Si a fost ora H

Si a fost ora H de Haralamb Zinca

I. Preludiu

1 Dintr-o filă de calendar:

Miercuri

23

August 1944

Soarele răsare la 5.28

Apune la 19.08

La ora 6,30, nici un minut mai devreme, nici un minut mai târziu, tehnicienii celor două posturi (Băneasa și Bod) ale So­cietății Române de Radiodifuziune conectau instalațiile, treceau la aceeași fază, denumită laconic „încălzire”, controlau apoi după un ritual intrat în obișnuința modul cum funcționau frec­vențele și telefonau la București „Totul e în ordine!”

La ora 7,30, în difuzoarele aparatelor de radio deschise ră­sună semnalul posturilor românești, alcătuit din primele note ale marșului „Deșteaptă-te române!” Semnalul, laolaltă cu cele trei frecvențe, era menit să legitimeze în eter vocea României.

După un minut de semnal din melodia pe care un ac o smul­gea din adâncurile unei plăci, urmă un cucurigu prelung; unii se înduioșau auzindu-l, căci le amintea pacea de odinioară a satelor unde se născuseră și pe unde copilăriseră. Cocoșul, al cărui strigat fusese imortalizat pe disc, era demult tăiat, gătit și digerat, dar „cucurigul” său trâmbițat în eter continua să deș­tepte și să emoționeze. Când, în sfârșit, „cocoșul” se retrăgea pentru 24 de ore din programele emisiunii, răsuna glasul nevi­novat și tulburător al unui băiețel pe care mulți ascultători și-l imaginau îmbrăcat într-o cămășuță de noapte stând îngenun­cheat în fața icoanei și rostind cu lacrimi în ochi cunoscuta ru­găciune „Tatăl nostru”. În realitate, copilul – odrasla unui cu­noscut actor de pe vremuri – se prezentase la imprimare într-un costumaș modest, iar tehnicienii îl puseseră nu în fața unei icoa­ne, ci a unui microfon și-l amenințaseră de multe ori cu bătaia până ce smulseseră din gura lui o rugăciune ca lumea. Dar as­cultătorii nu aveau de unde să cunoască toate aceste amănunte, nu cunoșteau nici faptul că, între timp, „puștiul” se apucase de fumat, că vocea i se îngroșase, că-și împovărase sufletul cu multe păcate – și continuau să se emoționeze ori de câte ori co­pilul nevăzut se strecura în pâlnia difuzorului și rostea cu voce de înger:

Tatăl nostru carele ești în ceruri,

Sfințească-se numele tău...

După rugăciune, tehnicianul de serviciu scotea placa, aprin­dea un micuț bec roșu semnalizându-i crainicului deschiderea emisiunii. Acesta, mereu pe același ton de om bine dispus, vestea tuturor: „Aici Radio România, Radio București! Domnilor și doamnelor, bună dimineața! Dăm ora exactă. Când va bate gongul, va fi ora șapte și treizeci de minute”.

2 S-ar putea deci afirma că, în mod oficial, ziua de 23 august începuse. Vă reamintesc: prin forța miraculoasă a calendarului, căzuse într-o miercuri. Faptul acesta, de pildă, îi lăsa indiferenți pe vânzătorii de ziare. De era marți sau vineri, joi sau duminică, existența lor amară se scurgea uniform, de parcă ar fi fost bles­temați să trăiască una și aceeași zi. Dormeau pe unde apucau, în „dormitoare” improvizate prin pivnițe sau prin ganguri; se sculau în zori, cu mult înaintea tehnicienilor de la radio, și se postau la gurile marilor rotative de pe Brezoianu și Sărindar, de unde își luau în primire pachetul de ziare. Tot acolo li se dădea startul. Umpleau atunci străzile Capitalei cu larma lor atât de familiară bucureștenilor acelor zile.

Începuse o nouă zi, cu un cer adânc și un soare fierbinte, do­goritor chiar din primele minute ale ivirii sale. Vânzătorii de ziare aveau să străbată orașul de la un cap la celălalt, alergând ca într-un cros nesfârșit, strigându-și marfa cu o pasiune inexplica­bilă: ’Diție specială! Universuu’! Timpuu’! ’Diție specială! Ia comunicatu’!

