Ilustratia

Cei porniți în căutarea groazei colindă prin locuri îndepărtate și stranii. Lor le sunt menite catacombele din Ptolemais1 și mausoleele sculptate din ținuturile de coșmar. Ei se cațără pe turnurile luminate de razele lunii ale castelelor năruite din valea Rinului și se pogoară poticnindu-se pe treptele năpădite de pânze negre de păianjen de sub ruinele împrăștiate ale uitatelor cetăți din Asia. Își fac sanctuare din codrul plin de taine și din muntele pustiu și zăbovesc în jurul siniștrilor monoliți de pe insule nelocuite. Dar adevăratul deliciu al terifiantului, pentru cel care nu se satură niciodată de fiorii nespusei hidoșenii, se află, mai presus de orice, în străvechile, singuraticele gospodării ale văgăunilor din Noua Anglie. Căci acolo, lugubrele elemente ale puterii, solitudinii, grotescului și ignoranței se îmbină pentru a atinge perfecțiunea în grozăvie.

Cea mai cumplită dintre toate priveliștile o constituie cabanele din lemn nevopsit, aflate departe de cărările bătute, așezate de obicei pe vreo pantă umedă și năpădită de ierburi sau sprijinindu-se de zidul vreunei gigantice stânci ce parcă țâșnește din pământ. De două sute de ani și mai bine dăinuie ele în acele locuri, timp în care au fost acoperite de viță sălbatică și tăinuite de arborii care au crescut și s-au înmulțit. Sunt aproape înecate acum în abundența sălbatică a vegetației, care le-a învăluit ca un lințoliu, adumbrindu-le. Dar ochiurile lor de geam încă se mai holbează înfricoșător, de parcă s-ar uita chiorâș, pradă unei apatii de moarte ce îndepărtează spectrul nebuniei, ștergând din amintire lucrurile de nerostit.

În asemenea locuințe au trăit generații de oameni ciudați, așa cum nu s-au mai pomenit pe lume. Pătrunși de o credință sumbră și fanatică ce i-a îndepărtat de semeni, străbunii lor și-au căutat libertatea în sălbăticie, unde urmașii unei rase de cuceritori au înflorit cu adevărat, liberi de constrângerile celorlalte neamuri. Au decăzut însă în cumplita robie a propriilor fantasme deprimante. Întorcând spatele luminilor civilizației, forța acestor puritani se concentră pe canale singulare. În izolarea lor, în morbida autoreprimare și lupta pentru existență împotriva stihinicei naturi, îi ajunseră tainicele și tenebroasele reminiscențe din profunzimile preistorice ale mohorâtei lor eredități nordice. Spirite practice din necesitate și rigide prin opțiune filosofică, acești oameni nu păcătuiau frumos. Supuși și ei greșelii ca orice muritor de rând, au fost obligați de codul lor inflexibil să caute tăinuirea mai presus de orice, așa încât ajunseră să folosească din ce în ce mai puțin farmec în ceea ce tăinuiau. Numai casele tăcute, somnoroase, ce se holbează în văgăuni mai pot dezvălui tot ce zace ascuns încă din cele mai vechi timpuri; iar ele nu vorbesc, nefiind dispuse să se scuture de somnolența care le ajută să se cufunde în uitare. S-ar părea că demolarea acestor clădiri ar constitui un act de clemență, căci, probabil, le bântuie coșmarurile.

Înspre un asemenea edificiu măcinat de vreme m-am îndreptat într-o după-amiază de noiembrie a anului 1896, împins de o ploaie torențială ce-ți strecura frigul în oase, astfel încât orice adăpost îi era de preferat. Călătoream de ceva timp printre locuitorii Văii Miskatonic în căutarea unor anumite date genealogice. Din cauza naturii problematice, înșelătoare și îndepărtate a preumblărilor mele, mi s-a părut mai convenabil să mă folosesc de o bicicletă, în ciuda toamnei târzii. Acum mă aflam pe un drum aparent părăsit, pe care îl alesesem ca fiind cel mai scurt până la Arkham, căci fusesem surprins de furtună la mare depărtare de orice oraș și nu găsisem nici un refugiu, în afară de o veche și respingătoare clădire din lemn, care mă privea pieziș cu geamlâcurile ei încețoșate, dintre doi ulmi desfrunziți, la poalele unei coline stâncoase. Deși se afla departe de vechiul drum, casa mi-a lăsat o impresie dezagreabilă încă din primul moment în care am descoperit-o. Clădirile salubre nu se holbează la trecători în felul acela viclean și obsedant, iar în cercetările mele genealogice am dat peste legende din secolul trecut ce îmi îndreptățeau neîncrederea în locuri de acest fel. Cu toate acestea, forța stihiilor era așa de mare, încât am trecut peste orice scrupul și, fără șovăire, m-am îndreptat spre clădirea de lemn, înaintând spre ușa închisă ce părea, totodată, pe cât de sugestivă, pe atât de tainică.

