Ultimul viraj

În loc de prefață

începuse să ningă. Învolburați, fulgii se repezeau spre geamuri pentru ca, după cîteva clipe de odihnă, să-și continue drumul luați de altă pală de vînt.

Maiorul Bota scria de zor în timp ce locotenentul Radulian se ridicase. Cu fața spre fereastră, privea visător jocul fulgilor de zăpadă. Stătea așa de cîteva minute cînd intră secretara serviciului.

— Aveți un colet, tovarășe maior. Făcînd cîțiva pași, depuse pe biroul lui Bota o cutie de carton de forma unui cub.

Bota mormăi un „mulțumesc” și își văzu de ale sale.

— E din Viena, spuse secretara, în timp ce se îndrepta spre ușă.

— Poftim? Cine e din Viena?

— Pachetul, răspunse aceasta ieșind

Radulian se întoarse.

— Nu sînteți curios să aflați ce conține? întrebă el.

Maiorul îl privi cu ochi obosiți. Lucrase toată noaptea.

— Cine-mi trimite mie un pachet din Viena? Vrei să deschizi dumneata?

Radulian tăie sfoara și desfăcu cartonul. În clipa următoare, scoase o exclamație de uimire.

— Ce e?

— Priviți! zise locotenentul și scoase dinăuntru o… pălărie de vînător, care, lîngă pana frumos colorată, avea o scrisoare și o carte de vizită.

— Ce glumă mai e și asta? întreba Bota. Te rog citește…

— Scrie în germană. Deci: „La noi se spune «Jos pălăria!» Nu știu cum se zice la dumneavoastră, în România, Oricum, eu îmi scot pălăria și v-o trimit în semn de admirație pentru cel care… Hm… Hm… «Colierul Cleopatrei»… Ultima «bombă», la gara din Oradea m-a dat gata…”

Bota smulse cartea de vizită din mîna lui Radulian. O întoarse pe partea cealaltă. Văzu numele lui Werner și zîmbi:

— Ei, poftim! Numai o pălărie de vînător bavarez îmi lipsea! Lăsîndu-se pe spate, privi prin geam jocul fulgilor de zăpadă.

— Ultima lovitură a fost formidabilă! spuse Radulian. Ivașcu mi-a povestit că la gara din Oradea a avut loc o scenă de neuitat. Werner a oscilat între a face un infarct sau a-și scoate, cu respect, pălăria, în cinstea dumneavoastră. I-ați servit, vorba lui, o „bombă” formidabilă! Dar parcă numai lui? Și nouă, tuturor…

Dîndu-și seama că Bota nu-l asculta, Radulian tăcu.

…Cădea prima zăpadă și fulgii se învolburau sub bătaia vîntului.

PARTEA ÎNTÎI

Alarma falsa?

Cînd trenul părăsi Salzburgul, Radu Nicolau constată că în compartiment mai rămăseseră doar patru persoane: el, profesorul Ganea – care abia reușea să-și învingă somnul – Matei Grigoriu și un străin care se urcase la Viena. Acesta din urmă era un ins rotofei, cu fălci de buldog, al căror contur era subliniat de grăsimea bărbiei. Dormea dus și sforăia din cînd în cînd, scoțînd un sunet ciudat.

Profesorul Ganea era mic de statură, trecut de cincizeci și cinci de ani, cu pomeții obrajilor roșii, nasul puțin ridicat în vînt și ochii albaștri, într-un continuu neastîmpăr. Părul, favoriții și barbișonul, alb-argintii, în contrast cu obrajii rumeni, dădeau impresia că era un actor tînăr care s-a machiat ca un moșneag.

Întîmplarea făcuse ca profesorul și Radu Nicolau să aibă aceeași cabină în vagonul de dormit. Descoperind că ținta călătoriei lor era tot Münchenul, sporovăiseră vrute și nevrute. De la Viena se mutaseră la vagon-clasă. Radu avea doar un mic geamantan și trusa aparatului de filmat. Era trimisul televiziunii la „Raliul Europa”. Profesorul participa și el la raliu, care începea la München peste două zile, avînd ca țintă finală Bucureștiul. Bagajele acestuia se compuneau dintr-o valiză, o plasă cu alimente și o geantă tip diplomat, dreptunghiulară, cu alămuri galbene la colțuri.