’Diție specială! Curentuu’!

O zi ca toate celelalte. Luai ziarul, numărai în palma întinsă a „ziaristului” patruzeci de lei, iar apoi te trăgeai mai la umbră pentru a-l răsfoi. Ochii obișnuiți să parcurgă coloanele cotidia­nului preferat se îndreptau aproape mecanic în colțul din dreap­ta sus, al paginii întâi, unde găseau Comunicatul asupra opera­țiilor militare. Citeai:

Comandamentul de căpetenie

al armatei

Comunicat asupra operațiunilor

din ziua de 22 august

La sud-vest de Tiraspol și pe frontul Moldovei, între Prut și Siret, trupele române și germane se află în lupte grele cu puter­nice forțe de infanterie și care de luptă sovietice.

După lupte foarte grele cu un inamic superior, orașul Iași a fost pierdut.

În dimineața zilei, mai multe avioane sovietice de bombar­dament au încercat să bombardeze Constanța. Două din acestea au fost doborâte de artileria antiaeriană.

Era cald, zăduf, deși soarele nu se înălțase încă. Pe cer nici un nor, dar simțeai plutind aievea o pâclă grea, aducătoare de furtună. Dacă îți plăcea să te lauzi că ești un cititor credincios al „Curentului”, te întrebai pe un ton mai mult sau mai puțin în­grijorat: de ce Pamfil Șeicaru, directorul cotidianului preferat, nu-și mai publica, de la o vreme, articolele cu care te obișnui­se? Ce să însemne asta? Sau poate hotărâse să se ascundă sub pseudonimul „Interim”?

Te frământau tot felul de gânduri. Mâine va cădea Bârladul, apoi Bacăul... Iar pe urmă? Ce va fi pe urmă? Îți aminteai că doar 250 de kilometri se interpuneau între Bacău și București. Te hărțuiau fără milă întrebările. Căutai în coloanele ziarului tău răspunsuri și găseai:

Șoșoni bărbătești – marca Quadrat. Lei 3 990. Stoc limitat. Galeriile Lafayette.

Noul tratament al blenoragiei! Dl. dr. M. M., specializat în boli venerice, anunță: „După un an de experimentări, Gonorex-ul, față de celelalte preparate, mi-a dat cele mai bune re­zultate, scurtând foarte mult timpul tratamentului. De vânzare la toate farmaciile

De erai cititor al ziarului „Timpul”, sau al „Universului”, sau al „Ecoului”, întrebările, neliniștile erau aceleași. Deschideai ziarul „Timpul”. Îl preferai. În clipa următoare, auzeai, sau ți se părea, canonada tunurilor și te întrebai ce se va alege din tine, din familia și țara ta. Și găseai:

...Articolul Clădirile viitorului, în care autorul încerca să te convingă că întrebuințând piatra naturală sub formă de boltă la construcția acoperișului se pot apăra (de bombardament, N.A.) chiar și clădiri de locuit.

...Rubrica „Efigii” care, de astă dată, aducea un omagiu lui Tarzan – omul maimuță. Fratele, sau fiul, sau prietenul se prăpădea pe front ori într-un spital militar, iar ziarul tău preferat te îmbărbăta povestindu-ți că Tarzan... era frumos și temerar ca însuși Hercules, mai singuratic ca Robinson, crud ca un om al cavernelor.

...Articolul Fiți eleganți, domnilor! în ale cărui rânduri ți se dezvăluia că: Contrar celor știute până acum, moda evoluează și ea. Mai discret însă decât cea feminină. Împrejurările prin care trecem influențează moda. Croiala se simplifică...

Nu lipsea din numărul curent al ziarului nici sfatul medicului. În ziua de 23 august 1944 și-l intitulase: Nevrozismul, sexul și sexualitatea.