Mă bazam, oarecum, pe faptul că acea casă era părăsită, cu toate că, pe măsură ce mă apropiam de ea, nu mai eram atât de sigur de asta, căci chiar dacă aleile îi erau într-adevăr năpădite de buruieni, păreau să se păstreze un pic prea bine ca să constituie dovada unui abandon total. De aceea, în loc să încerc ușa, am ciocănit în ea, simțind în același moment o trepidație pe care cu greu mi-o puteam explica. Pe când așteptam pe piatra tare, acoperită de mușchi, ce servea drept prag, am aruncat o privire asupra ferestrelor învecinate și a plăcilor impostei de deasupra mea, remarcând faptul că – deși erau învechite, zăngăneau și erau aproape acoperite de murdărie – nu erau sparte. Clădirea, prin urmare, mai era încă locuită, în ciuda izolării și a înfățișării sale neîngrijite. Totuși ciocăniturile mele nu primiră nici un răspuns, de aceea, după ce le-am repetat, am încercat clanța ruginită și am găsit ușa descuiată. Aceasta dădea într-un mic vestibul, unde tencuiala cădea de pe pereți, iar prin ușă se strecura până la mine un miros slab, dar respingător. Am pătruns înăuntru, ducându-mi bicicleta de ghidon, și am închis ușa în urma mea. Dinainte-mi se înălța o scară îngustă, lângă o ușiță care probabil ducea în pivniță, în timp ce la dreapta și la stânga se aflau ușile închise ale camerelor de la parter.

Rezemându-mi bicicleta de perete, am deschis ușa din stânga și am intrat într-o cămăruță cu tavan jos, luminată slab de două ferestre prăfuite și cu cel mai primitiv și mai sumar mobilier posibil. Părea să fie un fel de sufragerie, căci avea o masă cu mai multe scaune și un cămin imens, deasupra căruia, pe o policioară, ticăia un vechi ceasornic. Nu erau decât câteva cărți și ziare, iar în obscuritatea ce domina locul abia le puteam desluși titlurile. Ce mă interesa era atmosfera omogenă de arhaism, creată de fiecare detaliu vizibil. Descoperisem că majoritatea caselor din regiune erau bogate în relicve, dar aici vechimea era în mod curios desăvârșită, căci în toată încăperea n-am putut găsi un singur obiect care să aparțină cu certitudine unei date ulterioare Revoluției. Să nu fi fost atât de puține mobilele, locul ar fi constituit paradisul unui colecționar.

