Tânarul englez

Povesti si basme audio de Wilheilm Hauff ascultati aici.............https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff

Tânarul englez basme si povesti de Wilhelm Hauff

— Stăpâne ! Eu sunt german din naștere și prea am stat puțin în țara dumneavoastră ca să pot povesti un basm persan sau o minunată poveste despre sultani și viziri. Îmi veți îngădui, așadar, să vă istorisesc ceva din patria mea, fapt care vă va face poate plăcere. Din păcate, poveștile noastre nu-s totdeauna atât de alese ca ale dumneavoastră, adică în ele nu este vorba de sultani sau de regii noștri, nici despre viziri și pașale, miniștri care, la noi, se numesc de justiție, de finanțe, consilieri sau alții de soiul ăsta, ci ele povestesc, în cazul când nu e vorba de soldați, de oamenii de rând care duc un trai tihnit.

Orășelul Grünwiesel, în care m-am născut și am crescut, este situat în Germania de Sud. E un orășel ca toate celelalte. În centru, o mică piață cu o fântână, într-o parte clădirea veche a primăriei și de jur împrejurul pieței, casa judecătorului de pace și locuințele negustorilor de vază ; în câteva ulițe strimte se înghesuie restul muritorilor. Toți se cunosc, fiecare știe ce se petrece în casa vecinului ; și e destul ca la masa pastorului, a primarului sau a doctorului să se servească un fel de mâncare în plus, pentru ca la ora prânzului tot orașul să cunoască acest eveniment. După-masă, cucoanele se duc unele la altele «în vizită», cum se spune, și la o cafea cu o felie de cozonac comentează importantul eveniment, ajungând la concluzia că pastorul a jucat desigur la loterie și că a câștigat o sumă cu totul necreștinească sau că primarul s-a lăsat «uns», sau că doctorul a primit de la farmacist bani buni ca să prescrie rețete cât mai scumpe.

Și acum vă puteți închipui cât de neplăcut a fost pentru un orășel ca Grünwiesel, în care toate erau atât de bine rânduite, când într-o bună zi locuitorii s-au pomenit cu un individ despre care nimeni nu știa de unde vine, ce intenții are și din ce trăiește. Ce-i drept, primarul îi controlase pașaportul — act pe care la noi trebuie să-l aibă orișicine.

— Dar ce, e atât de primejdios să umbli pe uliță ? îl întrerupse șeicul pe sclav, că-i nevoie să purtați un firman al sultanului, pentru a-i ține pe tâlhari la respect ?

— Asta nu, stăpâne, răspunse sclavul. Acele hârtii nu sperie pe nici un tâlhar, ci ele sunt doar așa, ca o măsură generală de ordine, ca să știe fiecare cu cine are de-a face. Așadar, primarul controlase pașaportul și, invitat fiind la o cafea în casa doctorului, declarase tuturor că, de la Berlin până la Grünwiesel, vizele erau în regulă ; dar că, totuși, era ceva necurat la mijloc, deoarece individul pare cam suspect. Cum primarul se bucura de cea mai mare considerație în oraș, nu e de mirare că din clipa aceea străinul a fost privit cu neîncredere. Dealtfel, nici felul lui de viață nu era de natură să schimbe părerea compatrioților mei.

Străinul închirie pentru câțiva ducați de aur o casă întreagă, care până atunci stătuse pustie, ordonă să i se aducă o căruță plină de ustensile ciudate ca sobe, plite, borcane mari și altele asemănătoare, și începu să trăiască, de atunci, în deplină singurătate. Chiar și mâncarea și-o gătea singur. Nu-i trecea pragul nici un suflet de om, în afară de un bătrân din Grünwiesel care-i aducea pâine, carne și zarzavat. Dar nici acesta nu avea voie să pătrundă dincolo de vestibul, unde străinul îi lua în primire cumpărăturile.

Eram un băiețaș de vreo zece ani, când străinul se stabili în orașul meu natal ; dar îmi aduc și azi aminte, de parc-ar fi fost ieri, ce neliniște stârni sosirea lui în Grünwiesel. Spre deosebire de ceilalți bărbați, el nu juca după-amiaza popice și nici nu venea seara la berărie să comenteze, pufăind din lulea, noutățile din ziare. În zadar îl poftiseră pe rând, la masă sau la câte o cafea, primarul, judecătorul de pace, doctorul și pastorul : de fiecare dată trimitea vorbă că nu poate veni. De aceea unii îl socoteau nebun, iar alții susțineau morțiș că e un vrăjitor. Între timp, eu împlinisem optsprezece ani, pe urmă douăzeci, și în oraș omul acela tot se mai numea «domnul străin».

Într-o bună zi au nimerit în Grünwiesel niște oameni care aduceau cu ei animale exotice. Erau vagabonzi din aceia care colindă cu câte o cămilă care știe să salute, cu câte un urs care dansează sau cu câțiva câini și maimuțe dichisite destul de caraghios în haine de om și care știu să facă tot soiul de năzdrăvănii. Oamenii aceștia străbat de obicei orașul în lung și în lat, se opresc la răspântii și în piață, bat toba și cântă din fluier, făcând o hărmălaie nemaipomenită, pun animalele să sară și să dănțuiască și după aceea adună bani de prin case. Trupa care sosise de data asta la Grünwiesel se distingea de altele printr-un urangutan extraordinar, aproape cât un stat de om, care umbla în două picioare și se pricepea să facă tot felul de giumbușlucuri. Trupa aceasta de câini și de maimuțe trecu și prin fața casei străinului.

Acesta, auzind fluierul și toba, se ivi și el, foarte încruntat la început, îndărătul ferestrei cu geamurile înnegrite de vreme. Curând, însă, chipul lui deveni mai prietenos și, spre uimirea tuturor, străinul scoase capul pe fereastră și începu să râdă din toată inima de drăcoveniile urangutanului. La sfârșit îi răsplăti pe artiști cu o sumă atât de mare. Încât tot orașul vorbi un timp numai despre asta.

În dimineața următoare, trupa plecă mai departe. Cămila era încărcată cu o sumedenie de coșuri, în care câinii și maimuțele se instalaseră la largul lor, în timp ce oamenii și maimuța cea mare veneau în urma ei, pe jos. Câteva ceasuri după plecarea lor, străinul ceru să i se pregătească diligenta, stărui chiar, spre marea uimire a surugiului, să i se pună la dispoziție o trăsură specială și ieși din oraș pe aceeași poartă, îndreptându-se în aceeași direcție în care o luase trupa. Toți oamenii din orășel erau mâhniți la gândul că nimeni nu izbutise să afle încotro plecase. Se lăsase noaptea când trăsura în care se afla străinul se întoarse și se opri în fața porții orașului. Numai că de data asta îl mai însoțea cineva, un individ cu marginea pălăriei adânc lăsată peste ochi și cu o batistă de mătase înfășurată în jurul gurii și a urechilor. Paznicul se socoti obligat să se adreseze noului venit, cerându-i pașaportul ; acesta însă îi răspunse cu multă grosolănie, mormăind ceva într-o limbă de neînțeles.

— E nepotul meu, zise străinul pe un ton prietenos, strecurând câteva piese de argint în mâna paznicului. E nepotul meu și deocamdată nu prea știe germana. A tras o mică înjurătură pe limba lui, fiindcă am fost opriți aici.

