Furie

Netanel se uită la ea și-i făcu cu ochiul.

Este imposibil, se gândi Marie. Încep să mă îndrăgostesc de acest băiat. Dar este pur și simplu imposibil. Eu sunt catolică, iar el este evreu. Ar trebui să fie la fel de departe de sufletul meu ca și luna. Mama lui mă disprețuiește, iar restul familiei mă tratează de parcă aș fi un animal exotic din Africa. Și uite ce i s-a întâmplat lui Chaim, la fel ca și lui Netanel acum câteva luni. Era o nebunie să-și imagineze că l-ar putea iubi.

Ceremonia Paștelui luă sfârșit.

— La anul îl vom sărbători la Ierusalim – ziseră toți de la masă într-un glas.

Netanel îi zâmbi plin de duioșie și simți că i se strânge stomacul. Ah, „mein Gott”, se gândi ea. Am mers prea departe. Nu mai pot să mă opresc. Nu mai pot.

Despre autor.

Colin Falconer s-a născut la Londra în anul 1953. Este ziarist și a colaborat la multe reviste și ziare. A călătorit în Europa și Asia de Sud-Est, iar acum locuiește în Australia de Vest.

Pentru Helen care crede în mine.

Prefață.

Nici o carte nu este scrisă doar prin strădania unei singure persoane. De aceea, aș vrea să mulțumesc acelora care m-au ajutat în cercetările întreprinse pentru acest roman.

La Tel Aviv, Ruth Sobol și istoricii dr. Yaakov Sachs și dr. Yaakov Goren; la Ierusalim, Ruven Koffler de la Arhivele Zion, Dafna Rix de la Muzeul din Ierusalim, Mulli Azrieli de la Firik și Rivca Weingarten, care mi-au împărtășit amintirile legate de asediul Orașului Vechi; la El-Bireh, domnul Sameeha Khalil, reprezentant al Societății Inash El-Usra. Și mai aproape de casă, îi datorez, de asemenea, mulțumiri lui Anne Mullarkey pentru că m-a ajutat să găsesc sursele de care aveam nevoie.

Vreau să mulțumesc și agenților mei Tim Curnow din Sydney și Anthea, Morton-Saner din Londra, care m-au ajutat să depășesc momentele dificile; și editorului meu, care nu se înșală niciodată în aprecierile sale, decât când este vorba de alegerea echipei preferate de fotbal.

Deși datele din acest roman se bazează pe realitate, el este o operă de ficțiune. Așa se explică și erorile care apar; de exemplu, au existat doi comandanți Haganah în timpul asediului Ierusalimului, David Halperin și Moshe Russnak, nu unul singur, iar până în anii '40 nu a existat nici un kibuț în zona în care este plasat kibuțul Kfar Herzl.

Ocazional, am folosit nume reale, care apar doar ca personaje istorice, exterioare narațiunii. De altfel, nu am intenționat să descriu oameni sau întâmplări reale și nici să mă implic în ele.

Ierusalim, septembrie 1992 „Sunt aici trimis de Furie și Inimă”.

Moise în „Primul Născut” al lui Cristopher Fry

PROLOG.

Malul de Vest, septembrie 1992

Străzile întunecate și agitate ale Bethleemului.

Mulli Rosenberg stă pe bancheta din spate a jeep-ului, cu picioarele întinse, ascultând zumzetul vocilor în aparatul de emisie-recepție. O noapte liniștită. Intefadeh scăzuse în intensitate; Rabin începuse convorbirile cu Assad, iar ziarele vorbeau despre pace.

O sirenă urlă undeva în noapte. Simțea cum, din întuneric, îl urmăresc ochi înveninați. La lumina farurilor, zări literele „PLO”, pictate cu caractere arabe, cu vopsea roșie pe obloanele ruginite ale unui magazin. Sub ele fusese mâzgălită traducerea în engleză, pentru turiști bineînțeles: „DRACU' SĂ-L IA DE ISRAEL”.

Mulli Rosenberg nu este un erou ca bunicul său. Vrea să devină avocat. Dar, mai întâi, trebuia să-și îndeplinească serviciul militar de trei ani în armată. În uniforma sa kaki arăta suplu, bronzat, tânăr și speriat.

Până acum nu împușcase pe nimeni.

Mângâie țeava mitralierei Uzi de pe genunchi. Nu avea încotro, își spuse el. Dacă nu voia să trăiască într-o lume de coșmar, așa cum trăise bunicul său, nu avea încotro.

Amman, Iordania.

Wafa își mângâie părul negru ca abanosul și își aprinse altă țigară cu degetele tremurânde. Îi este greu să vorbească despre Palestina fără să se întristeze.

Are ochi mari căprui, care sclipesc plini de pasiune în timp ce povestește.

— Pe bunicul meu îl chema Majid. Tatăl lui era șeicul Zayyad Hass'an al-Shouri, din satul Rab'allah, lângă Ierusalim. Toți din familia mea sunt palestinieni. M-am născut aici, în Iordania, dar sunt palestiniană. Da, o palestiniană. Nu concep să mă consider altceva.

Fruntea ei este acoperită de mici picături de sudoare. Amman este un oraș de beton și sticlă, cu căldură, praf și claxoane răsunătoare. Afară, soarele dogoritor topește asfaltul de pe autostradă și-ți usucă trupul ca o stafidă.

Bate hamsiin-ul, vântul fierbinte dinspre deșertul de est, galben și turbat ca răsuflarea unui șacal. Se spune că hamsiin-ul bătea în ziua în care a fost răstignit Christos.

Ventilatorul din micuțul birou se învârtește ineficient într-un colț. Wafa se oprește să soarbă cafeaua amară.

— Aceasta nu este țara mea. Nu aparțin acestui pământ. Până când situația noastră nu se va rezolva, n-o să fiu niciodată fericită.