Pe măsură ce treceam în revistă această odaie stranie, am simțit cum creștea în mine acea aversiune trezită la început de exteriorul sumbru al locuinței. Dar de ce anume mă temeam mai exact, sau ce anume nu-mi plăcea, nu puteam defini deloc. Ceva din întreaga atmosferă părea să amintească de vremurile păgâne, de dezagreabila barbarie și de secrete ce trebuiau de mult uitate. Nu-mi venea să mă așez pe un scaun, așa că m-am plimbat prin încăpere, examinând diversele obiecte pe care le remarcam. Primul lucru ce mi-a trezit curiozitatea a fost o carte de mărime medie, așezată pe masă și având o înfățișare atât de veche, încât m-am mirat că o vedeam în afara unui muzeu sau a unei biblioteci. Era legată în piele, cu garnituri metalice, și se afla într-o stare excelentă de conservare, fiind un volum pe care nu te prea așteptai să-l întâlnești într-un sălaș atât de mizer. Când am deschis-o la pagina de titlu, uimirea îmi spori, căci se dovedi a fi nimic altceva decât rarisima relatare a lui Pigafetta privind regiunea congoleză, scrisă în latină după notițele marinarului Lopez și tipărită la Frankfurt în 15982. Auzisem adesea despre această lucrare, cu ilustrațiile sale curioase, operă a fraților De Bry, ceea ce mă făcu pentru o clipă să-mi uit temerile, în dorința mea de a întoarce paginile acelui tom pe care-l aveam în față. Gravurile erau într-adevăr interesante, izvorâte numai din închipuire și din descrieri de mântuială, și reprezentând negri cu piele albă și cu trăsături caucaziene. Nici n-aș fi închis prea curând cartea, dacă o întâmplare extrem de banală nu mi-ar fi tulburat nervii sleiți și nu mi-ar fi retrezit senzația de neliniște. Ce mă deranja era doar felul persistent în care volumul tindea să se deschidă singur la Planșa XII, care ilustra în amănunte fioroase o măcelărie a canibalilor Anzique. Mă încercă un oarecare sentiment de rușine față de susceptibilitatea stârnită în mine de un lucru atât de neînsemnat, dar desenul mă tulbură totuși, mai ales când îl puneam în legătură cu câteva pasaje adiacente în care se descria gastronomia triburilor Anzique.

Mă întorsesem spre un raft alăturat și îi examinam conținutul firav în cărți, între care se număra o Biblie din veacul al XVIII-lea, o ediție a Călătoriei pelerinului cam din aceeași perioadă, ilustrată cu xilogravuri grotești și tipărită de autorul de almanahuri Isaiah Thomas, tomul muced al lucrării lui Cotton Mather Magnalia Christi Americana, și încă alte câteva volume de o vechime egală, când atenția mi-a fost atrasă de sunetul pașilor din camera de deasupra. La început am fost uimit și deconcertat, luând în seamă lipsa de răspuns la recentele mele ciocănituri în ușă, dar după aceea am tras pe dată concluzia că plimbărețul tocmai se trezise dintr-un somn adânc și am ascultat mai puțin surprins pașii ce făceau scara să scârțâie. Călcătura le era grea, deși păreau în mod ciudat să fie făcuți cu precauție, trăsătură ce-mi displăcea cu atât mai mult, întrucât umbletul era apăsat. Când intrasem în casă, închisesem ușa în urma mea. Acum, după o clipă de tăcere, în care locatarul probabil că-mi inspecta bicicleta din hol, am auzit zgomotul clanței mânuite stângaci și am văzut cum se deschidea iar ușa lambrisată.

În prag stătea o persoană cu o înfățișare atât de bizară, încât numai buna creștere m-a împiedicat să nu-mi exprim nedumerirea cu voce tare. Bătrân, cu barbă albă și în zdrențe, amfitrionul meu etala o ținută și o înfățișare care inspirau în aceeași măsură uimire și respect. Era înalt de peste un metru optzeci și, în ciuda unui aer de bătrânețe și de sărăcie, era încă robust și bine clădit. Fața lui, aproape ascunsă de o barbă lungă ce îi acoperea o mare parte din obraji, părea anormal de rumenă și mai puțin zbârcită decât te-ai fi așteptat, în timp ce pe fruntea înaltă îi cădea un smoc de păr alb, ușor rărit odată cu trecerea anilor. Ochii lui albaștri, deși puțin injectați, păreau inexplicabil de vii și de strălucitori. Dacă n-ar fi fost aspectul său atât de neîngrijit, bărbatul ar fi putut avea tot atâta distincție pe cât de impresionantă era statura lui. Totuși, acest aspect neîngrijit îl făcea respingător, în ciuda chipului și a siluetei sale. Cu greu puteam să-mi dau seama cu ce era îmbrăcat, căci nu vedeam mai mult decât un maldăr de zdrențe deasupra unei perechi de cizme înalte și grele. Murdăria lui era ceva de nedescris.

