Greseala fatala

ÎN LOC DE PREFAȚĂ

Noaptea era ca smoala. Din cînd în cînd, de dincolo de oraș răzbătea un zgomot surd, prelung ca un tunet ce se pierde în depărtări.

Cei doi vorbeau într‑o limba străină. Doi soldați.

— Ai luat tot? a întrebat cel înalt.

— Mai puțin hîrtiile acelea. Ne vor folosi după ce se termină războiul, a răspuns cel scund, arătînd în direcția de unde se auzeau bubuituri înfundate.

— Și cheia? Unde‑i cheia?

— La mine. O păstrez eu. Știi bine că n‑o să te înșel. După ce se termină totul… dacă dă Dumnezeu să scăpăm cu viață, o să fim cumnați. Știi bine! Dar să se termine odată.

— Unde‑i civilul pe care l‑a lichidat șeful?

— Acolo. Zace cu fața‑n jos

— Bine.

— Pot să aprind fitilul?

— Da. Te aștept pe potecă, lîngă canton.

Soldatul cel înalt s‑a îndepărtat. Celălalt s‑a aplecat să aprindă fitilul, apoi a rupt‑o la fugă spre canton. Peste cincisprezece secunde pămîntul s‑a zguduit înfricoșător, iar din măruntaiele sale au țîșnit flăcări vineții spre cerul întunecat. Un minut mai tîrziu, pe locul unde fusese „Fulgerul Bavariei” totul părea arat de niște uriași.

înainte de a ajunge la canton, soldatul cel înalt s‑a oprit, a ieșit din poteca și s‑a ghemuit lîngă o tufă. La scurt timp s‑au auzit pași de om care aleargă. Apoi un strigăt de groază. Și totul s‑a cufundat în tăcere.

Soldatul cel înalt s‑a aplecat, a cotrobăit în buzunarul celui căzut și a luat cheia.

— Găsesc eu un cumnat. N‑aveam nevoie tocmai de tine, a murmurat el.

Cîteva minute mai tîrziu, o mașină gonea prin trecătoarea care ducea spre Transilvania, să ajungă din urmă o coloană militară.

Noaptea era ca smoala. Rămăsese în urmă orașul iar zgomotele înfundate și prelungi nu se mai auzeau nici dacă ți‑ai fi lipit urechea de pămînt.

I

O ploaie cu monede romane și un accident ciudat

O zi de sfîrșit de vară. Mă aflam în birou și răsfoiam o revistă cînd a apărut maiorul Bota. Nu‑l văzusem de aproape trei săptămîni. Dispăruse fără să‑mi spună unde, iar acum iată‑l în fața mea obosit, cu parul zburlit. Sprîncenele negre, răvășite spre frunte, contrastau parcă mai puternic decît altădată cu parul alb‑argintiu.

A intrat mormăind un „noroc, mînzule!”, ca și cînd ne‑am fi despărțit abia în ajun, s‑a dus la biroul său și s‑a lăsat să cadă pe scaun. Și‑a aprins o țigară și, pe jumătate întors spre geam – poziție care‑mi dădea posibilitatea să‑i văd fruntea înaltă, nasul drept, ciceronian, bărbia voluntară – a început să bată darabana în tăblia biroului de nuc. Avea ochii subțiați, aproape închiși, de parcă l‑ar fi supărat lumina zilei.

Mă rodea curiozitatea, dar știam că nu trebuie să întreb nimic, ci să aștept ca el însuși să‑mi spună – dacă era ceva de spus. Bănuiam că se întîmplase ceva, că „fachirul”, cum i se spunea, se împotmolise în rezolvarea vreunui caz. Nu‑l văzusem în situația aceasta decît de vreo doua ori de cînd lucram împreună. De fiecare dată însă, pînă la urmă ajunsese să rezolve cazurile respective.

După ce și‑a aprins încă o țigară – a patra de la intrarea în birou – s‑a ridicat brusc și, ținînd mîinile în buzunare, a început să pășească cu vioiciune de‑a lungul și de‑a latul biroului nostru. Deodată s‑a oprit în fața mea și, cu țigara în colțul gurii, cu ochiul stîng închis și fața crispată din cauza fumului a rostit țuguindu‑și buzele, de parcă ar fi vrut să expulzeze țigara aflata într‑un echilibru precar:

— Ai mult de lucru, mînzule, la școala aceea, unde îți faci practica de profesor de istorie?

Îi urmărisem mișcările, stînd cu capul plecat peste revista pe care o răsfoiam. Asta pentru a nu da de bănuit că muream de curiozitate să văd ce face și ce‑l preocupă.

— Practica pedagogică mi‑o fac de trei ori pe săptămînă. După‑amiezele, bineînțeles. Dar sînt pe terminate.

— Am de gînd să‑ți cer sprijinul într‑o chestiune încîlcită.

— Sînt la dispoziția dumneavoastră, tovarășe maior, am rostit eu cu o grabă lesne de înțeles, iar pentru a da girul cuvenit la ceea ce spuneam, am închis revista din fața mea cu maximum de repeziciune. O dau naibii de practică! La urma‑urmei am făcut‑o benevol!

Bota și‑a trecut mîna prin părul alb‑argintiu, așa cum avea obiceiul cînd se concentra, apoi și‑a coborît palma dreaptă peste frunte și obraji, a zvîrlit cît colo țigara și, mimînd un zîmbet care nu i‑a reușit decît în parte, a mormăit ca pentru sine:

— Mînzule, am pierdut trei săptămîni degeaba.

S‑a așezat pe scaunul aflat în stînga biroului meu, s‑a întins peste tăblia acestuia sprijinindu‑și capul în coate și m‑a privit fix:

— Mînzule, am pierdut trei săptămîni degeaba. Pricepi? Mi‑a scăpat totul printre degete.

După o mică pauză care mi s‑a părui nespus de lungă, Bota a reluat:

— Acum trei săptămîni am fost trimis în orașul T, la Institutul de cercetări petroliere, unde se fac studii secrete asupra întrebuințării radioactivității în forajul la mare adîncime, studii la care participă cinci persoane: doi tineri ingineri – autorii proiectului – și trei ingineri mai în vîrstă, specialiști în meseria lor. Cinci inteligențe creatoare, gata să facă totul pentru reușita experienței, căre‑i o premiera pe plan mondial. Invenția va crea epocă în tehnologia instalațiilor de foraj.

Îl ascultam pe Bota cu multă atenție. Maiorul nu mai fuma. Privea în gol și vorbea rar, cu pauze lungi, ceea ce mă făcea să cred că își punea ordine în gînduri și, desigur, încerca să afle – pentru a cîta oară? — unde greșise. Dacă greșise.

— Am fost trimis la acel institut pentru că secretul invenției este în pericol. O revistă finanțată de o mare companie petrolieră din vestul Europei a publicat știrea că în curînd, compania respectivă va experimenta instalații de foraj pe bază de radioactivitate. Evident, oricine poate avea ideea de a folosi radioactivitatea în domeniul forajului.