Interpol transmite Arestati-l

Capitolul 1

Ofițer de serviciu

1

Februarie– martie 1990.

Insul care mi-a fost adus în birou abia se mai ține pe picioare. S-ar fi prăbușit de mult dacă lângă el n-ar fi stat sergentul Dumitru să-l prindă în brațe. Tipu – simpatic foc – se hlizește la mine ca și cum ne-am cunoaște de când lumea. Înalță fruntea, vrea să-mi spună o vorbă dulce, limba i se împleticește, renunță și, bălăbănindu-și calpul dă să-l sărute pe Dumitru.

— De unde l-ai cules? îl întreb amuzat de felul cum sergentul se ferește de sărutul bețivului.

— De pe 1 Mai. Se ținea de un copac și bâiguia „La pașa vine un arab”… Spunea primele versuri și o lua de la capăt.

— De unde a ieșit?

— Dracu știe… sunt patru localuri prin preajmă. Zice că-i poet.

— Poet! prinde turmentatul cuvântul din zbor și își înalță din nou fruntea ca pe o greutate.

Mă redescoperă și îmi zâmbește dulce:

— Poeții, dom’le… „La pașa vine un arab”… Nu, nu, dom’le…

Genunchii i se înmoaie brusc și e cât p-aci să se prăbușească. Îl salvează din nou brațele sergentului.

— Cum te cheamă? mă hazardez eu să aflu, că doar sunt ofițer de serviciu și sergentul mie mi l-a adus pe cap.

Tipul rânjește… se clatină… plescăie, își rotește ochii.

— Numele și prenumele?

— Eu sunt poetul…

Nu-și mai aduce aminte cine e. Capul îi cade iar în piept, închide ochii.

Mă uit la el: dacă are patruzeci de ani. I s-au furat paltonul, haina, pantofii. Mare minune că nu l-au lăsat în izmene. În halul în care e, nici identitatea nu i-o putem stabili, căci o dată cu banii i s-au furat și actele.

— Ce fac cu el, domnule locotenent-major? Să-l duc înapoi de unde l-am luat? Adoarme și îngheață.

„Asta-i plin de alcool, gândesc. Nu îngheață atât de ușor.”. Zic:

— Găsește-i și tu un loc să doarmă… Dă-i și o pătură.

Poetul se prăbușește din nou în brațele puternice ale sergentului bolborosind: „La pașa vine un arab… Mă, tu pricepi sau nu?”. Sergentul îl cară spre ieșire asigurându-l că înțelege foarte bine ce-i cu acel arab amărât silit să-l vândă pe „El Zorab”.

Rămân singur. În dreapta mea un teanc de ziare. Le-am adus de acasă cu gândul că voi avea parte de un serviciu liniștit și că, în sfârșit, voi bate recordul de lectură citindu-le pe toate. Despăturesc Tineretul Liber și ochii îmi cad pe titlul unui reportaj: „Garoafele și prostituata”. Incitant titlu nu-i așa? Încep să-l citesc, dar nu apuc să intru în miezul reportajului. Din pricina telefonului o voce metalică îmi sparge timpanul.

— Vorbesc de la Berbecul, unde m-ai trimis… Cel înjunghiat e în stare gravă… îți raportez de pe acum, ca să nu avem vorbe, am scos pistolul la Mitache și l-am somat… N-a vrut să ducă victima la Urgență că-i murdărește mașina cu sânge.

— Bine-ai făcut! Cine-i autorul?

— Autorii… îi aduc acuși la unitate. Încă nu mi-e clar mobilul… Cică ar fi amestecată și o parașută. A dispărut de la masa lor înainte de a începe halimaua.

— Cine-i victima?

— Un oarecare Turcu Cornel în vârstă de treizeci și nouă de ani.

— În ce stare sunt agresorii?

— Duhnesc a coniac, atât. Nu sunt în stare de ebrietate.

— E în ordine. Te aștept…

— Poate vorbești cu cei de la Urgență, îmi sugerează plutonierul-major și închide telefonul.

Nea Tudorică, cum îl mai alintăm noi, e în poliție de vreo treizeci și cinci de ani. De pensie îl mai despart două sau trei luni. Știe mai multă poliție decât zece ofițeri la un loc. A rezistat însă cu o tenacitate feroce tuturor tentativelor de a fi trimis la școala de ofițeri. Sun la Urgență. Doctorii ne cunosc. Îmi răspunde un medic din generația mea, chirurgul Calistrat Vlad. E la curent cu internarea victimei de la restaurantul Berbecul și mă informează:

— L-am băgat imediat în sala de operații.

— Atât e de grav?

— Nu știu dacă scapă.

— Mulțumesc. Gardă ușoară.

— Asemenea, domnule Dabu.

Mă uit la ceasul-farfurie – adevărată piesă de muzeu – agățat pe un perete înnegrit de fum. Noaptea nici n-a început încă… Și eu, care, atunci când îmi pusesem banderola la mâneca hainei, mă rugasem lui Dumnezeu să se milostivească de mine și să-mi dăruiască o noapte fără evenimente! Mă întorc la „Garoafele și prostituata” din reportaj și încerc să reiau lectura de unde am întrerupt-o. Băiat bun reporterul, pâinea lui Dumnezeu, dar mai bine ar fi îmbrățișat profesiunea de horticultor sau pe cea de duhovnic. Fascinat de subiect bietului băiat i s-a înmuiat sufletul. Prea devreme. Ajuns să se documenteze în zona moravurilor, un investigator trebuie să-și lase sentimentalismul în cui – la redacție sau acasă – altfel riscă să fie dus de nas. Să nu mă înțelegeți greșit: a trata cu umanitate o temă e una și a trata sentimental e altceva. Și bietul reporter, de altminteri talentat, s-a lăsat impresionat de istorioarele melodramatice ale unei tinere de douăzeci de ani care practică prostituția de la treisprezece ani.

Ușa se deschide. Își vâră capul sergentul Dumitru pentru a-mi raporta că poetul, în fine, a adormit.

— O fi chiar poet?

— N-am de unde să știu. Te-a supărat cu ceva?

— Nu… Da-i dădea întruna că-i poet și meritul lui e că a scris „El Zorab” cu mult înaintea lui Coșbuc.

Izbucnesc în râs:

— Ei, dacă susține asta, să știi că-i poet. Să avem răbdare până mâine dimineață.

— Eu ies să-mi fac rondul.

— Mergi sănătos, Dumitre!

Nu mai am chef de ziare. Deschid radioul și-l potrivesc să-l aud în surdină. Încăperea se umple de o muzică languroasă, potrivită pentru doi îndrăgostiți care osteniți de dragoste plutesc în întuneric fumând și ascultând-o ca pe o binecuvântare. Îmi aprind o țigară și după primul fum încep să mă gândesc la Antoaneta. „Ce bine-ar face dacă m-ar suna!” îmi zic încântat de o asemenea eventuală perspectivă. Și, minune, telefonul zbârnâie. Nu e Antoanela la celălalt capăt al firului, ci credinciosul meu prieten, Mitiță, fost campion național la aruncarea suliței și, în prezent, profesor de gimnastică la un liceu.

— Ce faci golanule? mă ia el la refec din primul foc.

— Caut o pisică dar norocul mă ocolește în noaptea asta.

— Ai încercat pe acoperiș? se preface dumnealui că nu m-a priceput. Mi-e dor de tine șmecherie.

— Și mie, îi mărturisesc eu.

— Dacă-i așa, hai, vino la un coniac… O să te simți la Capșa ca în arestul poliției.

— Nu te prosti!

— Nu mă crezi? Vino să vezi! E plin localul de borfași. De unde au ieșit atâția?

— Nu dau interviuri la telefon…

— Mă simt aici ca într-o cafenea rău famată din Soho.

— Cere și tu condica de reclamații și sugestii, îi recomand.

— Cu cine îmi pierd eu vremea?!

— Cu ofițerul de serviciu, locotenent-major Mircea Dabu.

— Mircică, mor de plictiseală, se lamentează Mitiță, în zilele astea nu am ore…

— Da’ unde-ți sunt gagicuțele?

— Mă, eu, între două gagicuțe, mor de plictiseală… Nu-mi dai și mie un caz?

Nu mai am când să-i răspund, ușa biroului e dată în lături cu violență și în încăpere sunt împinși doi tineri uniți cu una și aceeași cătușă. Mai să se prăvălească peste mine. În urma lor, Avasilichii, stăpânindu-și cu greu mânia.