Înfățișarea acestui om și teama instinctivă pe care mi-o inspira mă pregătiră sufletește pentru orice manifestare de vrăjmășie, așa încât aproape că mă trecură fiorii de surpriză și mă încercă o senzație de stranie nepotrivire când mă îmbie să mă așez pe un scaun și mi se adresă cu o voce pierită și subțire, pe un ton lingușitor și cu o ospitalitate prefăcută. Vorba lui era foarte bizară, o formă extremă a dialectului yankeu pe care-l crezusem de mult dispărut; și l-am studiat cu atenție în timp ce se așeza în fața mea, ca să lege o conversație cu mine.

— Te-a prins ploaia, așa-i? spuse el în chip de salut. Mare norocire că te-ai găsit prin preajmă și te-a dus mintea să intri aci. Socot că dormeam, altfel te-aș fi auzit – că nu mai sunt așa june cum eram odat’, și am trebuință de mult somn acu. Umbli departe? N-am văzut prea mulți oameni pe drumeagu’ ăsta de când au scos diligența de Arkham.

I-am răspuns că mă duceam la Arkham și mi-am cerut scuze pentru felul în care i-am violat cu neobrăzare intimitatea, după care el a continuat:

— Bucuros să te văd, tinere domn – nu prea trec multe fețe noi pe-aci, și n-am temeiuri să mă veselesc prea adesea. Aș zice că vii dinspre Bosting, nu? Eu n-am fost pe-acolo nicicând, da’ pot să deslușesc un orășean când îl văd – am avut unu’ prin op’zeș’patru, dascălu’ districtului, da’ a plecat dintr-odat’ și de-atunci n-am mai auzit de el…

În acest moment, moșul lăsă să-i scape un soi de chicotit și nu mai dădu nici un fel de lămuriri la întrebările mele. Părea să fie într-o bună dispoziție fără margini, pentru cineva caracterizat totuși de acele excentricități care se ghiceau din aspectul său sordid. Mai continuă să flecărească un timp, cu o cordialitate aproape febrilă, când îmi trecu prin minte să-l întreb cum făcuse rost de o carte atât de rară precum lucrarea lui Pigafetta, Regnum Congo. Impresia pe care mi-o lăsase acest volum nu se stinsese încă în sinea mea și am simțit o anume nesiguranță când i-am amintit despre el. Dar curiozitatea mi-a înfrânt toate vagile temeri care se tot adunau în mine încă din prima clipă când am zărit casa. Spre ușurarea mea, întrebarea nu i se păru prea dificilă, căci bătrânul îmi răspunse de bunăvoie și volubil:

— Aaa, scrierea aia africană? Mi-a vândut-o prin șai’ș’opt Căpitanu’ Ebenezer Holt – ăla de s-a prăpădit în război.

Ceva legat de numele lui Ebenezer Holt mă făcu să ridic o privire scrutătoare. Mai dădusem de el în cercetările mele genealogice, dar în niciunul dintre dosarele de după Revoluție. Mă întrebam dacă gazda mea mă putea ajuta în căutările mele și m-am hotărât să-i cer părerea în această privință ceva mai târziu. El continuă:

— Ebenezer a umblat mulți ani pe-un vas negustoresc, și aduna tot felul de lucruri ciudate din fiecare port. Pe-asta a găsit-o-n Londra, pare-mi-se – îi plăcea grozav să târguiască tot soiu’ de lucruri din prăvălii. Am fost odat’ acasă la el, sus pe deal, să cumpăr niște cai, și am văzut cartea asta. Mi-au plăcut grozav pozele, așa că mi-a dat-o la schimb. E-o carte poznașă – ia, stai să-mi pun ocherii…

Moșul se scotoci prin zdrențe, scoțând o pereche de ochelari murdari și uimitor de vechi, cu mici lentile octogonale și ramă din oțel. După ce și-i puse la ochi, se întinse după volumul de pe masă și îl răsfoi cu dragoste.

— Ebenezer putea citi oleacă din carte – e-n latinească – da’ eu nu. Am pus vreo doi-trei dascăli să-mi spună câte ceva din ea, și pe popa Clark, ăl de se zice că s-a-necat în iaz – da’ matale poți să pricepi ceva de-aici?