— Bine, dacă e nepotul dumneavoastră, răspunse paznicul, se schimbă socoteala, poate să intre și fără pașaport. Va locui, desigur, la dumneavoastră.

— Bineînțeles, rosti străinul, și va rămâne probabil vreme mai îndelungată în oraș.

Paznicul nu mai obiectă nimic, astfel încât străinul și nepotul său pătrunseră în Grünwiesel. În schimb, primarul, ba chiar tot orașul, se declară cam nemulțumit de purtarea paznicului. Ar fi putut măcar să țină minte câteva vorbe din cele rostite de nepot; asta le-ar fi înlesnit să afle de ce neam erau el și unchiu-său. Paznicul declară însă categoric că nu vorbise nici franceza, nici italiana, că mai curând limba aducea a engleză și că, dacă nu se înșela, tânărul domn exclamase parcă «God damn». Numai așa izbuti bietul om să iasă din încurcătură și-i ajută totodată tânărului să-și găsească un nume. Căci, din clipa aceea, nu se va mai vorbi în tot orașul decât de «tânărul englez».

Tânărul englez nu apăru însă nici el la jocul de popice și nici la berărie, în schimb nu întârzie să dea în alt fel de furcă pașnicilor cetățeni din Grünwiesel.

Se întâmpla acum destul de des ca din locuința străinului, atât de tăcută odinioară, să se audă deodată urlete înfiorătoare și o hărmălaie grozavă, care făcea ca lumea să se adune grămadă în fața porții și să rămână așa, cu ochii ațintiți în sus. Îmbrăcat într-un frac roșu și pantaloni verzi, cu părul vâlvoi și figura înspăimântătoare, tânărul englez alerga dintr-o odaie într-alta, trecând prin fața ferestrelor cu o iuțeală de necrezut; bătrânul, înfășurat într-un halat roșu, alerga după el cu o biciușca în mână. Nu-l ajungea întotdeauna, dar uneori cei din stradă aveau impresia că l-ar fi nimerit, căci văicăreli jalnice și plesnituri de bici răsunătoare străbăteau până la ei. Purtarea aceasta neomenoasă față de bietul tânăr stârni o reacție atât de violentă printre doamnele din Grünwiesel, încât îl siliră în cele din urmă pe primar să ia atitudine. El scrise străinului un bilet în care îi făcea observații destul de severe cu privire la asprimea purtării lui față de nepot, amenințându-l că, dacă pe viitor se vor repeta scene asemănătoare, se va vedea nevoit să-l ia pe tânăr sub protecția lui.

Cine a fost însă mai uimit decât primarul când, pentru prima oară după zece ani, străinul în persoană își făcu apariția în casa lui ? ! Bătrânul își ceru scuze în privința purtării sale față de nepot și o explică prin însărcinarea primită din partea părinților tânărului, care-i încredințaseră educația lui...

— În general, continuă el, e un băiat deștept și iscusit, numai limbile le învață cam greu.

În ce-l privește, dorința lui cea mai fierbinte e să-și vadă nepotul vorbind germana în mod curent, ca să-și poată permite să-l introducă în societatea bună din Grünwiesel; dar cum se descurcă deocamdată așa de greu cu limba, n-are încotro, și, din când în când, e nevoit să-l bată zdravăn. Primarul se consideră pe deplin satisfăcut de această explicație și îl sfătui pe bătrân să dea dovadă de mai multă blândețe, iar seara la berărie povesti tuturor că rareori i se întâmplase să aibă de-a face cu un om atât de instruit și de simpatic cum e străinul.

— Păcat numai, adăugă el, că nu prea vine în societate ; sper totuși că, dacă nepotul o să înceapă să vorbească puțin germana, o să se arate și el mai des la micile mele întruniri.

Această măruntă întâmplare schimbă complet opinia întregului orășel. Din clipa aceea, toată lumea începu să-l considere pe străin drept un om simpatic, să fie dornică de a face mai îndeaproape cunoștință cu el și să găsească foarte natural ca, din când în când, să audă urlete fioroase răsunând în casa pustie. «Îi dă nepotului lecții de germană», spuneau cei din Grünwiesel și nu se mai opreau în fața porții. După vreo trei-patru luni, lecțiile de germană se părea că au luat sfârșit, deoarece bătrânul făcu un pas mai departe. În oraș trăia un francez bătrân și prăpădit, care dădea tineretului lecții de dans. Străinul trimise după dânsul și-i spuse că ar dori să-i învețe nepotul să danseze. Îi dădu a înțelege totodată că tânărul e, în general, foarte supus, numai în ce privește dansul e cam încăpățânat; că a învățat mai înainte cu un alt profesor, dar după o metodă atât de ciudată, încât nu se putea înfățișa în felul acesta în societate ; că totuși nepotul său se consideră, tocmai din acest motiv, un dansator desăvârșit, deși figurile pe care le știe nu au nici cea mai mică asemănare cu un vals sau un galop (astea sunt dansuri obișnuite din patria mea, stăpâne), ba nici măcar cu o «ecoseză» sau cu o «francaise». Îi oferi, dealtfel, un taler de fiecare lecție, și profesorul se declară gata să înceapă orele cu acest elev îndărătnic.

— Nimic mai ciudat pe lume, declara bătrânul profesor între patru ochi, ca aceste lecții de dans.

Nepotul – un tânăr frumos pieptănat, destul de înalt și zvelt, cu picioare cam scurte, e drept, apăru într-un frac roșu, cu pantaloni verzi, largi, și mănuși «glacé». Vorbea puțin, cu accent străin, și la începutul orei era politicos și dansa corect; pe urmă, însă, se apuca pe neașteptate să facă tot felul de giumbușlucuri, figurile cele mai îndrăznețe și sărituri năstrușnice, care-l făceau pe bătrânul profesor să-și piardă răsuflarea ; dacă încerca să-l mustre, tânărul își scotea din picioare pantofii săi de dans, atât de eleganți, îi arunca în capul francezului și începea să alerge în patru labe prin cameră. Auzind zgomotul, străinul se năpustea pe

neașteptate din odaia lui, înfășurat într-un halat larg, roșu, cu o bonetă de hârtie aurită în cap, și începea să mângâie într-un mod destul de nedelicat cu biciul spinarea tânărului. Atunci nepotul scotea niște urlete înspăimântătoare, sărea pe mese și pe cele mai înalte scrinuri, ba se cățăra chiar și pe pervazul ferestrei, bolborosind ceva într-o limbă străină, ciudată. Dar bătrânul, înfășurat în halatul lui cel roșu, nu se lăsa înduioșat cu una cu două ; îl apuca de un picior, îl trăgea înapoi și îl snopea în bătaie, după care îi strângea puțin cravata cu ajutorul unei catarame. Tânărul redevenea numaidecât cuminte și manierat și lecția de dans urma fără alt incident.

Când însă profesorul declară că elevul său făcuse progrese destul de serioase și că acum avea nevoie și de muzică, purtarea nepotului suferi o schimbare neașteptată. În casa pustie își făcu apariția un muzicant din oraș, care fu invitat să se așeze pe masa din salon. Profesorul reprezenta pe doamna, partenera de dans ; el îmbrăcă o rochie de mătase și se împodobi cu un șal indian, pe care i le pregătise bătrânul. Nepotul îl invită la dans și începură să joace și să valseze împreună. Dar tânărul se dovedi un dansator neobosit, turbat, pe care nici suspinele, nici strigătele bătrânului său profesor nu-l puteau convinge să-i dea drumul; francezul trebuia să danseze până cădea jos istovit sau până când muzicantului îi înțepenea mâna pe vioară. Profesorul era pur și simplu distrus după aceste ore, dar deși declara zilnic că e ferm hotărât să nu mai calce pragul casei pustii, talerul pe care-l primea de fiecare dată cu aceeași punctualitate și vinul bun pe care i-l oferea unchiul îl determinau să vină mai departe.

