Hanul din Spessart
Aa
Basme si povesti audio gasiti aici........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff
HANUL DIN SPESSART
Odată, în vremuri de demult, pădurea Spessart era brăzdată doar de câteva drumeaguri proaste și neumblate. Prin pădurea aceasta treceau într-o zi doi flăcăi. Unul, cam de vreo optsprezece ani, era făurar de scule, iar celălalt — după înfățișare să tot fi avut șaisprezece ani — era giuvaergiu și pare-se că atunci plecase în cea dintâi călătorie a sa. Dădea în amurg. Molizii și fagii uriași așterneau umbre negre pe poteca îngustă pe care pășeau cei doi drumeți. Făurarul mergea voinicește înainte, fluierând un cântecel sau aruncând din când în când câte o vorbă câinelui său Munter. Nu prea părea să se teamă că noaptea era foarte aproape și că până la cel dintâi han mai aveau cale lungă. În schimb, Felix, giuvaergiul, întorcea mereu capul, uitându-se cu teamă în urma sa; foșnetul frunzișului răscolit de vânt i se părea că-i zgomot de pași, iar în tufișurile de pe marginea drumului, care se zbuciumau și se clătinau încoace și încolo, i se năzărea că vede oameni la pândă.
Altminteri, tânărul giuvaergiu nu credea în închipuirile prostești ale celor săraci cu duhul și nu era nici lipsit de curaj. La Würzburg, unde-și petrecuse anii de învățătură, era cunoscut ca un tânăr neînfricat și inimos. Totuși, în ziua aceea îl cuprinsese un simțământ ciudat. I se îndrugase despre pădurea Spessart câte în lună și în stele. Se spunea că pădurea e bântuită de o numeroasă ceată de tâlhari și că-n ultimele săptămâni aceștia ieșiseră în calea multor călători și-i jefuiseră. Se povesteau lucruri îngrozitoare despre ei și despre omorurile săvârșite de curând. De aceea Felix tremura puțintel pentru viața lui, căci ce-ar fi putut face doi sărmani băieți împotriva unei bande de tâlhari înarmați? Acum îi părea rău că ascultase de făurar, prietenul lui, și că pătrunseseră atât de adânc în inima codrului, în loc să înnopteze pe undeva, pe la margine.
— Dacă or sări tâlharii pe noi la noapte și mi-oi pierde viața și tot ce am la mine, apoi să știi că numai tu ești de vină, făurare, fiindcă tu m-ai îndemnat să intru în pădurea asta cumplită.
— Ține-ți firea! răspunse celălalt. O calfă obișnuită cu drumeția n-are de ce se teme. Crezi că domnii tâlhari din Spessart or să ne facă cinstea să ne iasă înainte și să ne omoare? De ce să se ostenească? Pentru straiele mele de duminică pe care le port în desagă sau pentru bănuții de drum ce-i am în buzunar? Ca să meriți cinstea de a fi ucis de ei trebuie să călătorești într-o caleașcă cu patru cai, să fii înveșmântat în mătăsuri și împodobit cu aur.
— Ascultă! Parcă a fluierat cineva! strigă Felix înspăimântat.
— Șuieră vântul printre crengi. Hai mai repede! Nu mai avem mult.
— Vorbești despre omor ca despre un lucru de nimic, urmă giuvaergiul. Îți dă mâna! Pe tine or să te întrebe ce ai la tine, o să-ți scotocească prin buzunare și prin desagă, or să-ți ia poate straiele de duminică, guldenul și cei treizeci de creițari. Dar pe mine or să mă ucidă numaidecât, fiindcă am aur și giuvaeruri.
— La ce bun să te omoare? Să zicem că în clipa asta ar ieși din tufiș patru-cinci inși înarmați și, îndreptând puștile spre noi, ne-ar întreba cuviincios: „Ce aveți asupra dumneavoastră? Ca să nu vă simțiți prea împovărați, lăsați-ne să vă ajutăm să cărați greutățile și multe alte vorbe binevoitoare de acest fel. N-ai sta mult pe gânduri: ți-ai desface baierele traistei, ai scoate vesta galbenă, haina albastră, cele două cămăși, toate salbele, brățările, pieptenii și tot ce mai ai la tine, le-ai așeza binișor jos și ai spune bogdaproste că-ți lasă viața.
— S-o crezi tu! răspunse mânios Felix. Să le dau podoabele pe care le duc nașei mele prea-buna doamnă contesă? Mai bine mor, mai bine mă taie în bucăți! Cine s-a îngrijit de când eram copil de zece ani, ca o mamă, de creșterea mea? Cine a cheltuit pentru ucenicia mea, pentru îmbrăcăminte, pentru tot ce aveam trebuință? Și iată că a sosit în sfârșit clipa când pot s-o văd și să-i dăruiesc câte ceva din roadele muncii mele. Îi duc niște giuvaeruri tocmite de ea la meșterul meu. Vreau să-i arăt iscusința pe care am dobândit-o. Și tocmai acum să pierd tot? Să-mi ia până și vesta galbenă pe care tot de la ea o am?Nu, mai bine moartea decât să dau unor nemernici giuvaerurile nașei mele.