I-am răspuns că înțelegeam și, la rugămintea lui, i-am tradus un paragraf de la începutul cărții. De-am greșit pe-alocuri, nu era destul de știutor ca să mă corecteze, căci părea încântat ca un copil de versiunea mea în limba engleză. Apropierea lui devenea neplăcută, deși nu vedeam nici o cale de scăpare fără să-l jignesc. Mă amuza pasiunea puerilă a acestui bătrân ignorant pentru ilustrațiile unei cărți pe care nu era capabil s-o citească, și mă întrebam cât de bine se putea descurca în cele câteva volume în limba lui maternă care-i înnobilau camera. Descoperind cât de sărac cu duhul era, mi se risipi o mare parte din teama nedefinită pe care o simțisem până atunci și am surâs, în vreme ce gazda mea continua să trăncănească:

— Tare ciudat mai e cum pozele astea poa’ să te pună pe gânduri. Păi, uite de pildă asta, din față. Ai văzut vreodat’ așa copaci, cu frunze mari răsucite și-ntoarse-n jos? Și oamenii ăia – nu poa’ să fie negrotei, prea sunt zdraveni. Mai degrabă indieni, aș zice, chiar de-s în Africa. Unele făpturi din astea arată ca maimuțele, sau jumate maimuțe, jumate oameni, da’ de una ca asta n-am mai auzit… Aici arătă cu degetul o creatură fabuloasă, plăsmuire a artistului, ce s-ar putea descrie ca fiind un soi de dragon cu cap de aligator. Da’ acu o să-ți arăt una de le pune la toate capac – aci, în mijloc… Vocea moșului se îngroșă puțin, iar ochii îi sticliră ceva mai puternic, dar mâinile lui greoaie, deși păreau mai neîndemânatice decât înainte, se potriviră perfect sarcinii. Cartea se deschise singură, aproape cu de la sine putere, ca și când ar fi fost vorba de o consultare frecventă a acelei pagini, la respingătoarea a douăsprezecea planșă, ce ilustra o măcelărie în mijlocul canibalilor Anzique. Sentimentul de neliniște mă cuprinse din nou, deși n-am arătat nimic. Ceea ce era bizar în mod special acolo era faptul că artistul îi făcuse pe africanii lui să semene cu albii, membrele și coapsele ce atârnau de pereții măcelăriei erau groaznice la vedere, iar măcelarul cu toporul său era total obscen. Dar pe cât de mult îmi displăcea mie imaginea, pe atât părea să fie pe placul gazdei mele.

— Ce zici de asta – n-ai mai văzut nicicând așa meșteșug, eh? Când am văzut-o, i-am zis lui Ebenezer:Ehei, asta-i ceva ce te stârnește și-ți face sângele să-ți fiarbă-n vine!” Când am citit în Scriptură despre prăpădiri – așa cum au fost răpuși midianiții3 – mi-am plăsmuit eu asta în gând, da’ nu aveam poză. Aci omu’ poa’ să vadă tot ce-i de văzut – socotesc că-i cu păcat, da’ nu ne-am născut și nu trăim cu toții în păcat? Omu’ ăla ciopârțit, de câte ori mă uit la el mă ațâță – de tre’ să mă tot uit – vezi cum i-a tăiat măcelaru’ picioru’? Și-aci pe laviță e capu’, cu un braț alăturea, și brațu’ ălălalt pe jos, lângă butuc.

În vreme ce omul continua să mormăie într-un extaz scandalos, expresia feței sale păroase, pe care tronau ochelarii, devenise de nedescris, însă glasul mai degrabă i se îneca decât urca în intensitate. Propriile mele senzații abia dacă pot fi relatate. Toată teroarea pe care o simțisem nelămurit înainte mă copleși și îmi dădeam seama cu câtă infinită intensitate detestam bătrâna și dezgustătoarea creatură aflată atât de aproape de mine. Demența lui, sau cel puțin perversiunea lui, mi se părea ceva indiscutabil. Acum aproape că mai mult șoptea, iar răgușeala îi era mai înfricoșătoare decât un țipăt. Mă apucă tremuratul pe măsură ce-l ascultam.