Localnicii din Grünwiesel priveau însă lucrurile altfel decât francezul Ei erau de părere că tânărul avea o adevărată vocație pentru viața de societate, iar sexul slab — care se plângea de lipsa cavalerilor — se bucura la gândul că iarna viitoare va avea la dispoziție un dansator atât de sprinten.

Într-o dimineață, servitoarele care se întorceau de la piață aduseră la cunoștința stăpânelor lor un eveniment extraordinar.

— În fața casei pustii, afirmau de, a fost văzut un cupeu splendid, la care erau înhămați niște cai frumoși ; un lacheu în livrea luxoasă aștepta la ușa cupeului. La un moment dat, poarta casei pustii s-a deschis și doi domni eleganți și-au făcut apariția ; unul dintre ei era, probabil, străinul, iar celălalt, nepotul lui, cel care a învățat așa de greu germana și dansa așa de nebunește. Amândoi s-au urcat în trăsură, lacheul s-a instalat îndărătul ei și trăsura a pornit, închipuiți-vă ! da, a pornit drept spre casa primarului.

Îndată ce cucoanele auziră asemenea vești din gura servitoarelor lor, își azvârliră cât colo șorțurile de bucătărie și bonetele de o curățenie cam îndoielnică și se apucară să se gătească.

— Căci, spuneau ele, adresându-se celorlalți membri ai familiei și întorcând casa pe dos ca să facă curățenie în salonul care, în mod obișnuit, servea și altor scopuri, nu încape nici o îndoială că străinul a început să-și scoată nepotul în lume. Nătărăul ăla bătrân n-a binevoit în zece ani de zile să pună o singură dată piciorul în casa noastră, dar trebuie să i-o trecem cu vederea de dragul lui nepotu-său, care pare să fie un tânăr fermecător.

Așa spuneau cucoanele și-și dăscăleau fiii și fiicele să se poarte cuviincios când vor veni străinii, să aibă o ținută frumoasă și să se exprime mai elegant ca de obicei. Cucoanele din Grünwiesel știau ele ce spun, căci bătrânul și nepotul său dădură într-adevăr o raită prin casele din oraș pentru a câștiga bunăvoința mai multor familii.

Nimeni nu se mai gândea decât la cei doi străini ; toată lumea își manifesta regretul de a nu fi avut plăcerea să facă mai devreme cunoștință cu ei. Bătrânul se înfățișa ca un om demn și foarte așezat; e drept că avea obiceiul să cam zâmbească ori de câte ori spunea câte ceva, astfel încât nu puteai fi niciodată sigur dacă vorbește serios sau glumește, dar reflecțiile lui asupra vremii, asupra împrejurimilor și asupra distracțiilor din timpul verii, sus, la crama de pe deal, erau atât de înțelepte și de judicioase, încât toți îl ascultau încântați. Dar nepotul ! El vrăji pe toată lumea, cuceri inimile tuturor. E drept că, în ce privește fizicul, nu puteai spune că avea un obraz frumos ; partea inferioară, în special bărbia, era foarte proeminentă, culoarea pielii era prea întunecată, uneori făcea tot felul de strâmbături ciudate, alteori închidea ochii și rânjea cu dinții afară, totuși opinia publică declară în unanimitate că avea niște trăsături extrem de interesante. Avea o neobișnuită mobilitate și vioiciune în mișcări. Hainele, ce-i drept, îi atârnau cam curios pe trup, dar totul îi venea admirabil ; se plimba cu multă însuflețire prin cameră, se trântea ici pe câte o canapea, colo într-un fotoliu și-și întindea picioarele. Dar toate aceste năravuri, care la un alt tânăr ar fi fost considerate vulgare și necuviincioase, treceau drept geniale când era vorba de nepot.

— Ce vreți, e englez, spuneau oamenii, așa sunt ei; un englez e în stare să se tolănească pe o canapea și să adoarmă fără să-i pese că zece cucoane n-au unde să șadă și stau în picioare în jurul lui; unui englez nu trebuie să-i iei așa ceva în nume de rău.

În schimb, față de unchiul său se arăta foarte supus ; căci îndată ce începea să se învârtească prin odaie sau să-și urce picioarele pe scaun — lucru ce-i făcea o deosebită plăcere — o privire severă a acestuia îl punea numaidecât la respect. Și cum să i-o fi luat în nume de rău când, oriunde se ducea, unchiu-său spunea stăpânei casei:

— Nepotul meu e încă grosolan și necioplit, dar eu îmi pun mari speranțe în societatea din Grünwiesel ca să-l formeze și să-l șlefuiască așa cum trebuie. Și când spun asta, mă gândesc în special la dumneavoastră, scumpă doamnă.

Așa își făcu nepotul intrarea în lume și nimeni în tot orașul nu mai vorbi în ziua aceea și în zilele următoare decât despre el. Dar străinul nu se mulțumi cu atât; el părea să-și fi schimbat cu desăvârșire concepțiile și felul de viață. În fiecare după-masă urca cu nepotu-său sus pe deal, la berăria dintre stânci, unde toți domnii distinși din Grünwiesel veneau să bea bere și să joace popice. Nepotul se dovedi un adevărat maestru în acest joc, căci de fiecare dată răsturna cel puțin cinci-șase popice ; numai că, din când în când, ai fi zis că a intrat în el un duh necurat. Așa, de exemplu cine știe ce putea să-i trăsnească prin minte și, ca o săgeată se repezea cu bila în popice, stârnind o zarvă nebună, iar atunci când dobora regina sau regele, se azvârlea deodată, fără să-i pese de frumoasa lui frizură, cu capul în jos și cu picioarele în sus ; sau, când trecea vreo trăsură, se năpustea cât ai zice pește pe acoperișul ei și începea să se schimonosească în tot felul; făcea așa o bucată de drum și apoi se întorcea într-un picior în mijlocul celorlalți.

În asemenea ocazii, unchiul său cerea scuze primarului și restului societății pentru proasta creștere a nepotului; ei râdeau însă, puneau toate pe socoteala tinereții sale, îl asigurau pe bătrân că la vârsta asta fuseseră și ei tot așa de zburdalnici și continuau să manifeste față de tânărul zvăpăiat — cum îl numeau ei — o nemărginită afecțiune.

Se întâmpla însă uneori să-i necăjească serios, totuși nimeni nu îndrăznea să spună un cuvânt, căci tânărul englez trecea drept un model de cultură și de inteligență. Străinul obișnuia să frecventeze seara, în tovărășia nepotului său, birtul «La cerbul de aur» din orășel. Deși nepotul era încă foarte tânăr, se purta ca un om în vârstă, adică se instala în fața paharului, își punea o pereche de ochelari imenși și scotea din buzunar o pipă strașnică, pe care o aprindea, pufăind mai mult fum decât toți ceilalți. Când se discutau veștile din gazetă; când se vorbea despre război și despre pace, și doctorul își exprima o părere, iar primarul alta, uimindu-i pe ceilalți cu înaltele lor cunoștințe politice, se întâmpla că, din senin, nepotul se declara complet de altă părere atunci lovea în masă cu mâna veșnic înmănușată și dădea limpede a înțelege primarului și doctorului că habar n-au de această chestiune, că el are cu totul alte informații, vederi mult mai adânci ; apoi își exprima într-o germană curioasă, stricată, propriile sale opinii care, spre marele necaz al primarului, erau primite toate cu admirație de cei din jur ; căci, bineînțeles, în calitatea lui de englez, trebuia să cunoască situația mai bine decât ei.