— Te las bătrâne, mi-au venit niște mușterii… Te caut eu.

— Dea Dumnezeu să nu mă găsești!

Pun receptorul în furcă și mă uit întrebător la Avasilichii.

— Dumnealor sunt, mârâie printre dinți plutonierul-major punând pe birou o armă albă, un pumnal cu declanșare automată. Poftim! adaugă Avasilichii plin de dispreț. Made în Hong Kong!

Îi cântăresc pe cei doi dintr-o privire: sunt încruntați cu căutături obraznice și par gata să-mi ceară socoteală pentru îndrăzneala noastră de a-i reține. Îi fac semn lui Avasilichii să-mi dea cheia de la cătușă. Privirile lui nedumerite numai că nu mă întreabă: „Ce-ți veni dom’le?”. Îi eliberez și cei doi încep să-și frece încheieturile mâinilor.

— Al cui e pumnalul? întreb scrutându-i.

Avasilichii face un efort să-și țină gura, îmi dau seama după cum i s-au aprins obrajii. Nu primesc niciun răspuns. Nu-mi sare muștarul. Mă adresez plutonierului:

— Câți martori ai?

Acesta scoate din buzunar o hârtie și o pune lângă pumnal.

— Cinci martori… De la doi am luat declarații.

— Cine a băgat pumnalul în Cornel Turcu?

Cei doi tineri par intrigați că numele victimei îmi este cunoscut.

— El, îmi răspunde nerăbdător nea Tudorică și-i arde un ghiont unui tânăr de statură potrivită îmbrăcat într-un blue-jeans a cărui geacă lasă să se întrevadă un frumos pulover albastru.

Îmi amintește de un personaj dintr-un film, chiar și mutra măslinie accentuată de un păr negru și cârlionțat pare a unui mafiot din Sicilia.

— Buletinul!

Ochii Sicilianului devin dintr-o dată foarte mobili. Nu, nu mă înșel. L-a înfiorat spaima sau un gând neliniștitor. Caută, evident, un colac de salvare.

— Buletinul! îmi repet cererea.

Șovăie în a mi-l prezenta. N-are însă încotro. În cele din urmă mi-l întinde cu un gest zeflemitor:

— Na, dacă ții atât de mult să-l vezi!

Stabilesc astfel că am de-a face cu Paizu Stan, fiul lui Nicu și al Floricăi, născut în Buzău, la 3 mai 1966.

— Domiciliul? întreb fără să-mi ridic ochii de pe fotografia ștampilată a buletinului.

— Păi nu scrie acolo?! îmi răspunde Paizu nemulțumit de curiozitatea mea.

— Lasă domiciliul din Buzău, spune-mi-l pe cel din București.

Iese din muțenie prietenul său, un tinerel cu o mutrișoară de fetiță, îmbrăcat și el în costum de blue-jeans și adidași.

— Locuiește la mine… Pe strada Heleșteului 97, sector 1.

— De mult?

— De la revoluție.

Revin la Paizu și-l cântăresc din priviri cuprins de o vagă bănuială.

— Profesiunea?

— Lăcătuș.

— Locul de muncă?

— Da atelierele CFR din Buzău.

— Arată-mi mâinile!

Paizu nu ezită, mi le arată și pe o parte și pe alta: nu sunt în niciun caz ale unui lăcătuș.

— De când te-ai lăsat de meserie?

— De la revoluție.

Îmi aruncă un zâmbet prevenitor: „Vezi cum umbli cu mine! Să n-o pățești!”.

Nu mă pot stăpâni să nu fiu ironic și-i zic:

— Domnule revoluționar, fii dumneata drăguț și pune pe masă tot ce ai în buzunare.

Nu protestează, nu așteaptă să-i spun a doua oară ce trebuie să facă, semn că e familiarizat cu formalitățile impuse de poliție.

Apar, rând pe rând, lângă pumnalul de pe birou: un pașaport nou-nouț, fotografia unei tinere frumoasă-foc, o oglindă dreptunghiulară de buzunar, un pieptene verde de plastic, o brichetă, o batistă murdară. Mai ies la iveală dolari, un pachet de Kent, apoi bancnote de o sută de lei.

— Asta-i tot! mă încunoștiințează Paizu.

— Ești sigur?

— Cum vă văd și cum mă vedeți!

„De te-ai vedea tu cum te văd eu, îi vorbesc în gând, ai fi mai puțin sigur pe tine. Vai de tinerețea ta dacă Turcu Cornel nu scapă cu viață!”. Îl caut din priviri pe Avasilichii și îi ordon pe un ton milităros:

— Controlează-l!

Mâinile mari și grele ale plutonierului-major intră în acțiune cu știință, de sus în jos. Arestatul încremenește cu picioarele rășchirate și, așa cum stă cu capul său frumos dat pe spate, pare un monument al demnității. Un mușchi al feței nu i se clintește în timp ce complicelui i se înmoaie picioarele cu fiecare minut ce trece. Deodată îl văd pe Avasilichii petrecându-și degetele pe sub centura lată de la blugii lui Paizu:

— Ia scoate tu centura!

Paizu nu se împotrivește. Cu un aer absent, de parcă în momentul acela s-ar fi aflat acasă și nu la poliție, își scoate centura de piele bătută cu ținte.

Avasilichii îmi face semn cu ochiul și înțeleg că e pe cale de a face o descoperire. Își bagă din nou degetele între betelia pantalonilor și cămașă poruncindu-i:

— Leapădă-i!

Paizu refuză să-i dea ascultare. Ordinul mai răsună o dată ceva mai amenințător. Paizu cedează, începe să se dezbrace lent, dezgustat parcă. Curând rămâne în chiloți. Tabloul e desigur hilar: Avasilichii în uniformă flutură un drapel: blugii arestatului. Celălalt tânăr face o mutră de parcă s-ar fi scăpat pe el.

— Domnule locotenent-major știu că aveți un briceag.

Așa e, am un briceag cu o lamă subțire și ascuțită, mi l-a adus Antoanela dintr-o excursie în Turcia. I-l întind subalternului curios să văd ce are de gând. Nimic de zis, în ciuda degetelor sale butucănoase, îl mânuiește ca pe un bisturiu și descoase căptușeala de la betelia blugilor. O căptușeală concepută ingenios, mascând niște buzunărele în care stau ascunse cinci inele de aur masiv, două dintre ele având și monturi din pietre prețioase. Tăcerea devine deodată grea. Așa se face că aud cu ușurință scrâșnetul din dinți al lui Paizu.

— Na, pune-ți nădragii!

Paizu se pomenește cu blugii în brațe și, înainte de a-i trage pe el, îi șuieră lui Avasilichii cu ură:

— Ți-aș tăia beregata cu plăcere!

Replica plutonierului-major nu se lasă așteptată:

— Și eu!

Iau inelele și de cercetez pe rând: sunt lucrate cu multă măiestrie, înainte de război de un bijutier, un artist autentic. Valoarea lor o va stabili un expert. Îmi întorc ochii spre Paizu pentru a-l intimida cu privirea lor tăioasă. Tipul însă, uns cu toate alifiile, e imun. A încremenit cu capul dat ușor pe spate fixând semeț un punct de pe plafon.

— De unde le ai domnule Paizu?

— Acu le văd și eu pentru prima oară, ține el să mă prostească.

— Ah, nu știai de ele? îi intru eu în joc.

— Vă jur că habar n-aveam ce cumpăr.

— Ce vrei să spui?

— Țoalele astea de pe mine – blugii, geaca, puloverul – le-am cumpărat astăzi de dimineață pe Șoseaua Giurgiului de la un turc. Pe nimica toată… Două mii de lei.

— I se făcuse turcului milă de tine?

— Milă, nemilă, nu știu de ce avea nevoie de lei, se grăbea să ajungă mai repede la frontieră.

Un zâmbet șiret a sclipit o secundă pe chipul său de Sicilian sigur pe familia sa. Își imaginează că m-a băgat în cofă, că o să mă apuc de îndată să caut un contrabandist turc care, din greșeală, a încurcat nădragii aduși în țară și i-a vândut o comoară.

— Dolarii erau și ei tot în blugi?

— Nu, nu… Dolarii sunt ai mei… ce-i drept, e drept… opt sutare…

— Fă bine și numără-i!