Matei Grigoriu era înalt și slab. Să tot fi avut patruzeci și cinci de ani. Era operator. În cadrul raliului, urma să realizeze legătura prin radio între echipaje și șeful delegației, inginerul Lăzărescu, trimisul clubului de care aparțineau concurenții.

Radu Nicolau, un tînăr bine făcut, cu înfățișare de atlet, avea fruntea și obrajii bronzați, sprîncenele negre, stufoase și parcă răzvrătite spre fruntea ridată, iar ochii, de un albastru închis, cu reflexe de oțel.

— Cum o să „călătoriți” la raliu? întrebă Radu.

— Eu mă îmbarc pe mașina conducătorului delegației sportivilor noștri, adăugă cu o ușoară nesiguranță în glas profesorul, ca pentru a se scuza că nu-i putea oferi și lui Nicolau un loc. Și tovarășul Grigoriu – la fel. Dumneata?

— În mașina rezervată operatorilor T.V. Mi-ar fi plăcut să mergem împreună…

Trenul gonea spre München. Din păcate, se lăsase întunericul și călătorii nu mai puteau vedea peisajul. Radu nu dormea. Răsfoia distrat o carte. Deodată, ușa compartimentului se deschise și intră un individ înalt, slab, adus de spate.

— E vreun loc liber? întrebă el în germană.

— Desigur, i se răspunse.

Noul venit puse în plasă un mic geamantan și se așeză cam brusc între Ganea și călătorul care se urcase la Viena. Acesta tresări, deschise ochii mari, apoi își trase peste față perdeaua de la geamul compartimentului, hotărît, pesemne, să-și continue somnul.

După vreo jumătate de oră, călătorul cel înalt și slab dormea dus. Radu îl privi cu oarecare nemulțumire: mai întîi pentru că nu-i plăcea înfățișarea acestuia – avea o figură de Don Quijotte – și, în al doilea rînd, nu vădise maniere prea elegante.

Ganea, care se afla în stînga noului venit, se trase mai la o parte. Se mai foi cîteva minute, apoi se ridică și ieși pe culoar să-și aprindă o țigară. Somnul îi dispăruse ca prin farmec, iar prezența acelui individ cu fața prelungă și obrajii supți îl deranja.

își fuma liniștit țigara, iar Radu renunțase să frunzărească romanul, cînd trenul intră într-un tunel. Se auzi uruitul înfundat al roților și negura se lipi compactă de geamuri. Peste cîteva minute, se simți iarăși aerul răcoros și proaspăt al nopții. Radu era tocmai pe punctul de a-și lua din geamantan o revistă, cînd răsună o împușcătură, urmată de un strigăt de groază. Privi spre culoar: profesorul Ganea dispăruse!

Deschise cît putu de repede ușa compartimentului și ieși pe culoar.

— Aici!… Aici! țipă Ganea, ridicînd brațul deasupra capului pentru a fi văzut.

Tînărul se repezi spre profesor. În clipa următoare însă, trenul intră într-alt tunel și luminile se stinseră în tot vagonul. Cei cîțiva călători care ieșiseră din compartimente, bulucindu-se spre locul unde se afla profesorul, scoaseră strigăte nedeslușite, în care se amestecau îngrijorarea, spaima și indignarea. Din fericire, pana de curent dură puțin. O lumină plăcută în vadă iarăși vagonul.

— Ce s-a întîmplat? întrebă Radu, dînd cu ochii de Ganea. Dumneavoastră ați țipat?

— Nu eu, ci domnul acesta, răspunse profesorul arătînd spre un bărbat în vîrstă, de statură mijlocie, care se rezemase de peretele vagonului și dădea explicații în engleză.

— A tras cineva cu o armă, spunea bătrînul, îngînînd cuvintele atît de aiurea încît cei ce se îngrămădiseră lîngă el nu înțelegeau mare lucru. Tocmai ieșeam din compartiment… L-am văzut cînd voia să treacă în vagonul celălalt. Cînd ușile s-au închis, a răsunat împușcătura. Cred că-i acolo, mort între vagoane…

— Ce spune? Ce spune? întrebară cîțiva în germană.