Dacă, plini de o mânie pe care se căzneau cu grijă s-o ascundă, primarul și doctorul se instalau după aceea în fața unei table de șah, nepotul se apropia de ei, privea cu ochelarii lui imenși peste umerii primarului, își manifesta dezaprobarea față de cutare sau de cutare mișcare și îi explica doctorului în ce chip ar fi trebuit să procedeze, în timp ce cei doi domni fierbeau de furie în sinea lor. Dacă primarul îl invita apoi, supărat, la o partidă, doritor să-l facă mat — căci se considera cu toată convingerea drept un al doilea Filidor — străinul cel bătrân se grăbea să-i strângă nepotului cravata mai tare în jurul gâtului, după care el devenea amabil, manierat și îl făcea mat pe primar.

În Grünwiesel se jucau cărți aproape în fiecare seară — partida la o jumătate de creițar — dar nepotul găsea că asta e o sumă derizorie, arunca cu talerii și cu galbenii, afirma că nimeni nu știe să joace ca el și nu-i împăca în cele din urmă pe domnii jigniți decât pierzând sume fantastice. Dealtfel, ei nu-și făceau nici un fel de scrupule să câștige bani mulți de la el, căci «E englez, asta înseamnă că e dintr-o familie bogată», spuneau ei și vârau galbenii în buzunar.

În felul acesta, nepotul străinului ajunse în scurt timp să se bucure de o mare autoritate în oraș și în întreaga provincie. Nimeni nu-și amintea să fi văzut vreodată un tânăr de acest gen în Grünwiesel; era cea mai stranie apariție cu putință. Nimeni n-ar fi putut spune că nepotul luase vreodată și alte lecții în afară de cele de dans. În materie de latină și greacă era, cum s-ar spune, tămâie. Odată, cu prilejul unui joc de societate în casa primarului, când îi veni rândul să scrie și el ceva, se descoperi că nu știa nici măcar să se iscălească. Cât despre geografie, i se întâmpla să spună cele mai uluitoare bazaconii (îi era totuna dacă muta un oraș german în Franța sau unul danez în Polonia); nu citise, nu învățase nimic și pastorul clătina din cap cu gravitate când se gândea la ignoranța grosolană a tânărului. Totuși lumea era încântată de tot ce făcea, de tot ce spunea, căci ținea cu nerușinare să aibă totdeauna dreptate și-și termina frazele spunând :

— Eu știu mai bine decât voi !

Sosi iarna și faima nepotului crescu. În absența lui, orice întrunire devenea plicticoasă. Când un om serios spunea ceva, cei din jur începeau să caște ; dar era de ajuns ca nepotul să rostească în germana lui stricată cea mai mare tâmpenie, ca toată lumea să fie numai urechi. Se descoperi acum că acest excelent tânăr era și poet, astfel încât rareori trecea o seară fără ca el să nu scoată vreo hârtie din buzunar și să citească niște sonete. Unii susțineau, e drept, că versurile sale sunt proaste, iar alții că pe unele din ele le-ar mai fi citit undeva. Dar nepotul nu-și pierdea cumpătul și continua să citească, subliniind frumusețea versurilor sale și culegând de fiecare dată ropote de aplauze.

Adevăratul său triumf îl constituiau însă balurile din Grünwiesel. Nimeni nu dansa atât de neobosit și cu atâta repeziciune, nimeni nu făcea salturi atât de îndrăznețe și de elegante ca el. La aceasta se adăuga și faptul că unchiul său îl îmbrăca totdeauna admirabil și după ultima modă și, cu toate că hainele nu-i veneau chiar ca turnate pe trup, lumea găsea că totul îi sade foarte bine. Domnii, ce-i drept, erau oarecum jigniți de obiceiurile noi pe care le inaugurase el la dans. Tradiția era ca primarul în persoană să deschidă balul și tinerii cei mai distinși aveau dreptul să-și rezerve celelalte dansuri; de când însă apăruse străinul, totul se schimbase. Fără multă discuție, lua de mână pe doamna cea mai apropiată, se instala cu ea la un loc de frunte, făcea ce poftea și era domn, stăpân și rege al balului. Cum însă cucoanele găseau aceste maniere excelente și agreabile, domnii nu puteau obiecta nimic.

Balurile acestea păreau să-i producă unchiului său cea mai mare satisfacție ; ținea tot timpul ochii ațintiți asupra tânărului, zâmbea mereu în sine și, când toată lumea se îmbulzea în jurul lui ca să-l felicite pentru bunacuviință și frumoasele maniere ale nepotului său, nu-și mai încăpea în piele de bucurie, izbucnea în hohote vesele de râs și părea cam într-o ureche ; oamenii puneau aceste izbucniri ciudate pe seama afecțiunii lui față de nepot și le găseau firești. Când și când, însă, autoritatea lui părintească trebuia să intre în acțiune ; căci, din senin, în mijlocul unui dans grațios, se întâmpla ca nepotul să facă o săritură îndrăzneață până pe estrada rezervată orchestrei, să smulgă contrabasul din mâna muzicantului și să înceapă să scârțâie cu el într-un chip înfiorător; sau se răsturna dintr-o dată cu capul în jos și dansa în mâini, cu picioarele întinse în aer. Atunci unchiul îl lua deoparte, îl mustra cu severitate și-i strângea și mai tare cravata în jurul gâtului, până redevenea cuviincios.

Așa se purta nepotul în societate și la baluri. Dar după cum se întâmplă cu toate obiceiurile, cele rele se răspândesc mai repede decât cele bune și orice modă nouă și curioasă, oricât ar fi ea de ridicolă, are o mare putere de contagiune printre cei tineri care n-au avut încă ocazie să mediteze asupra lor și nici asupra lumii. Așa s-a întâmplat în Grünwiesel cu nepotul și cu obiceiurile lui ciudate. Și anume, când tinerii din oraș observară că stângăcia, râsul lui grosolan, palavrele și răspunsurile obraznice pe care le dădea celor mai în vârstă stârneau aprobare și nu dojană, ba chiar erau considerate foarte spirituale, fiecare dintre ei își făcu următoarea socoteală : «Pot să fiu și eu un astfel de pierde-vară spiritual, fără nici o bătaie de cap». Până atunci fuseseră niște băieți harnici și iscusiți ; acum însă începeau să-și pună întrebarea : «La ce bun să înveți dacă poți ajunge mult mai departe fără să ai habar de nimic ?» Drept urmare aruncau cât colo cărțile și se apucau să hoinărească toată ziulica prin piețe și pe ulițe. Până atunci fuseseră amabili și politicoși față de toată lumea, nu vorbeau neîntrebați și răspundeau de fiecare dată pe un ton cuviincios și modest; acum se amestecau printre oamenii maturi, intrau în vorbă, își expuneau părerile, își permiteau să-i râdă în nas primarului când spunea câte ceva și afirmau că ei cunosc chestiunea mult mai bine.