— Nu-i nevoie domnule locotenent-major! Am încredere în…

Râd și-l iau la mișto:

— Știu că ai încredere în poliție… da’ numără-i tu de față cu prietenul tău… să știm ce trecem în procesul-verbal.

Se conformează. Sunt, într-adevăr, opt sute de dolari în bancnote de cincizeci.

— Numără și leii!

N-are nimic împotrivă. Stăpânește tehnica număratului bancnotelor mai dihai decât o casieriță de la CEC.

— O mie opt sute cincizeci!

Mă întorc spre tânăr și-i cer să-și spună numele și prenumele.

— Necula Bujorel, răspunde el fără vlagă.

E ceva mai scund decât prietenul său, blond, cu o față albă, catifelată, ca de fecioară. Ochii lui verzi, dezorientați, cerșesc milă.

— Domnule Necula ia numără și dumneata dolarii lui Paizu.

Îi ia, mâinile îi tremură, le numără stângaci, cam de la a patra bancnotă se încurcă, reia număratul. La capătul operației răsuflă ușurat și rostește:

— Opt sute.

Îl invit să numere și leii. O face cu aceeași stângăcie din pricina emoției. Îi iese o sută în plus.

— Mai numără-i o dată!

Repetă număratul bancnotelor, fruntea i s-a îmbrobonit. Tot din pricina emoției îl trec și nădușelile.

— O mie opt sute cincizeci! murmură Necula Bujorel.

— Bagă de seamă, îi vorbesc eu amenințător. Ai fost martor la descoperirea inelelor, la numărarea dolarilor și a leilor. Să te ferească Dumnezeu să-ți pierzi memoria!

— N-o să mi-o pierd, mă asigură blondul abia auzit.

— Ai valori asupra ta?

— De niciun fel.

Îl cred. Îi arunc o căutătură lui nea Tudorică. O expresie de duritate s-a întipărit pe figura lui de țăran îndărătnic.

— Pune-le cătușa și freci cu ei dincolo… la Declarații.

— De ce-n cătușă? protestează Paizu.

— Îți explic eu mâine după ce o să primesc expertiza de la Urgență.

În timp ce Avasilichii își face de lucru cu cătușa, eu mă ocup de obiectele lui Paizu adunându-le cu grijă într-o pungă de plastic: pumnalul, banii, inelele, dolarii, leii, fotografia. Frumusețea fetei îmi atrage iarăși atenția. Pe verso, descopăr o dedicație scrisă cu un pix: „Lui Mână Spartă, de la a ta fostă virgină. L”. Îl iscodesc cu coada ochiului. Mă pândește ca o fiară. Nu-l mai întreb cine-i gagica și îmi văd mai departe de celelalte obiecte de pe masă.

— Vă rog să-mi lăsați țigările și bricheta.

Îi satisfac dorința. Ajung la pașaport. Îl răsfoiesc mai mult din rutină decât dintr-o vie pornire profesională. La pagina a șaptea viza de intrare în Franța. „Bravo!” îmi zic. La pagina a opta o altă viză a Italiei. „Prostul! S-a înecat ca țiganul la mal. Planuri de voiaj nu glumă! Veneția… Nisa… Paris… Versailles…”. Mă opresc asupra fotografiei. Al naibii mai seamănă cu un Sicilian… Mă privește din dreptunghiul ăla de carton cu încăpățânare și fanatism. Pradă automatismelor mai întorc o pagină și nu-mi pot stăpâni un zvâcnet. Îmi ridic privirile stupefiate și lovindu-mă de tupeul cu care Paizu mă înfruntă izbucnesc:

— Mă, tu ești Paizu Stan sau Macarie Petru? Care-i adevărata ta identitate?

Tace strângându-și gura până aproape de dispariția buzelor.

— În buletin ești Paizu Stan, în pașaport Macarie Petru. Deci, încă o dată te întreb: care-i adevărata ta identitate?

— Nu vedeți că și-a înghițit limba? îmi sare în ajutor plutonierul-major cu o voce prevestitoare de rele. Aflăm noi de la cartotecă cu cine avem de-a face. Pun mâna în foc că-i unu din ăia liberați în ianuarie…

În fine, Paizu alias Macarie își descleștează fălcile uluindu-mă cu răspunsul său impertinent:

— Întrebați-l mai bine pe domnul colonel Crăciun, telefon 10.48.7… și o să aflați cu cine aveți de-a face.

Un zâmbet sardonic s-a întins biruitor pe fața-i oacheșă. Savurează fără să se sfiască deruta în care m-a aruncat.

— Și, mă rog frumos, cine-i domnul colonel Crăciun?

— O să vă spună chiar el. Eu și așa am vorbit prea mult.

Zâmbetu-i obraznic se modifică într-unul ce se vrea misterios. Totuși nu mă grăbesc să-i iau în serios răspunsul. Îmi mut privirile și-l redescopăr pe tovarășul de cătușă al lui Paizu. Se făcuse moale ca o balegă. Fără îndoială starea blondului e efectul declarațiilor de ultimă oră ale lui Paizu. Socotindu-l, din capul locului, mâna a doua în tentativa de omor de la Berbecul, îmi propusesem să-l las într-o primă etapă în seama celui ce urma să încheie formalitățile, adică a lui Avasilichii. Însă impertinența cu care Paizu, alias Macarie, mă trimite la un oarecare colonel Crăciun mă hotărăște să schimb macazul.

— Cum ziceai că te cheamă?

— Necula Bujorel, îmi răspunde blondul cu un glas sugrumat.

— Unde ziceai că domiciliezi?

— Pe strada Heleșteului 97, sector 1.

— Ocupația?

— Am dat în toamnă la regie de teatru și am căzut.

— De ce nu ești în armată?

Se ferește de privirea mea lăsându-și rușinat capul în piept și își întârzie răspunsul. Pe neașteptate intervine Paizu trădându-și enervarea:

— Spune-le, mă, cine-i tac-tu, că ăștia sunt în stare să mă țină în picioare și cu cătușe la mâini până mâine dimineață!

Bujorel se crede probabil în fața comisiei de admitere la IATC interpretând rolul unui tânăr care ros de remușcări și-a pierdut graiul. Ca să-l scot din rol îi cer buletinul. Uită că mâna stângă îi este încătușată și vrea să se folosească de ea bruscând-o dureros pe cea dreaptă a lui Paizu Macarie. Acesta, apărându-și brațul, reacționează violent amintindu-i complicelui că în relația lor el e cel puternic. Problema o rezolvă pe dată plutonierul-major Avasilichii sărind din proprie inițiativă în ajutorul blondului. Îl buzunărește și dă de buletin.

— Dacă tot ai început, îi zic, du-ți până la capăt treaba, golește-i buzunarele!

Mă ia cu greață când iau în mână buletinul lui Bujorel. N-am încotro, trebuie să-l controlez. Mă opresc asupra datelor din act și am, într-adevăr, o mare surpriză: Necula Bujorel, fiu al lui Nicolae… Deodată, înțeleg sensul îndemnului lui Paizu Macarie: „Spune-le, mă, cine-i ta-tu!”. Fiu al tovarășului Nicolae Necula… fost membru al Comitetului Central… Fost și iar fost… Nu, nu mă înșel. Care alt Necula ar fi putut domicilia pe Heleșteului în vecinătatea Palatului Primăverii? Îmi ridic ochii și, pentru o clipă, îi întâlnesc pe cei verzi ai lui Bujorel, zic pentru o clipă, căci acesta, descurajat, se grăbește să-și lase iarăși capul în piept. În schimb, curajul Sicilianului e în creștere; mutra lui batjocoritoare pare a mă întreba: „Ei, ce zici, domnule, cu cine m-am combinat?”.

Pe birou, alături de o batistă mânjită cu ruj mai apar dolari, lei și un lanț de aur cu un pandantiv, de fapt, un medalion pe care bijutierul a gravat un nume: „Silvia”. Necula Bujorel, aflu eu din buletin, fiu al lui Nicolae și Silvia.

— Bujorel Necula! Uită-te la mine când îți vorbesc! Am imprimat cuvintelor mele o rezonanță aspră.

Odrasla fostului tresare speriată și se agață, dezorientată, de privirile mele. Sudoarea i-a lăcuit fruntea.

— L-ai furat de la maică-ta?

— Are de unde… se bagă ironic Paizu Macarie.

— Ține-ți fleanca, mă, când vorbesc eu!

Necula junior confirmă printr-o mișcare a capului.

— Da sau nu?

