune-mi ce treburi te-au adus.

Tien Tai a spus:

- Te rog să-mi ajuți să scot tabloul cu fata din palat! Bătând din palme, bătrânul a răspuns:

- E ușor de tot, vreau să te ajut, dar să știi un lucru, nu-mi place niciodată să duc o treabă până la capăt. Acum s-a înnoptat deja. Eu voi pleca, iar tu culcă-te pe kang-ul meu, cu capul pe perna mea, și-n vis vei vedea tot ce fac eu. După ce a terminat de vorbit, l-a împins pe Tien Tai în pat, iar acesta a adormit pe loc.

În vis, a văzut tot felul de ciudățenii: A văzut cum duhul pustiului s-a prefăcut într-o pisicuță albă care parcă zbura, așa alerga de repede, și sărind peste un zid roșu a intrat în orașul de reședință. Era aproape de miezul nopții când pisica a pătruns în palat. împăratul și împărăteasa dormeau sub baldachinul brodat cu dragoni. Slujitorii care-i păzeau erau așa de obosiți că le amorțiseră picioarele și abia își mai țineau ochii deschiși, dar nu îndrăzneau nici să se așeze, nici să se culce. Pisicuța albă a așteptat până s-a liniștit totul, s-a furișat și a luat cingătoarea de jad a împărătesei și, sărind din zid în zid, a ieșit din palat. Apoi, sărind peste zidul care înconjura orașul, a alergat până la o fântână părăsită și a aruncat-o în ea. Tien Tai a dat un strigăt și s-a trezit. Alături se afla duhul pustiului care, căscând, a spus:

- Flăcăule, ceea ce trebuia să fac pentru tine am făcut. Ce a mai rămas, vei face tu. Acum pleacă, fiindcă mi-e somn.

Duhul pustiului s-a urcat pe kang, a pus capul pe perna de piatră și a adormit îndată. În cameră s-a auzit din nou sforăitul ce semăna cu un tunet.

În zori, Tien Tai a ajuns în capitală. Împărăteasa se trezise, făcuse baie și, când să se îmbrace, nu a mai găsit cingătoarea de jad. A dat poruncă s-o caute, dar nu era de găsit. Nu știu câți servitori au fost pedepsiți. Dar oricât au căutat-o, n-au găsit-o. Atunci împărăteasa a poruncit ca aceluia cărei va aduce cingătoarea de jad să i se împlinească toate dorințele: de vrea să fie numit demnitar, va fi demnitar, de vrea aur și argint, va primi aur și argint.

Tien Tai s-a înfățișat la împărăteasă și i-a spus cu glas domol:

- Eu am obiceiul să visez ce se întâmplă în realitate. Ieri-seară am visat cum cingătoarea de jad a fost aruncată într-o fântână părăsită.

Demnitari și soldați au pornit-o împreună cu Tien Tai spre fântâna părăsită, unde au găsit cingătoarea. Împăratul l-a întrebat pe Tien Tai:

- Vrei să fii demnitar sau vrei bani? Tien Tai a răspuns:

- Nu vreau nici să fiu demnitar, nu vreau nici bani. Am auzit că aveți în palat un tablou cu o fată. Vreau acel tablou și nimic altceva. Împăratul s-a bucurat că-i cere numai atât și a dat poruncă să-i fie dat tabloul.

Tien Tai a luat tabloul, s-a așezat pe legătura de trestie și a părăsit capitala, întorcându-se acasă. A agățat tabloul pe perete și, uitându-se la el, și-a dat seama că fata din tablou era una și aceeași cu fata din palat. Și cu cât se uita mai mult, cu atât i se făcea mai dor de sărmana fată pe care o văzuse în palat. Atunci, fata din tablou s-a mișcat: lumânarea de aur din mână a început să răspândească raze aurii, floarea de argint din păr împrăștia raze argintii. A început să zâmbească și fața-i palidă a căpătat și mai mult farmec. Nu s-a plâns că Tien Tai e prea sărac și, cu mâna în care ținuse lumânarea de aur, a ajutat-o pe maică-sa să pregătească mâncarea. Cei doi tineri s-au căsătorit și niciodată n-au mai părăsit munții Țin.