Până atunci, tineretul din Grünwiesel disprețuia grosolănia și vulgaritatea. Acum însă cântau cu toții tot felul de cântece nerușinate, pufăiau din niște pipe imense și frecventau cârciumile cele mai dezgustătoare ; ba își mai cumpărau — deși aveau ochi foarte buni — ochelari cu sticle uriașe, pe care-i puneau pe nas, convinși fiind că de acum înainte erau ceea ce se cheamă niște oameni făcuți; căci asta le dădea o mare asemănare cu vestitul nepot. La ei acasă, sau când se duceau undeva în vizita, se tolăneau cu cizmele pe canapea, se legănau cu scaunul când erau într-o societate aleasă sau își sprijineau obrajii în pumni, cu amândouă coatele pe masă, lucru care le părea fermecător. În zadar le spuneau mamele și prietenii ca purtarea lor e prostească și necuviincioasă ; ei citau numaidecât exemplul strălucit al nepotului. În zadar încercau să le explice că acestuia i se putea trece cu vederea o anumită grosolănie, justificată prin originea sa engleză; tinerii din Grünwiesel susțineau că au același drept ca orice bun englez să fie prostcrescuți într-un chip spiritual. Pe scurt, ți se rupea inima văzând cum, datorită exemplului prost al nepotului, moravurile și frumoasele obiceiuri ale întregului oraș se duceau de râpă.

Dar tinerii noștri nu avură răgaz să se bucure prea mult de această viață nouă de derbedei, căci întâmplarea următoare schimbă dintr-o dată toată situația.

Seria petrecerilor de iarnă urma să se încheie cu un mare concert executat atât de orchestra orașului, cât și de câțiva talentați prieteni ai muzicii din Grünwiesel. Primarul cânta la violoncel, doctorul era un maestru al fagotului, farmacistul — deși fără o tehnică deosebită – sufla din flaut, niște domnișoare din oraș învățaseră câteva arii și totul era admirabil pregătit. La un moment dat, străinul cel bătrân își exprimă părerea că, deși concertul se anunța remarcabil, lipsa unui duet se făcea evident simțită, căci la orice concert era indispensabil să se execute și o bucată muzicală de acest gen. Observația produse oarecare nedumerire : fiica primarului avea într-adevăr o voce de privighetoare, dar unde să găsești un bărbat care să cânte cu ea ? În cele din urmă hotărâră să recurgă la bătrânul organist, care fusese pe vremuri un bas admirabil, când străinul declară că nu era nevoie, fiindcă nepotul lui cânta foarte bine. Descoperirea acestei noi calități a tânărului îi uimi pe toți; i se ceru să facă o mică probă și, abstracție făcând de câteva apucături ciudate, justificate prin originea lui englezească, nepotul cântă ca un înger. Trecură în grabă la exersarea duetului și, în cele din urmă, veni și seara în care urechile locuitorilor din Grünwiesel aveau să fie desfătate de muzica executată la concert.

Din nenorocire, străinul cel bătrân se îmbolnăvi și nu putu să asiste la triumful nepotului său ; el avu însă grijă să-i dea primarului — care-l vizită cu puțin înainte de începerea con-certului — câteva indicații cu privire la tânărul englez.

— E un băiat tare de treabă, spuse el, numai că uneori îi vin niște toane sucite și poate să facă cine știe ce prostii; îmi pare tare rău că nu pot veni și eu la concert, fiindcă mie îmi știe de frică și știe el de ce ! Mă grăbesc să spun, spre cinstea lui, că nu o face din rea-voință, ci poate mai curând dintr-un impuls fizic, explicabil prin întreaga lui constituție. Și atunci, vă rog, domnule primar, dacă îl apucă cumva cine știe ce nebunie, dacă se repede la vreun pupitru de note sau ține cu tot dinadinsul să scârțâie la contrabas sau face alte pozne de felul ăsta, fiți bun și dați-i puțin drumul la cravată ; în caz că nu se potolește nici așa, puteți să i-o scoateți de tot; să vedeți ce cuminte și politicos devine numaidecât.

Primarul mulțumi bolnavului pentru încrederea ce-i arăta și-i făgădui să facă așa cum îl sfătuise, dacă va fi nevoie.

Sala de concert era ticsită ; tot orașul, ba chiar și cei din împrejurimi, erau de față. Vânători, pastori, funcționari, fermieri și alții, locuind până la distanțe de trei ore de drum, se grăbiseră să participe, însoțiți de numeroasele lor familii, doritori să se împărtășească, alături de cei din Grünwiesel, din această desfătare. Orchestra orașului se prezentă excelent ; după aceea urmă bucata executată la violoncel de primar, acompaniat la flaut de farmacist ; organistul cântă apoi o arie de bas, primită cu aplauze unanime, iar doctorul își arătă măiestria la fagot, stârnind și el entuziasmul tuturor.

Prima parte a concertului se încheie și fiecare aștepta cu încordare partea a doua, în care tânărul străin trebuia să cânte duetul împreună cu fiica primarului. Nepotul, care purta un costum impecabil, atrăsese încă de la început atenția întregii asistențe asupra lui. Se instala, fără multă vorbă, în confortabilul fotoliu destinat unei-contese din vecinătate, își întinse fără jenă picioarele, duse la ochi un binoclu imens de care se folosea în afară de ochelarii lui uriași, ca să măsoare toată lumea din cap până în picioare, și începu să se joace cu un zăvod mare, pe care îl adusese în sală, deși acest lucru era strict interzis. Contesa, pentru care fusese pregătit fotoliul, sosi și ea, dar nepotul nu arătă nici cea mai mică intenție de a-i ceda locul; dimpotrivă, se instala și mai comod și nimeni nu îndrăzni să-i facă vreo observație. Distinsa doamnă fu nevoită să se așeze, foarte supărată, pe un scaun de paie dintre cele mai ordinare, alături de celelalte cucoane din oraș.

În timp ce primarul și apoi organistul își arătau măiestria, și după aceea, în timp ce doctorul improviza la fagot, ascultat de public cu răsuflarea tăiată, nepotul poruncea câinelui să-i aducă batista sau flecărea cu glas tare cu vecinii săi, în așa fel încât cei ce nu-l cunoșteau erau uluiți de purtarea lui curioasă.

Nu-i de mirare deci că toată asistența ardea de nerăbdare să vadă cum avea să decurgă duetul său. Partea a doua începu cu o bucată scurtă, executată de orchestră ; apoi primarul se apropie împreună cu fiica sa de tânăr, îi întinse niște note și-i spuse :

— Musiu ! Ați vrea să cântați acuma duetul ?

Nepotul izbucni în râs, rânji cu dinții afară, sări în sus și se îndreptă, urmat de ceilalți doi, spre estradă ; toată lumea aștepta cu răsuflarea tăiată. Organistul bătu tactul și-i făcu semn nepotului să înceapă. Acesta se uită la note prin ochelarii săi uriași și scoase câteva sunete oribile, jalnice. Organistul îi strigă :

— Două tonuri mai jos, scumpul meu, ia-l pe do, te rog, ia-l pe do !