— Da, e al mamei… Bijuterie de familie…

— Cam asta-i tot, îmi raportează nea Tudorică parcă nemulțumit de cât de puține lucruri adunase din nou pe birou.

— Cine-i colonelul Crăciun?

— Aud de dânsul pentru prima oară.

Ochii mi se mută pe mutra arogantă a Sicilianului și, fără să vreau, îmi amintesc de filmele polițiste americane, de libertatea polițistului de a-și vârî interlocutorul în zid silindu-l astfel să dea din el cât mai multe informații.

— Sunteți de mult prieteni?

— Răspunde tu, Bujorel, stabilește Paizu.

— Mă, întrebarea ție ți-a fost pusă, îl cheamă Avasilichii la ordine intrând cu un ghiont ușor în coasta lui.

— Nu da, dom’le plutonier, că o să-ți pară rău!

— Mie mă, mie să-mi pară? și-i mai arde un ghiont pe la spate crezând că eu nu-i văd lovitura. Răspunde, mă!

— Să fie o lună de când ne-am cunoscut… La o petrecere… în casa lui Vlad Tănase, fiul lui Radu Tănase, fostul secretar al Municipiului.

Tace, o tăcere insinuantă. „Vezi, l-am cunoscut și pe Radu Tănase, aud graiul tăcerii șoptindu-mi. De ce nu l-așcunoaște și pe colonelul Crăciun?”.

— Acolo v-ați cunoscut?

— Acolo… îmi confirmă Bujorel Necula din vârful buzelor.

— Ce intenționai să faci cu medalionul mamei tale?

— Să-l vând.

Intervine pe neașteptate, cu o voce sfătoasă, Paizu Macarie.

— Acu, Bujorele, că suntem aici, trebuie să le spui domnilor polițiști adevărul.

Aud clar suspinul blondului, apoi cuvintele:

— Voiam să-l dăruiesc.

— Cui?

— Unei fete.

Printr-o asociație de idei îmi. Amintesc de fotografia găsită la Sicilian. O scot din pungă și i-o bag sub nas:

— Tu ești Mână Spartă?

— Eu…

— Și atunci ce caută fotografia la el?

— Dânsul mi-a prezentat-o… și i-am dat-o să mi-o păstreze.

Simt cum urcă în mine o revoltă surdă, confuză și contradictorie, pe care n-aș vrea s-o exteriorizez.

— Ia-i de aici, îi ordon lui Avasilichii. Du-i la tine… Să-ți declare fiecare în scris cum au ajuns la Berbecul, cine-i tipa din fotografie, dacă ea e cea cu care au băut, de ce și unde a dispărut, motivul încăierării… După ce termini, îi depui jos la arest.

Îi înmânez punga și-i atrag atenția să mai inventarieze o dată valorile găsite asupra celor doi înainte de a fi trecute în procesul-verbal.

— ’Nțeles! răspunde plutonierul-major în stilul său cazon.

Din ușă Paizu Macarie îmi aruncă o privire complice:

— Nu uitați să-i telefonați domnului colonel Crăciun!

— O să-l chem dând o să-ți vezi tu ceafa! îi aduc eu la cunoștință ce gândesc. N-are decât să mă caute el pe mine.

Totuși, prima mișcare pe care-o întreprind după ce rămân singur este să ridic receptorul și să formez numărul indicat de Paizu. Îmi răspunde un bărbat parcă supărat de faptul că-i deranjat. Îi spun că aș dori să vorbesc cu domnul colonel Crăciun.

— Cine sunteți?

Întrebarea o consider normală, mă recomand fără a-mi face probleme că stau de vorbă cu un grad superior.

— Eu sunt colonelul Crăciun, îmi dezvăluie el, accentuându-și tonul autoritar.

— În jurul orei 19:30 am reținut… încep eu să-i povestesc, dar spre surprinderea mea mă întrerupe.

— Știu… La restaurantul Berbecul.

— Se legitimează cu buletinul…

— Paizu Stan, mi-o ia înainte interlocutorul.

— Mai are asupra sa un pașaport pe numele…

— … Macarie Petru… Știu și asta, dă-i drumul imediat. Că mâine în zori trebuie să prindă avionul de Paris.

Răspunsurile prompte rostite sentențios mă derutează.

— Domnule colonel, Paizu a înjunghiat grav un tânăr…

— Pe… Turcu Cornel… un terorist pe care-l căutăm de multă vreme.

Indirect, mi s-a deconspirat, dându-mi clar de înțeles că se află la comanda unei unități de urmărire și capturare a teroriștilor.

— Victima e în stare gravă… la Urgență …

— Nu mai e în stare gravă. Între timp a decedat. Am vrut să-l transfer la un spital de-al nostru. Însă mi s-a comunicat decesul lui. Așa că dă-i drumul lui Paizu… E un caz de care mă ocup eu.

Năuceala mea sporește deoarece cazul mai este încă pe umerii mei. Nu mi-e străin faptul că teroriștii sunt căutați, că unități speciale aflate sub comanda Ministerului Apărării Naționale sunt angajate în depistarea și capturarea acestora.

— Cum să-i dau drumul, domnule colonel? Am găsit asupra lui…

— … cinci inele ascunse în betelia blugilor, mă uluiește în continuare colonelul cu cunoștințele sale. Îi strici omului meu legenda, domnule locotenent-major. Dacă nu-l expediez mâine la Paris îmi dai peste cap o foarte importantă operație…

— Fără un ordin scris nu-l pot elibera.

— Pe celălalt n-ai decât să-l păstrezi… în maximum o oră doi băieți de-ai mei cu un ordin semnat de mine se vor prezenta la Circă să-l preia pe Paizu. Suntem înțeleși?

— Sunt obligat să raportez șefilor mei…

— Foarte bine, raportează-le! se învoiește colonelul. Conformează-te regulamentelor. Fă-o însă cât mai repede!

Interlocutorul meu dispare de pe fir lăsându-mă – de ce să nu recunosc? – total debusolat de parcă dintr-o dată m-aș fi pomenit într-alt loc, sub un alt acoperiș, în brațe cu multe, multe întrebări grele. Încerc să mă reculeg, să-mi rânduiesc gândurile, să mă orientez în timp și în spațiu. Identific în comportamentul meu o primă greșeală; n-am pus în mișcare caseta conectată la telefon și, în consecință, n-am înregistrat convorbirea. Reprezenta o întâmplare ieșită din comun și era de datoria mea de ofițer de serviciu s-o fac. Pur și simplu uluit de noutatea celor auzite am uitat s-o declanșez. Și tare mi-ar fi prins bine să-l mai ascult o dată pe acest colonel al cărui nume îl auzeam pentru prima oară, ai cărui soli urmau să-mi aducă ordinul de a-l preda pe Paizu alias Macarie. Dar de ce numai pe Paizu? Întrebarea îmi aduce în minte nu un răspuns, ci informația interlocutorului meu: „Turcu Cornel… un terorist pe care-l căutăm de mai mult timp.”. Mă mai trezesc puțin din buimăceală. Îmi spun că nu pot să raportez superiorilor mei inedita situație fără să verific mai înainte dacă într-adevăr victima a decedat. Mă reped la telefon și preț de cinci minute trebuie să-l aștept pe doctorul Calistrat. I s-a comunicat cine-l caută, de aceea, atunci când ajunge să-mi vorbească atacă direct subiectul:

— Domnule Dabu, victima, așa cum i-am comunicat și domnului colonel Crăciun a decedat. Îmi pare rău. Răni profunde… o hemoragie puternică. Mi s-a spus că numitul Turcu Cornel ar fi terorist.

— Așa s-ar părea… E o problemă care mă depășește… Mâine expediați cadavrul la morgă?

— La prima oră… Cu tot ce-i aparține.

— Domnule doctor, ce să vă spun? Să vă dea Domnul o noapte liniștită.

— Asemenea.

Așadar, Paizu nu m-a mințit, tupeul și aroganța sa având acum și o explicație. Probabil peste o oră îmi va zâmbi batjocoritor luându-și rămas bun de la mine: „Pa și pusi! Pe mâine la Paris.”.

2

Prezența în sediu a șefului meu direct mă scutește de un șir de rapoarte nocturne la domiciliul său. Mă uit la ceas. Mă mai despart de rezolvarea cazului Paizu aproximativ douăzeci de minute. Sper că până atunci și Avasilichii să-și încheie primele formalități. Mă așez la masa de lucru cu gândul să încerc totuși să citesc cât de cât ziarele. Îmi cade iarăși sub ochi titlul „Garoafele și prostituata”. Dar parcă e un făcut, nu pot să mă concentrez, să duc până la capăt lectura.