Așteptai ziarul de la primul ceas al dimineții. Strigătul vânzătorului te înviora brusc, fără un anume motiv. Anii de război îți formaseră reflexul. Ca un cancer te rodeau întrebările și deschi­deai nerăbdător „Universul” cu speranța că, în sfârșit, vei afla vreun răspuns, măcar unul... Dar cotidianul tău îți oferea pe pa­gina întâi, ca pe un avertisment, o fotografie înfățișând noua armă „V-1” gata de a-și lua zborul spre Anglia.

’Diție specială! strigau vânzătorii de ziare.

Ca să mai uiți întrebările ce te mistuiau ca niște flăcări de nestins, ziarele te trimiteau să vezi filmele:

– Quartetul vienez

– Fiii marchizului

– Doamna și mortul

– Masca lui Borgia

– Scandal la Neapole

sau te trimiteau la teatrul de revistă să râzi și să te amuzi la spectacolele:

– Adăpostul Giocondei

– În spațiul „Alhambrei” liniște deplină

– O raită prin rai

sau îți recomandau să te duci la hipodromul Băneasa unde, în cadrul probei principale a zilei – Premiul Volo Worthy – ai fi putut, jucând la curse, să câștigi 100.000 lei. În grija lor pentru reușita ta în viață îți săreau în ajutor și cu un pronostic: joacă pe Aramă și Cerbus și-l vei apuca pe Dumnezeu de picioare.

’Diție specială! strigau vânzătorii de ziare cu un optimism inexplicabil în glas. Universuu’! Curentau’! ’Diție specială!

Era cald, iar „ziariștii” alergau nădușind pe străzile Capita­lei, împărțind oamenilor cuvinte moarte.

3 SIGURANȚA STATULUI

10 aprilie 1943

NOTĂ

În cercuri de stânga (...) circulă primul număr (apărut în ianuarie) al unui ziar ROMÂNIA LIBERĂ, redactat într-un ton foarte agresiv contra germanilor și „slugii” sale Antonescu.

În acest ziar, apărut în condiții tipografice foarte bune, se face propagandă pentru un front patriotic al tuturor românilor iubitori de libertate națională și contra trimiterii de noi trupe pe frontul de Est în serviciul nemților...

În vara anului 1943, un domn de statură potrivită, elegant, cu o mustață tunsă scurt, a la Adolf Hitler, o căută la telefon pe proprietăreasa casei de pe strada Școala Floreasca nr. 34, informându-se de apartamentul cu bilet De închiriat. „E liber?” se interesă necunoscutul înainte de a fixa o oră când să-l vizi­teze. „E gol”, îl asigură proprietăreasa, văduva unui fost negus­tor. Bărbatul sosi la ora stabilită. Se recomandă Ion Schmidt, achizitor la o firmă germană de import-export. Proprietăreasa surâse mulțumită: în sfârșit, un chiriaș care, odată înțeleși asu­pra prețului, va fi în stare să-i plătească chiria pe șase luni înainte. Avea nevoie de bani. Și-apoi, îi știa pe nemți buni gos­podari; casa ar fi încăput pe mâini sigure. Îi arătă domnului Schmidt apartamentul, lăudându-i avantajele: singur în curte, grădină, cartier ales. Neamțul, sobru, asculta fără să rostească un cuvânt.

După ce proprietăreasa îl duse și la ultimul ungher, dom­nul Schmidt se interesă de vecini. „Numai de-ai dumneavoastră, răspunse femeia. Mai sunt și câteva familii de italieni”. „Danke schön!”, îi mulțumi neamțul, deși conversația se pur­tase până atunci în românește. „O să-mi permiteți să-mi cons­truiesc în curte un adăpost antiaerian?” întrebă el cu un ușor aer de naivitate. „Vai de mine! exclamă proprietăreasa. De­sigur! E chiar recomandabil. Aveți copii?” Domnul Schmidt oftă: „Din păcate nu, doamnă. Soția mea e suferindă”. Deși îl compătimea, femeia gândi: „Perfect. Numai doi oameni, cu atât mai bine pentru casă”. Se învoiră asupra chiriei. Și faptul că neamțul nu se apucase să se tocmească lăsă în sufletul proprietăresei o impresie excelentă. Așa cum sperase, noul chi­riaș îi achită chiria pentru șase luni.