Dar în loc să-l ia pe do, nepotul își scoase o gheată și i-o aruncă organistului în cap cu atâta putere, încât pudra din peruca bietului om începu să se spulbere în jur. Atunci primarul își spuse : «Aha ! Iar l-au apucat pandaliile !» Apoi sări în sus, îl luă de gât și-i desfăcu puțin cravata. Dar asta strică și mai mult lucrurile. Tânărul încetă să mai vorbească germana, începu să bolborosească niște cuvinte ciudate, pe care nimeni nu le înțelegea, și să facă salturi mari. Desperat de acest incident neplăcut, primarul se gândi cu groază că tânărului i se întâmplase cu siguranță ceva cu totul deosebit, și se hotărî să-i desfacă de tot cravata. Dar abia își realizase intenția, că rămase încremenit de spaimă : pielea de pe gâtul nepotului nu era de om și nu avea nici culoarea obișnuită, ci era o blană de un cafeniu închis ; în aceeași clipă, el începu să facă salturi din ce în ce mai mari și mai ciudate, își înfipse mâinile înmănușate în păr și, după ce-și scoase mănușile, se porni să-l smulgă și... Dumnezeule ! părul acesta frumos era o perucă, pe care i-o azvârli primarului în față, și capul lui rămase gol, acoperit de aceeași blană cafenie.

Tânărul se năpusti peste mese și peste bănci, trânti la pământ pupitrele pentru note, sfărâmă viorile și clarinetele și părea complet înnebunit.

— Prindeți-l, prindeți-l, striga primarul scos din fire, și-a ieșit din minți, prindeți-l!

Dar asta nu era lucru ușor, căci smintitul, care își scosese mănușile, acum sărea cu ghearele la oameni, zgâriindu-le fețele în mod jalnic. În cele din urmă, un vânător îndrăzneț izbuti să pună mâna pe el și să-i imobilizeze lungile brațe, în așa fel încât nu mai putea decât să dea din picioare, să râdă și să răcnească cu o voce răgușită. Lumea se strânsese în jur, cu ochii ațintiți asupra ciudatului tânăr care acum nu mai semăna deloc a om. Dar un domn învățat din împrejurimii proprietar al unui mic muzeu de istorie naturală și al unui mare număr de animale împăiate, se apropie, îl privi cu atenție și strigă plin de uimire:

— Dumnezeule mare, dar bine, doamnelor și domnilor, cum aduceți dumneavoastră un astfel de animal în societate? Asta e o maimuță, Homo-Troglodytes Linnaei. Sunt dispus să dau imediat șase taleri pe el, dacă mi-l cedați, și să-l împăiez pentru muzeul meu!

Cine poate descrie uimirea cetățenilor din Grünwiesel, când auziră aceste cuvinte ?

— Cum ? O maimuță, un urangutan în mijlocul nostru ?

Tânărul străin nu e decât o maimuță ordinară ? strigau ei, privindu-se unul pe altul, complet năuciți de uimire.

Nimănui nu-i venea să-și creadă urechilor, bărbații începură să examineze animalul îndeaproape, dar situația rămânea neschimbată ; era o maimuță și nimic mai mult.

— Dar cum e posibil așa ceva ? strigă primăreasa. A citit de atâtea ori versuri la mine în casă, a mâncat ca toți oamenii la mine la masă !

— Cum ! ? se înfurie soția doctorului. Cum așa ! ? A fost de atâtea ori invitat la mine la cafea, a discutat chestiuni savante cu soțul meu, a fumat!

— E imposibil! strigau bărbații. A jucat popice cu noi, sus, la berăria dintre stânci, și a discutat politică întocmai ca oricare dintre noi!

— Și cum se poate ? se văicăreau cu toții. A dansat la toate balurile ! O maimuță ? Cum se poate să fie o maimuță ? E o minune, e o vrajă !

— Desigur, e o vrajă, e ceva drăcesc, mai spuse și primarul, scoțând la iveală cravata nepotului sau mai bine-zis a maimuței. Priviți, în cravată se găsește taina care-l făcea simpatic în ochii noștri. E o fâșie elastică de pergament cu tot felul de semne curioase pe ea. Mi se pare chiar că e scrisă în limba latină ; nu poate nimeni s-o descifreze ?

Pastorul, care era un om învățat și care pierduse multe partide de șah jucând cu nepotul, se apropie, examina pergamentul și spuse :

— Da’ de unde ! Numai literele sunt latine și iată ce înseamnă :

«Maimuța asta e poznașă,

De mușcă-n măr e buclucașă».

Da, da, continuă el, e o înșelătorie infernală, un fel de vrajă, care se cuvine pedepsită în mod exemplar.

Primarul era de aceeași părere ; prin urmare se îndreptă numaidecât spre casa străinului, care era desigur, un vrăjitor, în timp ce șase soldați purtau maimuța ; era hotărât să-i ia pe loc un interogatoriu.

Ajunseră în fața casei pustii, înconjurați de o mulțime imensă, căci toată lumea voia să vadă ce o să se întâmple mai departe. Bătură în ușa casei, sunară, dar în zadar, nimeni nu se arătă. Primarul, care nu-și mai putea stăpâni mânia, porunci să se spargă ușa și pătrunse în camerele străinului. Aici însă nu mai găsi decât câteva vechituri. Străinul dispăruse. Pe masa lui de lucru se afla o scrisoare mare, sigilată, adresată primarului, care se grăbi s-o deschidă. Iată ce conținea ea :

«Scumpi concetățeni din Grünwiesel,

Când veți citi aceste rânduri, nu voi mai fi printre voi și veți fi aflat de mult cine e și de unde vine iubitul meu nepot. Aș dori ca gluma pe care mi-am permis-o să vă servească de învățătură ; pe viitor, lăsați în pace un străin care vrea să trăiască după bunul lui plac. În ce mă privește, eu mă simțeam mult prea bine singur, ca să mă asociez veșnicelor voastre palavre, obiceiurilor voastre stupide, caraghioslâcurilor voastre. De aceea am crescut un tânăr urangutan, pe care l-am oferit în locul meu afecțiunii voastre. Rămâneți cu bine și însușiți-vă, dacă puteți, această învățătură».

Cei din Grünwiesel se făcuseră de râs în fața întregii țări. Singura lor mângâiere era că fuseseră puși în fața unor situații supranaturale. Dar cel mai mult se rușinau tinerii din oraș, care imitaseră obiceiurile urâte și năravurile maimuței. Din clipa aceea nu-și mai sprijiniră niciodată coatele pe masă, nu se mai legănară cu scaunele, încetară să vorbească neîntrebați, lepădară ochelarii și redeveniră amabili și cuviincioși ; iar dacă după aceea reapăreau la câte unul obiceiuri urâte sau caraghioase, cei din Grünwiesel se grăbeau să spună :

— E o maimuță !

Dar maimuța adevărată, maimuța care jucase vreme atât de îndelungată rolul unui tânăr cuconaș, a fost predată proprietarului muzeului de istorie naturală. Acesta o lasă să umble prin curte, o hrănește și o arată străinilor ca pe o curiozitate : la el a rămas până în ziua de azi.

Când robul sfârși, în sală izbucniră râsete și tinerii râseră și ei.

— Între acești oameni trebuie să fie unii foarte ciudați, zise unul din ei. Într-adevăr, mă simt mai bine la șeicul-muftiu din Alexandria decât cu preotul, primarul și nevestele neghioabe din Grünwiesel !

— Ai vorbit drept, de bună seamă, încuviință tânărul negustor. N-aș vrea să stau pentru nimic în lume în străinătate. Pentru un turc sau un persan trebuie să fie îngrozitor să trăiască acolo.