Sună telefonul. Avasilichii mă smulge gândurilor. E iritat. Mă roagă să vin până la dânsul. Îmi dau seama că nervii îi sunt în clocot. Îl găsesc într-adevăr pe jar. Se ridică în picioare și ordonă și celor doi arestați să se ridice.

— Ce s-a întâmplat? mă interesez.

Plutonierul-major întinde acuzator mâna spre Paizu Macarie.

— Derbedeul ăsta nu vrea să-mi răspundă la întrebări. La niciuna. Cică are consemn să nu vorbească…

— Celălalt ți-a răspuns?

— Da.

— Ți-ai format o imagine despre ceea ce s-a petrecut la Berbecul?

— În mare măsură, da.

— Au semnat declarația, procesul-verbal?

— Au semnat.

— Bagă-i la arest!

— Pe mine n-aveți dreptul, sare obraznic, să se apere, Paizu.

— Ba-l am…!

Constat, nu fără satisfacție, că Paizu se dezumflă. Întrebarea sa următoare abia o aud:

— I-ați telefonat domnului colonel?

Îl întrerup mințindu-l:

— Nu. N-are decât să te caute el… dacă ești al lui… Bagă-i la arest!

Avasilichii răsuflă ușurat. Ordinul îl bucură și nu-și ascunde simțămintele față de clienții săi.

— Domnilor, sil vu ple, la arest cu voi!

Revin în birou tocmai în clipa când telefonul preface în țăndări liniștea încăperii.

— Alo? răsună vocea plăcută a unei femei.

În prima clipă am crezut că-i Antoanela și era cât p-aci s-o întâmpin cu cele trei cuvinte care-i plac atât de mult: „Iubito, tu ești!”. O întrebare însă, pe care Antoanela n-ar fi rostit-o niciodată, îmi stăvilește elanul.

— Circa patru poliție?

— Da, ofițerul de serviciu, locotenent-major Dabu Mircea, mă recomand eu respectuos, așa cum ne obligă instrucțiunile de după revoluție.

— Domnule ofițer, la dumneavoastră au fost aduși cei doi tineri ridicați în seara asta de la restaurantul Berbecul?

Declanșez fără să ezit caseta, cutia neagră, cum a poreclit-o unul dintre noi.

— Stimată doamnă…

— … domnișoară, mă corectează plăcuta voce râzând.

— Stimată domnișoară, reiau eu fraza pe un ton voit curtenitor, în ceea ce mă privește, m-am prezentat, deci știți cu cine stați de vorbă. Vă rog să fiți amabilă și să vă prezentați și dumneavoastră.

— De ce? ripostează intrigată interlocutoarea.

— V-ați adresat autorităților cerând o informație.

— Poate doriți să vă prezint și buletinul? chicotește ea amuzată.

— Chiar vă rog!

Necunoscuta nu-i lipsită de umor: chicotele s-au transformat în râs.

— Bine, domnule ofițer, dacă o să mă dau drept cântăreața de muzică ușoară Silvia Dumitrescu, o să mă credeți?

— Dați-vă!

Iarăși am făcut-o să râdă. După râs, pare să fie o femeiușcă tânără.

— Sunt Irina Mavrocordat.

— Sună frumos… o măgulesc eu.

— Aș dori să aflu dacă cei doi tineri – Paizu Stan și Bujorel Necula – se află la dumneavoastră.

— Da, domnișoară, sunt la noi, o informez fără reticențe.

— Aș putea să-i văd?

— Acum nu, însă mâine, oricând doriți. Întrebați de mine și vă stau la dispoziție.

— Da’ politicoși au mai devenit polițiștii! exclamă ironic necunoscuta.

— Au fost ei și înainte, dar se observa ceva mai greu.

Și, ca să-i dovedesc cât sunt de binevoitor, adaug:

— Poate doriți să le transmit ceva băieților? Care dintre ei vă interesează?

Domnișoara Irina Mavrocordat, probabil, a căzut pe gânduri. Normal, are ezitări. Nu-mi rămâne decât să aștept să-și depășească dilema. După un timp, o aud:

— Mai sunteți pe fir?

— Vă ascult.

— Mă interesează Bujorel Necula. Comunicați-i că am remușcări, că mâine o să încerc să-l scot din încurcătură.

— Adică de la poliție?

— Ați înțeles bine, domnule ofițer. Asta-i realitatea: am remușcări. Dacă n-aș fi întârziat la întâlnire, în mod cert nu s-ar fi abătut asupra lui nenorocirea asta pe care am aflat-o de la unul dintre chelneri.

— Deci treceți pe la noi mâine.

— Obișnuiesc să mă țin de cuvânt, mă asigură domnișoara Mavrocordat.

— Sunteți o prietenă a familiei Necula?

— Nu, nu, se apără ea de parcă aș fi speriat-o cu ceva. Vezi, domnule, d’asta nu-i înghit eu pe polițiști, că sunt prea curioși. V-am reținut prea mult.

Și ca să nu am vreo îndoială cu privire la simțămintele ei față de polițiști, îmi trântește telefonul în nas. Sunt obișnuit. Nici nu mă întristez, nici nu mă enervez. Abandonez receptorul, deconectez caseta. Chiar dacă Irina Mavrocordat n-o să-și respecte cuvântul dat, o amintire tot voi păstra din partea ei: vocea înregistrată pe bandă. A supărat-o curiozitatea mea profesională! Păcat! Mi-ar fi plăcut să-i spun că un polițist căruia îi mor întrebările înainte de a le formula ar trebui să-și aleagă o altă profesiune. La urma urmei, de ce mi-aș pierde eu timpul cu dumneaei? Și așa am destule pe cap. Așa-numitele cazuri cu autori necunoscuți îmi scot peri albi. Debutanții postrevoluționari în ale infracțiunii sunt mai toți tineri – o puzderie de minori. Cum, naiba, să-i descoperi, când nu știi mai nimic despre ei? Ehei, domnișoară Mavrocordat, dacă n-aș fi fost ros de curiozitate! Îi zâmbesc vocii ca unei fotografii, fiind cât p-aci să încep să-i povestesc cum, din întrebare în întrebare, am ajuns să identific în persoana unui adolescent romantic pe autorul unui omor odios, când își face apariția plutonierul-major Avasilichii.

— Am terminat, îmi zice cu o vizibilă satisfacție. Gata, pe ziua de azi îmi ajunge… și îmi pune pe masă o mapă.

Mă uit la ceas: conform asigurărilor primite din partea colonelului Crăciun solii săi s-ar fi cuvenit să-mi bată la ușă. Ajutorul meu își cercetează și el ceasul și mă dojenește clătinând din cap.

— Ah, nu vine odată și ziua dând oi ieși ca tot, omu’ la pensie! De două ore mă așteaptă nevasta cu masa pusă… Plec… Punga cu obiectele arestaților am încuiat-o în fișetul meu.

— Lasă-mi cheia.

Pe fața sa mare, cu pomeții proeminenți, aprinsă încă de efortul ascultării lui Paizu și Necula, răsare o expresie de nedumerire. Îmi predă cheia fără să-mi pună întrebări, deși una tot îi flutură pe buze:

— Deci chestia cu colonelul ține?

— Am și vorbit cu el. Vor veni să-l ridice… dintr-un moment în altul.

— Îl predai chiar?

Și-a mârâit întrebarea. E pe cale să ia foc. Din pricina temperamentului, dar și a oboselii.

— Dacă mi se prezintă forme legale, desigur, îl predau. I-am raportat și șefului.

Informația l-a calmat.

— Mai e sus?

— Mai e!

— Bre Mircică, ține minte ce-ți spun, cu banditu’ ăsta de Paizu o să mai avem de furcă, chiar dacă-l predai cu forme colonelului. Ești încă tânăr, bre! Uită-te la mine – am îmbătrânit în uniforma asta… Eu, cu mintea mea, văd că după revoluție infractorii e mai răi decât înainte și mai mulți…

E nervos. Deduc că cei doi l-au călcat pe coadă. Numai când e nervos, nea Tudorică face greșeli de acord.

— Democrația…

Îi tai avântul, întrerupându-l:

— Nea Tudorică, nu băga democrația în chestia asta!