Două sau trei zile mai târziu, domnul și doamna Schmidt se mutară în noua lor locuință de pe strada Școala Floreasca. O dată cu mobilierul aduseră și un dulău care prinse de îndată să se zbenguie prin curtea mare, încântat de „spațiul vital” câștigat pe neașteptate.

Curând, chiriașul tocmi câțiva muncitori să-i construiască în mijlocul curții, după un proiect al său, un adăpost antiaerian. Nu trecu o săptămână și domnul Ion Schmidt, salariat al unei firme germane, își instală telefon. Totul părea normal. Nimeni însă nu băgase de seamă că în casa de la numărul 34 se mai mutase un chiriaș – un tânăr firav, cu o față palidă, bolnăvicioasă. Și doar domnul Schmidt specificase în contract: două persoane, el și soția sa. Dacă domnul sau doamna Schmidt mai puteau fi zăriți ieșind pe poarta casei, apoi cel de-al trei­lea locatar avea grijă să nu-și trădeze în nici un chip existența.

Într-una din nopți, domnul Schmidt se adresă tânărului, care părea sechestrat între zidurile locuinței sale: Millo, astăzi îi dăm drumul... Tăiem panglica. Închiseră ferestrele, se asigu­rară că erau perfect camuflate și, în prezența doamnei Schmidt, scoaseră dintr-un dulap piesele ca niște ciolane negre ale unui „boston” și le montară fără zgomot, cu o viteză uluitoare. Din același dulap, mai scoaseră la iveală câteva cutii metalice des­tinate cândva cunoscutelor tablete medicinale „Vichy”. Le des­chiseră: ieșiră la iveală litere de plumb mărunte, rânduite cu acuratețe, ca într-o zețărie liliput. Făcură proba „bostonului”; datorită unor perfecționări tehnice, mașina funcționa fără zgo­mot: nici un zgomot metalic nu putea fi auzit de cineva căruia i-ar fi trecut prin cap să-și lipească urechea de zidul casei.

Așa își începu activitatea, în noua sa ascunzătoare de pe strada Școala Floreasca nr. 34, tipografia clandestină a gazetei patriotice „România liberă”, editată de Partidul Comunist Român, al cărei responsabil era Traian Cerbu, zis „Moșu”, care organi­zase un trio tipografic format din Ion Pâncu (Ion Schmidt), soția sa – Mimi și tânărul Mihai Andreescu, condamnat în contumacie la moarte pentru activitate revoluționară.

Mini-gazeta, inițiată în 1942, atrăgea atenția cititorului român nu numai prin conținutul său, ci și prin acuratețea tipa­rului. Ea se tipărise până atunci în fosta locuință a lui „Herr Schmidt” de pe strada Radu de la Afumați nr. 44. Fără să fi fost în cunoștință de cauză, un cunoscut general bucureștean ocrotise cu prestigiul personalității sale tipografia clandestină a P.C.R. Asta până într-o noapte a anului 1943, când poliția de moravuri organizase, pe nepusă masă, o descindere în sa­loanele doamnei general. Ieșise la iveală un mic tripou și se lăsase cu un scandal în înalta societate.

Cei trei tipografi, cărora partidul le încredințase sarcina tipăririi ziarului, trecuseră, în timpul descinderii, prin clipe de mare încordare. În primul rând, nu știau cărui fapt se datora apariția poliției antonesciene în casa generalului. În al doilea rând, făcuseră supoziția firească că aria descinderilor putea fi lărgită. Avuseseră însă noroc. Poliția se mulțumise cu ceea ce găsise pe masa de joc și cu consemnarea persoanelor care, ignorând vremurile de restriște, își permiteau să calce legea. „Herr Schmidt” se văzuse nevoit să raporteze cele petrecute „Moșului”, legătura sa superioară de partid, iar acesta, după câteva zile, îi transmisese sarcina să caute tipografiei un nou adăpost. Îl găsise pe strada aceea, populată de familii ger­mane și italiene.