— Asta o s-o auziți îndată, făgădui bătrânul. După câte mi-a spus supraveghetorul robilor, tânărul acela frumos ne va povesti o grămadă de lucruri din Franța, căci a fost acolo multă vreme, deși e musulman din naștere.

— Care, acela din ultimul rând ? Într-adevăr, e păcat că șeicul îi dă drumul ! E cel mai frumos rob din toată țara. Priviți ce chip îndrăzneț, ce ochi și ce trup frumos are ! Ar putea să-l folosească la munci ușoare, să gonească muștele sau să poarte narghileaua. E o plăcere să ai o asemenea îndeletnicire și, fără îndoiala, un astfel de rob e podoaba unei case. Îl are numai de trei zile și vrea să-i dea drumul ? E o prostie, mare păcat!

— Nu-l judecați pe acela care e mai înțelept decât tot Eghipetul ! vorbi moșul cu tâlc. Nu v-am spus mai înainte ? Îi dă drumul fiindcă nădăjduiește să câștige prin aceasta binecuvântarea lui Alah. Ziceți că e frumos și voinic ; într-adevăr așa e. Fiul șeicului, fie ca Profetul să-l aducă înapoi în casa părintească, fiul șeicului era și el un băiat frumos și trebuie să fie acum mare și voinic. Vreți să-și precupețească aurul și să dea drumul unui rob schilod, nădăjduind că-și va recăpăta astfel fiul ? Cine vrea să facă ceva în viață s-o facă bine, sau deloc !

— Priviți ! Ochii șeicului sunt ațintiți asupra acestui rob. Am băgat de seamă lucrul acesta, urmărindu-l toată seara. În timpul povestirii, privirea lui se îndrepta mereu spre tânăr și se oprea pe chipul lui mândru. Desigur că-i pare rău să-i dea totuși drumul,

— Nu gândi astfel despre el ! Crezi că-i pasă de o mie de galbeni, când adună în fiecare zi de trei ori pe atât ? zise bătrânul. Dar dacă privirea lui se oprește cu durere asupra tânărului, de bună seamă că se gândește la fiul său, care tânjește între străini, și se întreabă dacă nu s-o afla și acolo vreun om milostiv care să-l răscumpere și să-l trimită îndărăt la taică-său.

— Se poate să ai dreptate, răspunse tânărul negustor, și mi-e rușine că nutresc întotdeauna gânduri rele și josnice despre oameni, în loc, cum e mai bine, să am, ca dumneata, gânduri frumoase. Și totuși oamenii sunt îndeobște răi; nu ești de aceeași părere și dumneata, moșule ?

— Tocmai pentru că nu sunt de părerea asta, prefer să nutresc gânduri bune despre oameni, răspunse bătrânul. A fost o vreme când am simțit și eu ca voi. Trăiam de pe o zi pe alta, auzeam tot felul de lucruri rele despre oameni, am suferit eu însumi multe neajunsuri de pe urma lor și așa am început să gândesc că toți oamenii sunt răi. Dar deodată mi-a venit în minte că Alah, care e pe cât de înțelept pe atât de drept, n-ar putea îngădui ca asemenea făpturi ticăloase să viețuiască pe acest frumos pământ. Am cugetat la tot ce-am văzut, la tot ce-am pătimit, și iată că, până atunci, trecusem la răboj numai faptele rele, dar pe cele bune le uitasem. Nu băgasem de seamă când vreunul săvârșea o faptă milostivă, mi se părea firesc că familii întregi duc o viață plină de virtute și sunt totdeauna de partea dreptății; dar cum auzeam de răutăți, de cruzimi, mi le întipăream numaidecât în minte. Acum m-am schimbat; am început să privesc în jur cu alți ochi; eram bucuros când vedeam că bunătatea nu înflorește chiar atât de rar cum crezusem la început; nu mă mai opream cu atâta atenție la faptele mele sau, în tot cazul, nu le mai găseam atât de grozave. În felul acesta am învățat să iubesc oamenii, am învățat să gândesc despre ei numai lucruri bune, și de atunci, mulți ani de-a rândul, m-am înșelat mai rar când vorbeam pe cineva de bine sau când spuneam despre cineva că e zgârcit, sau josnic, sau nelegiuit.

La aceste cuvinte bătrânul fu întrerupt de supraveghetorul robilor, care se apropie de el și-i spuse :

— Stăpânul meu, șeicul din Alexandria, Ali Banu, a văzut cu plăcere că te afli în casa lui și te poftește să te apropii și să te așezi lângă el.

Nu mică a fost mirarea tinerilor, văzând câtă cinste i se făcea bătrânului, pe care-l socotiseră un cerșetor; iar când acesta se îndepărtă ca să se așeze lângă șeic, îl opriră pe supraveghetorul robilor, iar grămăticul îl întrebă :

— Te rog din suflet, pe barba Profetului, să ne spui : cine este acest bătrân cu care am vorbit și căruia șeicul îi dă atâta cinstire ?

— Cum ? strigă supraveghetorul robilor și, de mirare, își împreună mâinile. Nu-l cunoașteți pe acest om ?

— Nu, nu știm cine este.

— Dar v-am zărit stând de vorbă cu el de câteva ori pe uliță, și stăpânul meu, șeicul, văzându-vă împreună, a spus nu de mult: «Acești tineri par a fi de treabă, dacă omul acesta îi socotește vrednici să-i asculte vorbele».

— Dar spune odată : cine e ? strigă tânărul negustor plin de nerăbdare.

— Fugiți de-aici ! Vreți să vă bateți joc de mine, răspunse supraveghetorul robilor. În sala asta nu intră nimeni fără să fi fost poftit anume. Bătrânul i-a trimis azi vorbă șeicului că, dacă îngăduie, va aduce cu sine câțiva tineri, și Ali Banu i-a răspuns că ușile casei sale îi sunt deschise.

— Nu ne mai chinui atât. Pe viața mea, nu știu cine-i acest om ; l-am cunoscut din întâmplare și am intrat în vorbă cu el.

— Ei bine, atunci puteți să vă socotiți fericiți, căci ați vorbit cu un om învățat și vestit și toți cei de față vă cinstesc și vă prețuiesc pentru aceasta. Nu e nimeni altul decât Mustafa, preaînțeleptul derviș.

— Mustafa ! Preaînțeleptul Mustafa care l-a crescut pe fiul șeicului, care a scris atâtea cărți pline de înțelepciune, care a călătorit prin toate țările lumii ? Cu Mustafa am vorbit și ne-am purtat cu el ca și cum ar fi fost de seama noastră, fără nici un fel de cinstire !

Tinerii mai vorbiră o vreme despre basme și despre bătrân, dervișul Mustafa. Se simțeau foarte mândri că un bătrân atât de vestit îi găsise vrednici să le acorde atenția lui, iar deseori vorbise, ba chiar se ciorovăise cu ei.

Deodată supraveghetorul robilor veni la ei și le spuse că șeicul dorește să le vorbească. Tinerilor le bătea inima. Nu vorbiseră niciodată cu un om atât de însemnat, nici între patru ochi, necum de față cu atâta lume. Dar se stăpâniră, ca să nu se facă de râs, și îl urmară pe supraveghetor la șeic.