— De ce? Crezi că n-are niciun amestec, nicio legătură? reacționează plutonierul-major iritat și mai mult că l-am întrerupt.

— Cât nu știm prea bine ce-i aia democrație și cu ce se mănâncă, să nu ne luăm de ea.

— Dacă zici dumneata…

Acest dumneata e încă un mod prin care nea Tudorică își exprimă nemulțumirea față de mine, de lumea înconjurătoare.

— Eu mai am puțin și scap, gata, n-o să mai am de lucru cu ei. Însă mătăluță… Ehei!

— De fapt, nea Tudorică, ce vrei să-mi demonstrezi?

Am cedat. Mi-a sesizat slăbiciunea. În câteva clipe l-am făcut fericit, mă scrutează victorios.

— Că nu e bine nici cu prea multă democrație. Paizu a băgat cuțitu-n Turcu Cornel. Victima e la Urgență. Medici, operații, medicamente. Cine plătește nota? Statu’! De unde? De la buget! Acu lămurește-mă și tu, că ești mai școlit decât mine, ce vină are statu’ în povestea de la Berbecul, ca să-i plătească ăstuia spitalizarea? Ce-au vărsat ăștia în vistieria statului ca să se bucure de îngrijire medicală gratuită?

Placă veche. Am mai auzit-o în multe împrejurări. Numai în aparență pare justă, în esență rămâne tributară unei mentalități simpliste de a analiza și înțelege realitatea. Totuși, îl las pe nea Tudorică să peroreze mai departe, să se descarce, că de asta are, de fapt, nevoie.

— O, dacă aș pune mâna și pe putoarea aia care i-a învrăjbit, i-aș arăta eu ei! I-aștrage câteva scatoalce la fund, că n-ar mai da din el multă vreme.

— Și ar deveni o fată cinstită?

Se preface că nu m-a auzit și o ține, în continuare, pe a lui.

— Mama lor, le-a dat acum Dumnezeu și pașapoarte! îmi aruncă el în față cu o bucurie răutăcioasă, De, vor să călătorească, să vadă lumea… că au dreptu’. N-a muncit ei de s-a spetit?! Ducă-se unde vor! N-am nimic împotrivă. Și să vină dând le-oi spune eu. Da’ pentru ca să călătorească în lume, au nevoie de bani. De dolari, nu de lei. Iar la negru dai pentru un dolar 120 lei. De unde să-i iei? Și atunci, pune-te, frățioare, pe tâlhării, pe jaf, pe spargeri, chiar și pe omoruri. Că și leuțul ăsta trebuie să-l iei de undeva, nu-i așa? Eu atât am avut de spus. Am plecat, Mircică, sunt frânt. Să nu care cumva să mă chemi, de-acasă, că nu vin… că și pe mine mă apără democrația. Să trăiți, dom’ locotenent-major! Am plecat…

De data asta se ține de cuvânt. Iese val-vârtej și, deși îmi amintesc că aș fi vrut să-l întreb dacă Paizu ori Necula a pomenit de una Irina Mavrocordat, nu-l întorc din drum. Rămân singur în încăperea asta cu o fereastră-ghișeu ce dă în holul mare de la parterul clădirii, unde patrulează un tânăr subofițer la început de drum în ale poliției. Mă așteaptă o noapte încă lungă. În ultima vreme, rareori mi-a fost dat să mă odihnesc pe patul de campanie acoperit cu o pătură aspră, cazonă, întins în prelungirea unui birou vechi, care, oricât l-ai curăța, tot murdar rămâne. Mă uit din nou la ceas: băieții colonelului Crăciun întârzie. Mă așez la birou și trag spre mine mapa lăsată de nea Tudorică. Ceea ce mă surprinde din prima clipă e puținătatea paginilor: procesul-verbal – nici două file – însoțit de declarațiile sumare ale lui Paizu și Necula, apoi de cele ale unui chelner și ale unui consumator. Le-am răsfoit în grabă, căutând numele Irinei Mavrocordat. Nu l-am găsit și, ciudat, nu m-am împiedicat nici de un alt nume de femeie. Piesele de la dosar se încheie cu o filă cuprinzând întrebări și observații ale celui care le întocmise, adică ale plutonierului-major Tudor Avasilichii. Așa că n-am pierdut decât un sfert de oră să-mi formez o idee ceva mai rotundă în legă tură cu încăierarea de la Berbecul. Un incident banal, ca multe altele.

Cei trei tineri, care păreau să fie buni prieteni – observația aparține chelnerului Iuilică Pățan – au apărut în local în jurul orei 17, au ocupat o masă și au comandat coniac. „Le-am spus că n-am decât Milcov, ca să n-avem vorbe la nota de plată, declară chelnerul. Au plătit pe loc. Nu erau gălăgioși. Vorbeau în șoaptă. Cam după o jumătate de oră, a apărut în local o tânără foarte frumoasă și elegantă și care s-a dus direct la masa lor. Băieții au mai cerut un pahar. Tânăra, în jur de 20—23 de ani, era obișnuită cu băutura: a ras ușor o sută de coniac. Deși de câteva ori am trecut pe lângă. Masa lor, n-am auzit ce șușoteau, dar am înțeles că frumoasa venise să le comunice ceva. Singurul lucru pe care l-am observat era că frumoasa îi făcea ochi dulci victimei și că la un moment dat s-a aplecat spre el și i-a pus mâna pe genunchi, apoi a dus-o mai sus, că ziceai că ar vrea să-l descheie la pantaloni. A stat cu băieții cam jumătate de oră. S-a pupat cu ei la despărțire și a plecat. Afară o aștepta un Audi de toată frumusețea, cu număr de străinătate. N-am fost de față când a izbucnit cearta, că mă dusesem la magazie să iau o navetă cu apă minerală. Când m-am întors, victima era la pământ, iar cei doi, imobilizați de consumatori, dar mai ales de nea Fane, bossul, cum îi zicem noi. Precizez că victima e băiatul pe care tânăra îl pipăise.”.

Declarația consumatorului, un oarecare Oprică Lazăr, era și mai sumară. Reținuse și el apariția frumoasei, bucuria băieților care erau de-acum abțiguiți. „Eu sunt de părere că cei trei o așteptau și sunt sigur că din pricina ei s-au luat la bătaie. Pe cel înjunghiat l-am auzit zicând: „Eu nu mă bag… să fie clar!”. Cel care a dat cu cuțitul e brunetul… Blondul n-a făcut nimic să-l oprească.”.

Paizu Macarie, în declarația sa, recunoaște că pumnalul cu declanșare automată îi aparține, că-i „arma cu care l-am înjunghiat pe Cornel Turcu”. Motivul: „La băutură, odată îmi pierd mințile și nu mai știu ce fac. Nu aveam niciun motiv să bag cuțitu’ în Cornel Turcu (…) că doar mi-e prieten…”. Mai recunoaște Paizu că el organizase întâlnirea de la Berbecul, că din motive serioase nu poate să zică cine-i fata. „Și-apoi, ea nu are niciun amestec în scandalul nostru.”.

Explicația lui Paizu mă determină să-mi întrerup lectura și să ridic receptorul: formez nervos numărul de telefon al colonelului Crăciun. Îmi răspunde o femeie. O rog, să mi-l dea la telefon pe domnul colonel. „Care colonel, domnule? Aici nu locuiește niciun colonel Crăciun” precizează femeia pe un ton arțăgos. N-apuc să verific dacă am format corect numărul. Din pricina arțăgoasei: a întrerupt legătura. „Oi fi greșit” îmi spun și formez din nou numărul, concentrându-mi atenția asupra discului. De data asta sună în gol. Aștept un minut, două… Chestia mă intrigă. Pocnesc furca și formez din nou numărul, la fel de atent ca și înainte. Zadarnic. Ochii îmi cad iarăși pe ceas. La ora asta, Paizu ar fi trebuit să fie de mult plecat. Nu-mi rămâne decât să mă întorc liniștit la lectura pieselor de la dosar.