— Și cum îți ziceam, tare-i ciudat cum te pun pe gânduri pozele. Știi matale, tinere domn, asta de-aci tare mă mai răscolește. După ce-am luat cartea de la Eb, m-am tot uitat la ea, mai cu seamă când îl auzeam dumineca pe popa Clark glăsuind în peruca lui umflată. Odat’ am cercat ceva mai poznaș – hei, tinere domn, nu te-nfricoșa – n-am făcut decât să mă uit la poză ’nainte să-mi căsăpesc oile pentru târg – mi-a fost mai drag să le căsăpesc după ce-am văzut poza…

Tonul bătrânului coborî atât de mult, deveni la răstimpuri atât de pierit, încât cuvintele abia i se mai auzeau. Ascultam răpăitul ploii pe ferestrele mohorâte, cu ochiuri mici de geam, atent la bubuitul unui tunet care se apropia, de o putere cu totul neobișnuită pentru vremea de toamnă. Un fulger și o detunătură cumplită zguduiră casa până-n temelii, însă omul șușotea în continuare, părând să nu observe nimic.

— Mi-a fost mai drag să căsăpesc oile, da’ nu pe de-a-ntregu’ desfătător. Tare-i ciudat cum te potopește pofta… Matale ești om cu frica Atotputernicului, tinere, așa că să nu zici la nimenea, da’ mă juruiesc că poza porni a-mi da poftă pentru o hrană pe care nu aveam cum s-o cresc și nici s-o cumpăr – hei, stai blând, ce te supără? – n-am făcut nimic, doar m-am întrebat cum ar fi dacă aș face-o. Se zice că sângele și oasele din carne-s făcute, și-ți dau viață nouă, așa că m-am socotit dacă n-ar da omului o viață mai lungă și-ncă mai lungă cu atât mai abitir…

Dar vorbitorul n-a mai continuat. Nu a fost întrerupt de spaima ce mă încerca, nici de furtuna care se întețea repejor, sub a cărei furie aveam în curând să deschid ochii în solitudinea fumegândă a unor ruine înnegrite, ci de o întâmplare foarte simplă, însă oarecum neobișnuită.

Cartea deschisă era așezată între noi, cu ilustrația holbându-se respingător în sus. În vreme ce moșul șoptea cuvintele „cu atât mai abitir”, se auzi ușoara lovitură a unui strop în cădere și ceva mânji paginile îngălbenite de vreme ale tomului. M-am gândit la ploaia care, poate, se scurgea prin acoperiș, numai că ploaia nu-i roșie. Pe măcelăria canibalilor Anzique licărea sugestiv o mică pată purpurie, trezind la viață oroarea gravurii. Bătrânul o văzu și el. Se opri din șoptit chiar înainte ca expresia mea de spaimă să-l oblige. O zări și ridică iute privirea spre podeaua camerei pe care o părăsise cu o oră în urmă. I-am urmărit căutătura și am zărit chiar deasupra noastră, pe tencuiala cojită a străvechiului tavan, o pată uriașă, de formă neregulată, de un stacojiu umed, ce părea să se întindă chiar sub ochii mei. N-am scos nici un sunet și n-am făcut nici o mișcare, doar am închis ochii. O clipă mai târziu, lovi titanicul trăsnet al tuturor trăsnetelor, spulberând acea cabană blestemată ce ascundea secrete de nerostit și aducând uitarea care singură mă salvă din ghearele nebuniei.

SFÂRȘIT

1 Oraș de coastă în Cirenaica (astăzi Libia), care își trage numele de la Ptolemeu al Treilea (Evergetul) al Egiptului (247–222 î. H.), cel care a unificat Egiptul cu Cirenaica. Referirea la existența unor catacombe este pur imaginară (n. ed. orig.).

2 Este vorba de lucrarea lui Filippo Pigafetta (1533–1604), scrisă în limba italiană și intitulată Relatione del reame di Congo et delle cironvicine contrade (1591), o relatare a călătoriilor în Congo ale unui marinar, Duarte Lopes. A fost tradusă în limba olandeză în 1596, în limbile engleză și germană în 1597, iar în limba latină de către A. C. Reinius, cu titlul Regnum Congo, în 1598. Frecventele referiri la ea în cuprinsul acestei povestiri conțin mai multe inadvertențe (n. ed. orig.).

3 Grup de triburi nomade, menționat în Vechiul Testament și înrudit cu israeliții, care au populat, probabil, regiunile nord-vestice ale Deșertului Arabiei (n. trad.).