Ali Banu ședea pe o pernă frumoasă și bea sorbet. Bătrânul ședea la dreapta lui; veșmântul său ponosit atingea pernele minunate, papucii lui sărăcăcioși călcau pe covorul persan scump, capul său frumos, ochii săi plini de demnitate și de înțelepciune arătau că era vrednic să șadă lângă un om ca șeicul. Șeicul era foarte îngândurat și bătrânul parcă-l mângâia și-l îmbărbăta. Tinerii își ziceau că pesemne bătrânul îl sfătuise cu șiretenie pe șeic să-i cheme și să stea de vorbă cu ei, ca să mai abată gândurile cernitului părinte.

— Fiți bineveniți, tinerilor, rosti șeicul către ei, fiți bineveniți în casa lui Ali Banu. Bătrânul meu prieten a câștigat mulțumirea mea aducându-vă aici; totuși sunt cam supărat pe el că nu v-a adus în fața mea mai curând. Care dintre voi este tânărul grămătic ?

— Eu, stăpâne, la porunca ta ! răspunse tânărul grămătic făcând o plecăciune adâncă, cu brațele încrucișate pe piept.

— Deci îți place să asculți povești și citești cu drag cărți cu stihuri frumoase și cu zicători ?

Tânărul se tulbură și răspunse :

— O, stăpâne, fără îndoială, în ceea ce mă privește, nu cunosc o îndeletnicire mai plăcută decât să-mi petrec ziua în acest fel. Îmbogățește mintea și alungă plictiseala. Dar fiecare cu gustul său ; de aceea, sigur că nu dojenesc pe nimeni care nu...

— Bine, bine, îl întrerupse șeicul zâmbind, și făcu semn celui de-al doilea. Tu cine ești ? îl întrebă el.

— Stăpâne, eu sunt ajutor la un vraci și am tămăduit și singur câțiva bolnavi.

— Adevărat, răspunse șeicul, ești un om căruia îi place să trăiască bine ; vrei să te ospătezi din când în când cu prietenii tăi și să petreci, nu ? Am ghicit ?

Tânărul se rușina ; își dădu seama că fusese pârât, că bătrânul vorbise și despre el. Dar își luă inima în dinți și răspunse :

— O, da, stăpâne ! Socotesc că una din plăcerile vieții este să petreci din când în când înconjurat de prieteni adevărați. Punga mea nu-mi îngăduie să-mi ospătez prietenii cu altceva decât cu pepeni verzi sau cu alte bucate ieftine, dar și așa suntem veseli. Și e lesne de închipuit că am fi și mai veseli dacă aș avea mai mulți bani.

Șeicului îi plăcu acest răspuns inimos și el nu-și putu stăpâni zâmbetul.

— Care este tânărul neguțător ? întrebă el mai departe.

Tânărul neguțător se plecă în fața șeicului cu bună-cuviință, căci era un om cu creștere aleasă ; iar șeicul zise :

— Dar tu ? Îți plac cântările și danțul ? Îi asculți cu plăcere pe cântăreții destoinici și privești cu bucurie când dănțuitorii își arată iscusința ?

Tânărul neguțător răspunse :

— Văd bine, stăpâne, că acest bătrân a dat în vileag toate neroziile noastre spre a te înveseli. Dacă a izbutit să te înveselească, sunt bucuros că ți-am fost de folos. Cât despre cântări și danțuri, țin să mărturisesc că nu-i altceva care să-mi bucure mai mult inima. Dar să nu crezi, o, stăpâne, că ți-am luat-o în nume de rău dacă înălțimea ta nu...

— Destul, nu vorbi mai departe ! strigă șeicul, zâmbind și apărându-se cu mâna. Fiecare după felul lui, vrei să zici, nu ? Dar acolo mai e cineva ; o fi cumva acela care ar dori atât de mult să călătorească ? Tu cine ești, tinere ?

— Sunt pictor, stăpâne, răspunse tânărul. Pictez priveliști pe pereți și pe pânze. Dorința mea e într-adevăr să călătoresc prin țări străine, căci acolo se văd fel și fel de ținuturi care pot fi zugrăvite, și ceea ce zugrăvești după cele văzute e de obicei mai izbutit decât ceea ce lucrezi din închipuire.

Șeicul se uită la chipeșii tineri și privirea lui se mohorî.

— Am avut și eu odată un fiu iubit, spuse el, și acum ar trebui să fie și el de vârsta voastră. I-ați fi putut fi tovarăși și însoțitori și fiecare din dorințele voastre s-ar fi îndeplinit de la sine. Cu unul ar fi citit, cu altul ar fi ascultat cântări, cu altul și-ar fi adunat prietenii adevărați și ar fi petrecut cu voie bună, iar cu pictorul l-aș fi lăsat să călătorească prin țări frumoase și aș fi fost sigur că s-ar fi întors întotdeauna la mine. Dar Alah n-a vrut așa, și eu mă supun voinței sale fără să crâcnesc. Totuși îmi stă în putere să vă îndeplinesc dorințele și să plecați cu inima bucuroasă din casa lui Ali Banu. Tu, învățatul meu prieten, urmă el, întorcându-se spre grămătic, vei locui de acum încolo în casa mea și te vei îngriji de cărțile mele. Mai poți cumpăra ce vrei și ce crezi că e vrednic de citit, și singura ta treabă va fi să-mi povestești și mie tind ai citit ceva foarte frumos. Tu, fiindcă îți place o masă bună cu prieteni, vei fi supraveghetorul ospățurilor mele. E adevărat că trăiesc singuratic și fără bucurii, dar este de datoria mea, în slujba pe care o am, să chem din când în când în casa mea oaspeți numeroși. Vei avea grijă de toate în locul meu și vei putea chema pe oricare dintre prietenii tăi; se înțelege că le vei da ceva mai bun decât pepeni. Pe tânărul negustor nu-l pot lua de la treburile sale: dar dănțuitorii, cântăreții și muzicanții mei, tinere prietene, te vor desfăta în fiecare seară cât ai să vrei. Îți vor cânta și dănțui după pofta inimii. Iar tu, spuse pictorului, vei vedea țări străine — și-ți vei ascuți privirea câștigând cunoștințe noi. Vistiernicul meu îți va da pentru cea dintâi călătorie, pe care o vei putea începe chiar mâine, o mie de galbeni, doi cai și un rob. Du-te încotro te trage inima și dacă vezi o priveliște frumoasă, așterne-o pe pânză pentru mine.

Tinerii rămaseră înlemniți de uimire, muți de bucurie și de recunoștință. Voiră să sărute podeaua de sub picioarele mărinimosului șeic, dar el nu le îngădui.

— Dacă vreți să mulțumiți cuiva, spuse el, mulțumiți-i acestui înțelept care mi-a vorbit despre voi. El mi-a făcut și mie plăcerea de a cunoaște patru tineri ca voi.

Dervișul Mustaf a nu voi însă să primească mulțumirile tinerilor.

— Iată, zise el, de ce nu trebuie niciodată să judecați pripit. V-am spus oare mai multe decât e adevărul despre acest om de suflet?

— Să mai ascultăm pe unul dintre robii cărora li se va da drumul, îl întrerupse Ali Banu, iar tinerii se duseră la locurile lor.

În clipa aceea se ridică robul cel tânăr, care atrăsese luarea-aminte prin trupul lui zvelt, prin frumusețea sa și prin privirea-i îndrăzneață. Se plecă în fața șeicului și, cu un glas plăcut, începu să vorbească.