Bujorel Necula avansează în declarația sa câteva date noi: „Declar pe a mea răspundere că domnișoara Neli (așa s-a recomandat – Neli) nu-i una și aceeași persoană cu fata din fotografia găsită la Paizu.”. Și mai mărturisea Bujorel Necula, desigur la cererea lui nea Tudorică, următoarele: „N-am observat că domnișoara Neli să-i fi făcut ochi dulci lui Cornel Turcu. Ea avea întâlnire nu cu Paizu, ci cu Cornel, așa mi s-a părut, îl cunoaște în orice caz de mult (…) Paizu observase ceva, căci, după plecarea domnișoarei Neli, îl luase la rost pe Cornel Turcu să nu se bage peste legătura lui. Atunci mi-am dat seama că Paizu se amețise, că pe măsură ce Cornel se apăra, spunând: „Eu nu mă bag” Paizu devenea tot mai violent. Am încercat să-l opresc, dar n-am fost în stare să-l opresc… a băgat cuțitul în Cornel. Regret cele întâmplate.”.

Dacă regretul îi este sau nu sincer, rămâne de văzut. Multe declarații se încheie cu această formulă: „regret cele întâmplate” care, în miezul ei, ascunde speranța unor circumstanțe atenuante. În final, însemnările plutonierului-major Avasilichii. Îi cunosc grafia. Scrisul îi devine lăbărțat numai când este nervos sau grăbit. Cred că în seara asta era și una și alta. Notațiile urmau să-i amintească mâine de unde să-și reia cercetările, dar îmi foloseau și mie. Citesc:

„— Nu rezultă nicio legătură între fapta lui Paizu și colonelul Crăciun.

— Să-i fi furat băutura mințile? Eu zic că totuși trebuie să-l căutăm la cartotecă.

— Adevăratul mobil al înjunghierii îl putem afla numai de la Cornel Turcu.”.

„Al omorului, nea Tudorică, îi vorbesc eu în gând, am uitat să-ți spun că victima a murit!”.

„— N-am încredere în Bujorel Necula; vrea să pară un bujor, dar cred că-i o mare pramatie.”.

Nu văd de ce n-aș recunoaște – oare pentru a câta oară? – că nea Tudorică, în ciuda inculturii sale în specialitate, are fler… intuiește rapid punctele vulnerabile sau contradictorii ale unor cazuri. Dacă Paizu este cuprins într-o operație secretă inițiată de acest colonel Crăciun, de ce nu s-a apărat deschis: „Nu răspund la întrebările poliției decât în prezența domnului colonel Crăciun.”. Atunci, nici noi n-am fi insistat cu întrebările. Iată însă că nea Tudorică, cel care a hotărât de la sine putere să rămână pe viață plutonier-major, a urmărit, fără ca eu să i-o cer, această latură contradictorie a cauzei. Constatarea mă îndeamnă să fac o nouă tentativă de a-l găsi pe colonelul Crăciun. Îmi răspunde arțăgoasa, i-am recunoscut imediat timbrul vocii. O rog să-mi dea legătura cu domnul colonel Crăciun. „O clipă!” îmi zice și după câteva secunde mă ia în primire un bărbat scandalizat: „I-ascultă, nătărăule, dacă nu-mi lași nevasta în pace, pun procuratura pe urmele tale și te distrug… te bag în pușcărie și te decimez (sic) și, în încheiere, te bag în…!”. M-a înjurat și-a vărsat omul năduful, după care a trântit receptorul în furcă. Nu mai are niciun rost să repet apelul. Nu încape nicio îndoială că am făcut corect numărul. Ceva nu-i în ondine… ceva începe să-mi pută. Ies din birou și-i ordon subofițerului din holul clădirii să mi-l aducă de la arest, cu cătușe la mâini, pe Paizu Stan. Cinci minute mai târziu, mă aflu față-n față cu eroul omuciderii de la Berbecul; ochii îi sunt cârpiți de somn, dar chipul său smead radiază a bucurie. Nu mai are răbdare să-mi aștepte introducerea și intră tare cu întrebarea:

— Au venit să mă ia, nu-i așa?

Îl prind în raza privirilor mele, amenințătoare în clipele acelea, și încerc să-i frâng astfel siguranța. Îi întind receptorul și-i poruncesc:

— Telefonează-i tu colonelului Crăciun! Întreabă-l tu ce are de gând să facă. Până la ora asta nimeni nu s-a prezentat să te ia în primire.

Ezită. Îi duc receptorul la ureche. În cele din urmă, formează rar numărul… 10.48.7… Același număr l-am format și eu. Devin curios, în liniștea încăperii, aud apelul aparatului. O vreme sună în gol. Paizu închide și formează din nou numărul. De astă dată are noroc. Îi răspunde arțăgoasa. „Dați-mi-l pe domnul colonel Crăciun!”. „Imediat.”. Îmi lipesc urechea de receptor, mort de curiozitate. Nu trece mult și aud: „Mă, te distrug! Auzi? Să-mi lași nevasta în pace…”. Apreciez că nu e cazul să las convorbirea să se prelungească. Îi iau, receptorul din mână și-l așez frumușel în furcă.

— Nu mai pricep nimic, îmi mărturisește arestatul dezolat. Doar am vorbit cu el la telefon chiar în după-amiaza asta!

— Înainte de Berbecul?

Rețin un răspuns afirmativ printr-o vagă mișcare a capului.

— Să mai încerc? îmi propune el tulburat, cu un nod în gât.

Nu mai e atât de sigur pe el. Sau nu-i decât o falsă observație a mea? Că este debusolat, nu încape nicio discuție. Îi permit să telefoneze: nu se abate de la numărul 10.48.7… L-a format bine. Dar celălalt aparat e mort, de parcă, între timp, cineva l-a deconectat. Descurajat, Paizu mi se adresează fără a mi se uita în ochi, abia auzit:

— Nu mai pricep nimic. La orice oră aș fi sunat, îmi răspundea… un ofițer de serviciu.

Și-a dat seama că s-a creat o situație nefirească și începe să-i fie teamă. Îl simt. În consecință, devin mai activ decât la prima ascultare. Îl întreb:

— Pe ce stradă își are biroul domnul colonel Crăciun?

— Am jurat să păstrez secretul relațiilor noastre.

De astă dată, răspunsul lui îmi pare al unui bărbat hotărât să-și respecte angajamentele și îi dau dreptate.

— Ei, atunci să așteptăm să vină să te ia. Poate că întârzierea nu-i decât un accident.

Îl chem pe subofițer să-l ducă înapoi la arest, cu precizarea:

— Îl vreau în continuare izolat de ceilalți.

Pe fața-i smeadă, de Sicilian, surprind o grimasă de nedumerire amestecată cu neliniște. Mai surprind și un ușor tremur al buzelor. Își înghite însă întrebările și iese din încăpere cu capul în piept, ca un berbec gata de atac.

Mă întorc la dosarul întocmit de plutonierul-major Avasilichii și-l răsfoiesc, ca și cum în paginile sale aș mai fi putut găsi vreun răspuns edificator. Îmi amintesc că, la telefon, colonelul Crăciun mi-a confirmat existența unei misiuni, în zori. Paizu Macarie trebuia să fie în avionul de Paris. Subordonații colonelului mai dispun încă de timp pentru a mi-l lua pe Paizu de pe cap. Problema însă e cu totul alta, e cea înscrisă de nea Tudorică în dosar cu litere lăbărțate: Nu rezultă nicio legătură între fapta lui Paizu și colonelul Crăciun. Mie, scurta convorbire cu necunoscutul colonel Crăciun îmi pusese în lumină cel puțin trei legături. Prima: cunoștea dubla identitate a lui Paizu. A doua: era la curent cu încăierarea de la Berbecul, soldată cu înjunghierea mortală a lui Cornel Turcu. În ciuda acestei filiații, eram înclinat să acord mai multă credibilitate notației lui nea Tudorică. A treia: se reliefa o contradicție pe care nu aveam dreptul s-o ignor. Tu, colonel, pregătești un agent să-l expediezi la Paris cu cine știe ce misiune importantă, dar, în același timp, îl lași să chefuiască, să bea și să ajungă să comită o infracțiune. Chiar dacă victima e un presupus terorist, fapta criminală a lui Paizu rămâne de necontestat. Să fie întâmplarea de la Berbecul un simplu eveniment nefericit?

Desigur, nu vom fi lăsați fără răspuns, cu toate că subordonații colonelului Crăciun nu mai apar, iar postul de telefon 10.48.7… a fost, ca prin minune, transferat unui alt abonat sau scos din circuit.

Cineva bate la ușă. Tresar. Nu sunt mesagerii colonelului Crăciun, ci subofițerul. Îmi raportează îndeplinirea ordinului și faptul că al doilea arestat, Necula Bujorel, cere insistent să-mi vorbească.