— Nu fi neghiob! îl certă făurarul. Dacă or să te ucidă, doamna contesă tot n-o să capete giuvaerurile. De aceea e mai bine să le dai, ca să scapi cu viață.
Felix tăcea. Întunericul nopții se lăsase ca un zăbranic negru peste toată pădurea; la lumina palidă a lunii noi nu vedeai nici la cinci pași. Inima lui Felix se strângea tot mai mult de frică. Nu se dezlipea de tovarășul său de drum, întrebându-se mereu dacă poate pune temei pe vorbele lui. Au mers așa cale de vreun ceas. Deodată, în zare, s-a ivit o luminiță. Tânărul giuvaergiu a privit într-acolo cu îngrijorare: dacă era un cuib de tâlhari? Făurarul l-a lămurit însă că nu putea fi vorba de tâlhari, deoarece aceștia de obicei, își sapă adăposturi sau bordeie în pământ. Pesemne că ajunseseră la hanul despre care pomenise un drumeț când intraseră în pădure.
Înaintea lor se vedea o clădire lungă, dar scundă. În fața ei se afla o căruță, iar pe undeva, prin preajmă, se auzeau niște cai nechezând. Faurul s-a apropiat de o fereastră, al cărei oblon era deschis, făcându-i semn tovarășului său să vină și el. Amândoi s-au ridicat în vârful picioarelor, ca să vadă mai bine. Lângă sobă, într-un jilț, dormea un om, care, după îmbrăcăminte, părea cărăuș. Pesemne că a lui era căruța din fața casei. De cealaltă parte a sobei stăteau o femeie și o fetișcană și torceau. La o masă de lângă perete ședea un bărbat, cu un pahar de vin dinainte și cu capul sprijinit în mâini. Obrazul nu i se vedea. Faurul socoti că, după îmbrăcăminte, acesta era un bărbat de neam.
Un câine de casă îi simți pe cei doi tineri care iscodeau sub fereastră și începu să latre. Munter, câinele faurului, îi răspunse de îndată și în ușă ieși o slujnică, să vadă cine vine.
Celor doi oaspeți li se făgădui o cină și câte un pat. Flăcăii intrară în casă, își lăsară într-un colț traistele grele, toiagul și pălăria și se așezară la masa omului pe care-l văzuseră stând cu capul sprijinit în mâini. Acesta răspunse prietenos la vorbele de binețe ale drumeților, înălțând capul; avea un chip tânăr și distins.
— Ați întârziat pe drum, spuse el. Nu v-ați temut să treceți prin Spessart într-o noapte atât de întunecoasă? Eu am socotit mai cuminte să-mi îndrept calul spre han și să nu mai zăbovesc nici o clipă în pădure.
— Bine ați făcut, domnule! răspunse faurul. Tropotul unui cal de soi sună ca o melodie plăcută în urechile tâlharilor și îi atrage de la o poștă. Dar niște bieți drumeți, pe care mai degrabă hoții ar putea să-i dăruiască cu câte ceva, nu merită nici o osteneală.
— E foarte adevărat, se amestecă și cărăușul în vorbă.
Când sosiră drumeții noștri, acesta se ridică de la locul lui și se așeză la masa lor.
— Ce poate păți un om sărac? urmă el. Totuși s-a întâmplat ca, din sete de sânge, să fie uciși și oameni sărmani.
— Atunci, dacă așa stau lucrurile în pădurea aceasta, spuse tânărul giuvaergiu, fără îndoială că nici aici nu ne aflăm la adăpost. Suntem patru și cu argatul cinci. Dacă ne-ar ataca zece oameni, cum ne-am apăra? Și, în afară de asta, adăugă el, în șoaptă, de unde știm că stăpânii hanului sunt oameni cinstiți?
— Nici o grijă, răspunse cărăușul. Cunosc hanul de mai bine de zece ani și nu mi-au dat niciodată nimic de bănuit. Hangiul e plecat mereu, se spune că negustorește cu vin, iar femeia e o făptură blândă, care nu face rău nimănui. O nedreptățiți, domnule!
— Totuși, răspunse tânărul nobil, vorbele care umblă nu sunt deloc liniștitoare! Ați auzit de oamenii care au dispărut fără urmă în pădurea aceasta? Unii dintre ei au spus că au de gând să înnopteze aici. la han, și parcă i-a înghițit deodată pământul. După câteva săptămâni au fost căutați peste tot; s-au cercetat drumurile, s-a întrebat la han, dar nu s-a descoperit nimic. E ceva necurat la mijloc și pace!
