Harem

PROLOG.

Topkapi Serai, Istambul, 1990

Altădată aici era liniște.

Altădată i s-ar fi jupuit pielea de pe tălpi celui ce ar fi ridicat vocea mai mult decât o șoaptă în această curte împrejmuită de platani și castani, sanctuarul Alesului lui Allah pe Pământ, Senior al Seniorilor acestei Lumi, Stăpân al Gâturilor tuturor Oamenilor, Rege al Credincioșilor și Necredincioșilor, Împărat al Răsăritului și Apusului, Ocrotitor al Întregii Omeniri, Spiritul Atotputernic Aducător de liniște pe Pământ.

Altădată numai murmurul pajilor și vizirilor tulbura cerbii păscând și paradele păunilor din grădini, deoarece afacerile Imperiului ce cuprindea cele Șapte Minuni ale Lumii se desfășurau în sunete sumbre.

Altădată aici era liniște.

Acum, autocare Mercedes trec huruind pe sub Sublima Poartă, pe lângă Biserica Adormirii Sf. Irene și pe lângă fântâna în care călăii își spălau de pe securi sângele după fiecare execuție. Acum, directori cărunți și ieșiți la pensie din Frankfurt, Chicago și Osaka, cu aparate Canon atârnate de gât și cu neveste hlizindu-se ca niște școlărițe, sunt conduși prin mulțime la Ortakapi de ghizi îmbrăcați în blugi, care nici nu remarcă măcar nișele din zidurile înconjurătoare, cândva locuri de odihnă veșnică pentru capetele vizirilor Sultanului.

Dincolo de Ortkapi, la câțiva metri de Sala Divanului, există o inscripție în zidul de piatră pe care se poate citi: „Haremul”. Patru matroane bătrâne din Ohio se aranjează sub ea, pentru a se fotografia, în timp ce unul din soții lor reglează un Minolta.

— Nu te apleca peste zid, Doris, spune el tărăgănat, nu știu dacă rezistă la greutate.

Marile uși negre se deschid larg și grupul este condus înăuntru, în semiobscuritatea răcoroasă. Un tânăr turc, în cămașă descheiată la gât și pantaloni necălcați, cu o engleză afectată numai puțin de un ușor sâsâit, stă într-o parte și li se adresează pe deasupra zumzetului și țăcănitului aparatelor foto.

— Harem„ înseamnă „interzis”, le spune el. Interzis bărbaților. Altădată, Sultanul era singurul bărbat – bărbat în întregime – care putea trece de această poartă. Și orice femeie care intra aici s-ar fi putut să nu mai iasă niciodată.

Altădată aici era liniște. Liniște ce nu era spartă de strigătele de război sau de invazii, ci doar de hohote de râs. Râsul unei femei.

Dar mai întâi de toate era liniște.

PARTEA ÎNTÂI.

PÂNZA DE PĂIANJEN.

Rhodos, 1522

Liniște, dar marcată de ritmul monoton al ploii, plescăind în bălți roșii de sânge și picurând de pe marginile corturilor. Cămile și oameni se târau prin noroi; până și nările animalelor de povară se îngrețoșau de mirosul urât de oameni bolnavi și de mizerie, dar mai ales de duhoarea șanțului de apă.

Șanțul din jurul cetății avea șaizeci de picioare adâncime și o sută patruzeci lățime, și pe alocuri aproape se umpluse cu trupurile umflate ale morților. Duhoarea corpurilor în putrefacție străbătea peste tot, pătrunzând în haine, în păr și în piele, ajungând până și în sanctuarul de mătase al cortului Sultanului, în ciuda mirosului de tămâie și chiar a batistelor parfumate pe care căpeteniile din încăpere le țineau la nas.

Tânărul ce stătea cu picioarele rășchirate în tronul de sidef și baga arăta ca o panteră încordată pentru salt. Buzele îi dezveleau dinții într-un rânjet, în timp ce ascultau vorbele abia mormăite ale celui de-al doilea vizir al său. Degetele-i lungi, de artist, se încleștau ritmic, ca niște gheare, în timp ce fața de sub turbanul de mătase era albă de furie.

— Câți dintre oamenii sultanului tău ai pierdut astăzi? Șuieră el, vorbind despre sine, așa cum făcea întotdeauna în public, ca și când ar fi fost vorba de o altă persoană.

Fața celui de-al doilea vizir era acoperită de o dâră de sânge ce se scursese dintr-o rană de sabie din frunte. Sângele se uscase ca o crustă pe barba lui neagră, iar acum licărea mat, în mii de rubine. În acea zi condusese șase atacuri asupra breșei din zidul dinspre turnurile Sf. Mihail și Sf. Ioan, în timp ce cavalerii crucii îi tăiau oamenii cu săbiile lor late și îi împroșcau cu mii de săgeți. Femei și copii le aruncau în cap, de pe metereze, bolovanii smulși din pavajul străzilor. Văzuse chiar pe unul din preoții lor palizi repezindu-se să ajute la răsturnarea oalelor cu smoală clocotită. Unii din oștenii săi fugiseră, nemaiținându-i nervii; Mustafa îi doborâse cu sabia, alăturându-se apoi, din nou, oamenilor, pentru un nou efort.

Dar abia acum, pentru prima oară în ziua aceea, îi era frică.

— Câți oameni? Repetă tânărul de pe tron.

Mustafa îndrăzni să-și ridice capul cât să se poată uita în ochii sultanului. Oh, Doamne!

— Douăzeci de mii, Stăpâne, șopti el.

— Douăzeci de mii! Sultanul sări în picioare și toți cei din încăpere – cu excepția unui singur om – se dădură un pas îndărăt.

În liniștea ce urmă, câțiva dregători crezură că-l aud pe Mustafa căznindu-se să înghită.

Când Suleiman Sultanul vorbi iar, vocea îi era joasă și șuierătoare. Ca horcăitul de moarte în gâtul unui om, gândi Mustafa.

— Tu ai pledat pentru această expediție. Timp de trei secole Necredincioșii și-au bătut joc de musulmani de la adăpostul acestei cetăți. Nici Fatih și nici tatăl meu Selim n-au putut să-i îngrozească. Dar tu ai spus sultanului tău că de data asta va fi altfel.

Mustafa tăcea. Știa că nu exista scuză pentru eșec. Mai mult, nu mai era sigur că oamenii lui l-ar urma într-un nou atac.