— E agitat, îmi atrage subofițerul atenția. Îi este frică, poate unde-i singur în arest.

— Ți-a spus ceva în acest, sens? mă interesez eu.

— E o observație de-a mea… Vi-l aduc aici sau coborâți dumneavoastră?

— Adu-mi-l aici, în cătușe!

Decizia mea îl miră pe subofițer și nu se sfiește să mă întrebe:

— De ce, domnule locotenent-major, că băiatu’ nu-i violent!

Bobocii anilor 1989—1990 gândesc, își exprimă opiniile. Subofițerul are dreptate. De ce să-i pună la mâini cătușe, dacă băiatul e cuminte?

— Așa e… nu e violent. În cazul ăsta, te rog să observi ce mutră o să facă în clipa în care îi pui cătușele… mă interesează efectul psihologic, reacția lui. Avem de-a face cu un copil crescut în puf și fulgi, căruia din scutece nu i-a lipsit nimic… Unuia ca ăsta îi place să stea ceasuri în șir în fața oglinzii și să se dichisească. Cum să suporte greutatea morală a cătușelor? Or, pe mine mă interesează ca tocmai povara asta să-i dezlege limba.

Nu știu dacă l-am convins. Iese și după cinci minute se întoarce cu Necula. Bujorel. Mă lasă singur cu el. Nu, n-am greșit scontând pe căderea psihică a arestatului. E ca o cârpă și nu-și mai ia ochii de la cătușe.

— Șezi!

Îi arăt scaunul. Mă ascultă. Mă așez și eu. Las câteva minute să se scurgă. În tăcere, apoi, văzând că tace, îi amintesc că a cerut să mă vadă.

— Domnule ofițer, vă rog să fiți amabil și să-mi explicați situația mea juridică.

Până și vocea îi este moale, ca a unui om vlăguit: vorbește și nu-și mai ia ochii de pe fiarele de la mâini.

— O să-ți dau o veste proastă: Cornel Turcu a murit. Prin decesul său, situația voastră juridică s-a înrăutățit. În ceea ce te privește, ai participat la o omucidere.

Știu că l-am înfricoșat, chiar asta și urmăream.

— Pot să vă mai rog ceva? Ceva… aparte.

Își îndreaptă spre mine privirile: cred că mă vede ca prin ceață, asemenea unui boxer în situația de groggy.

— Te ascult…

— Ați binevoi să-i telefonați mamei mele? Dar numai mamei și spuneți-i, fără ocol, situația în care mă aflu.

— De ce nu și tatălui?

Își coboară iarăși ochii în pământ: nu-i convine întrebarea și șovăie dacă să continue sau nu discuția.

— Cu tata sunt în conflict… într-un conflict de neîmpăcat. Încă dinainte de revoluție… Nu l-am înțeles, nu m-a înțeles. Cu mama însă…

Tace. Și-o fi amintit brusc de ceea ce mi-am amintit și eu. Numai, că eu n-am niciun motiv să tac.

— I-ai furat o bijuterie!

Îi urmăresc zbuciumul, și-l exteriorizează. Iar eu aștept răbdător marea dezvăluire, dar ea întârzie.

— O să mă ierte și o să declare că mi l-a dăruit, îi aud eu cu greu răspunsul.

— Ascultă, Bujorel Necula, hai să dăm cărțile pe față. De ce te-ai înhăitat cu Paizu Stan?

— Înhăitat ați spus? încearcă fără vlagă să se revolte. A te împrieteni cu un locotenent înseamnă a te înhăita? Doar ați auzit…

— Ce să aud?

— Că-i în subordinea unui oarecare colonel Crăciun.

Băiatul s-a mai înviorat puțin. Ba mi-a aruncat și o privire, dornic, se vede, să-mi arate că nu-i lipsit de discernământ.

— Am auzit, dar am mai auzit – imprim vocii un accent autoritar – un răspuns al tău la o altă întrebare de-a mea. Să ți-l amintesc?

— Nu-i nevoie.

— Ce te-am întrebat? stărui eu.

— „Știi cine-i colonelul Crăciun?”.

— Iar tu ce mi-ai răspuns?

— „Aud pentru prima oară numele ăsta.”.

— Slavă Domnului, ai o memorie bună, Bujorele. Poate îți mai sare în ajutor și în alte chestiuni. Cine-i Irina Mavrocordat?

— Irina Mavrocordat?! … Nu știu. Jur!

— Mi-a telefonat și m-a rugat să-ți transmit un mesaj din partea ei.

— Un mesaj?!

Uluirea băiatului îmi pare sinceră.

— Da, s-a interesat de tine și m-a întrebat dacă nu poate să aibă un vorbitor cu tine chiar în seara asta, continui eu pe un ton ce exprimă fără echivoc dorința mea de a fi conciliant. Domnișoara Mavrocordat mi-a explicat că din pricina ei ai căzut în nenorocire, că dacă venea la întâlnire la ora fixată, tu n-ai fi ajuns în arestul poliției. Mâine o să treacă pe aici.

M-a ascultat fascinat, cu gura întredeschisă, obicei rămas probabil din copilărie.

— Vă bateți joc de mine!

S-a supărat: o adevărată reacție-surpriză. Își examinează cătușele și oftează.

— Băiete, eu n-am timp să-mi bat joc de oameni. Ai sau nu o prietenă cu numele ăsta?

— Nu!

— Totuși de unde a răsărit în viața ta această Irina Mavrocordat? Era la curent cu întâmplarea sângeroasă de la Berbecul, insist eu. Și pe tine voia să te vadă, nu pe Paizu.

— Nu știu cine e… Pe onoarea mea că n-am auzit de ea… De ce aș minți?

Să nu te pufnească râsul? Fură din casă, participă la o omucidere și, poftim, acum invocă onoarea sa! Să nu te pufnească râsul? Numai că noi, polițiștii, nu putem pufni în râs oricând.

— Ți-e rușine… nu vrei să te vadă cu cătușe la mâini. Vrei s-o ocrotești.

— Domnule locotenent, sare Bujorel Necula cuprins de un val de deznădejde, cum să vreau să ocrotesc o ființă pe care n-o cunosc?

Mă ridic furios de la birou, fac câțiva pași spre ușă, mă întorc. Arestatul se ridică și el respectuos în picioare. Îl împing înapoi și rămân în dreptul său amenințător, cu mâinile la spate.

— Bine, Bujorele, dar pe tipa cu care ați băut la Berbecul o cunoști?

— O cunosc, recunoaște el spășit.

— Atunci, cine-i tipa? De ce ați refuzat să-i dezvăluiți identitatea?

L-am pus pe, jar. Se frământă, degetele mâinilor încătușate se caută. Zice, într-un târziu, privind într-o parte.

— Am jurat să tac. E o colegă de misiune de-a lui Paizu. Domnul colonel Crăciun o să vă dea toate lămuririle.

Acest domn colonel Crăciun a început să mă calce pe nervi.

— Ai susținut că nu-l cunoști.

— Am mințit.

— Cine ți-a cerut să juri?

— Paizu…

— De ce te-ai supus?

— Mi-a promis că o să mă ajute prin Crăciun să-mi găsesc de lucru la Paris.

Mai fac o plimbare prin încăpere. E limpede, până nu aflu ce-i cu colonelul Crăciun de la un știu ce birou secret, n-am cum să descurc ițele.

— Așadar, îmi ceri să te ajut? reiau eu, ceva mai îmbunat, firul întrerupt al convorbirii.

— Dacă se poate.

— O să încerc… Dar am și eu o rugăminte: să-mi așterni pe hârtie tot ce ai susținut aici… că n-o cunoști pe Irina Mavrocordat, de ce ați ocrotit-o pe tipa de la Berbecul și care-l adevărul în cazul lui Cornel Turcu. De ce Paizu a băgat cuțitul în el… Sper că m-ai înțeles – să n-avem vorbe! – vreau motivul real.

Îl chem pe subofițer, îi cer să-i scoată arestatului cătușele – se execută pe loc. Îi întind apoi lui Bujorel Necula câteva coli de hârtie și un pix.

— Du-l înapoi la arest! îi ordon subofițerului. Creează-i condiții să-și scrie liniștit memoriile.

Rămân din nou singur, mă concentrez asupra unei singure probleme – colonelul Crăciun. Îmi cercetez ceasul și îmi îngădui să trag o primă concluzie: în planul colonelului trebuie să fi survenit schimbări.