— Atunci, strigă făurarul, mai bine să dormim sub un copac decât să stăm aici închiși între patru pereți, de unde nu se poate fugi dacă tâlharii pândesc la ușă, căci ferestrele sunt ferecate.
Cei patru drumeți căzură pe gânduri. Se putea ca stăpânii hanului, siliți sau de bună voie, să fie înțeleși cu tâlharii. Toți simțeau că în noaptea aceasta îi pândesc tot soiul de primejdii. Umbla vorba despre niște călători care fuseseră uciși de tâlhari în timp ce dormeau. Cei mai mulți dintre drumeții care se adăpostea în hanul din pădure erau însă oameni nevoiași, pentru care nu numai pierderea vieții, dar chiar pierderea unei părți din neînsemnatul lor avut ar fi fost o adevărată nenorocire. Îngrijorați, drumeții noștri priveau mohorâți la păhărele din fața lor. Tânărul nobil visa o vale largă, ferită, pe care s-o străbată călare pe armăsarul său. Făurarul își dorea doisprezece dintre tovarășii săi de muncă, voinici, înarmați cu reteveie, care să-l însoțească drept strajă, iar Felix, giuvaergiul, se temea mai mult pentru giuvaerurile binefăcătoarei sale decât pentru viața lui. Cărăușul însă, după ce, rămas pe gânduri, pufăise de câteva ori din lulea, spuse încet:
— Domnilor, ar fi bine să nu ne găsească dormind. Eu am să stau treaz toată noaptea. Vrea careva să-mi țină de urât?
- Și eu stau treaz! Și eu! Și eu! strigară ceilalți trei.
— Oricum, tot n-are să se poată lipi somnul de mine, adăugă tânărul domn.
— Eu zic să ne trecem timpul cu ceva, ca să rămânem treji, spuse cărăușul. Suntem tocmai bine patru.
Am putea să jucăm cărți. Jocul de cărți alungă somnul și ține de urât.
— Eu unu! nu joc niciodată cărți, răspunse tânărul. De aceea nu pot lua parte la cele propuse de dumneavoastră,
- Iar eu nici măcar cărțile nu le cunosc, adăugă Felix.
— Ce-am mai putea face? întrebă faurul. Să cântăm? Nu e bine; i-am atrage pe tâlhari. Să spunem ghicitori, snoave? Asta nu ține mult. Știți ce? Ce-ar fi dacă am povesti câte ceva? Câte o întâmplare hazlie sau sperioasă, adevărată sau închipuită. Nu ne-ar prinde somnul și timpul ar trece tot atât de plăcut ca și când am juca vreun joc de cărți.
— Sunt de aceeași părere. Începeți însă dumneavoastră, spuse tânărul nobil zâmbind. Dumneavoastră, meșteșugarii, colindați multe meleaguri și aveți ce povesti. Fiecare oraș își are poveștile și legendele sale.
— Da, da, multe aude omul, răspunse faurul. Dar dumneavoastră sunteți om cu învățătură si cunoașteți minunățiile scrise în cărți. Așa că mai degrabă ați putea dumneavoastră să ne desfătați cu povești pline de tâlc și de farmec decât noi, niște biete calfe care umblăm de colo până colo. Dacă nu mă înșel, sunteți ori student, ori cărturar.
— Nu sunt cărturar, spuse cu un zâmbet tânărul domn, student însă, da, și mă duc acasă în vacanță. Să știți însă că mai multe lucruri află omul în călătorii decât în slovele cărții De aceea începeți dumneavoastră, vă rog, dacă și ceilalți vor să asculte.
— Pentru mine, răspunse cărăușul o poveste frumoasă e mai de preț decât jocul de cărți. Adesea îmi place să mă plimb pe șosea, iavaș-iavaș, cu câte cineva care spune o poveste frumoasă. Nu o dată, fiind vreme rea, drumeții m-au rugat să-i iau în căruță, și eu le-am spus că-i iau dacă-mi povestește fiecare câte ceva. Dealtfel, am și un prieten care mi-e foarte drag pentru că știe să povestească ceasuri în șir.
— Și mie îmi plac foarte mult poveștile, spuse tânărul giuvaergiu. Meșterul meu din Würtzburg nu mă mai lasă să pun mâna pe cărțile de povești fiindcă atunci treaba rămâne baltă. Faure, hai, începe tu, te știu în stare să istorisești din seară până în zori, fără să-ți sece comoara de minunății.
Faurul trase o dușcă să mai prindă puteri, și începu:
pentru urmatoarea poveste da-ti click aici............https://www.latimp.net/legenda-guldenului-cu-cap-de-cerb-basme-si-povesti-de-wilhelm-hauff/