În ultima vreme, gazeta apărea de două ori pe lună. Din motive strict conspirative, nu avea o dată fixă de apariție, ceea ce stârnea o anumită derută printre agenții versați ai Ser­viciului secret angrenați, încă de la „Nr. 1” al ziarului, în operația anevoioasă de descoperire a tipografiei clandestine. „E prea frumos tipărită, se folosesc de o literă prea elegantă și de o hârtie mult prea fină ca să poată fi trasă într-un atelier impro­vizat”, conchiseseră specialiștii lui Eugen Cristescu. Și nu nu­mai specialiștii S.S.I.-ului, ci și agenții Gestapoului aflați pe teritoriul României. De aceea cercetările celor două servicii, desfășurate paralel și fără a se informa reciproc, se îndreptau către marile tipografii din țară și din Capitală. Dar fără succes. Ajunseră cu timpul la o altă ipoteză: „România liberă” se tipărește peste hotare, probabil la Moscova. Ipoteza avea darul să explice incapacitatea organelor de resort de a descoperi mecanismul clandestin al tipăririi ziarului.

Nu, nu se tipărea peste hotare, ci în București, pe strada Școala Floreasca nr. 34. Trei oameni. Ion Pâncu, soția sa și Mihai Andreescu, asigurau tipărirea ziarului. Legătura cu lumea exterioară o ținea numai unul și acela era „Herr Schmidt”. Numai lui îi era îngăduit să ridice receptorul, în cazul când telefonul ar fi cutezat să sune... Culegeau articolele scrise de mâna unor redactori, dar cine erau aceștia, unde locuiau, nu știau, nici nu voiau să știe. Millo primea manuscrisul din mâna lui „Schmidt”. Acesta, la rându-i, îl primea din mâna „Moșului”. De aici încolo se deschidea pentru cei trei tipografi o zonă necunoscută și interzisă. Tot „Moșul” era acela care furniza tipo­grafiei hârtie, cerneală. Întâlnirile între „Moșul” și „Schmidt” erau scurte, mereu într-alt loc, fără întrebări inutile, fără răspunsuri suplimentare.

„Frau Schmidt” își avea, în cadrul tipografiei, rosturile ei. „Mimi” (poreclă cu care figura în aparatul ilegal al partidului) se ocupa de gospodărie, mergea la piață, gătea, deretica, iar în cartier trecea drept o „nemțoaică” rece și retrasă. Dar nu se îndeletnicea numai cu de-ale gospodăriei. Ca și soțul ei, se ocupa de expedierea ziarelor. „Mimi” se întâlnea la locul și ora stabilite dinainte cu tovarășul „Romeo”, în timp ce soțul ei transmitea pachetele tovarășei „Julieta”. Nu o dată, soții Pâncu, revenind acasă după asemenea expediții riscante, se întrebau stăpâniți de o curiozitate fireasca: Oare Romeo și Julieta se cunosc? Oare Romeo știe că exista și o Julietă? Cine să le fi dat poreclele celor doi îndrăgostiți? În sihăstria locuinței lor, se mulțumeau să-și potolească curiozitatea cu tot felul de supoziții.

Numai lui Andreescu îi era strict interzis să iasă din tipo­grafie. Se împlineau trei ani de când, de bună voie, se sihastri se între zidurile tipografiei clandestine. Aceiași pereți, aceleași obiecte și tablouri ziua și noaptea... noaptea și ziua... Un aparat de radio, tot timpul deschis, îi aducea între zidurile odăi­ței ecourile unui univers cuprins de flăcările războiului...

Nu, nu aveau un program zilnic de lucru. Doar când intrau în graficul tipăririi ziarului, munceau neîntrerupt ore în șir și nu se opreau decât atunci când întreg tirajul ziarului era tras.

În ultimele săptămâni, li se mai trimisese un om. Trio-ul de­venise quartet. Tovarășul „Victor” era, la rându-i, un tipograf tre­cut prin multe ateliere clandestine ale partidului.

Dimineața zilei de 23 august îi găsi pe tipografi lucrând din plin la numărul 10 al ziarului. După o noapte albă, izbutiseră să încheie pagina întâi și se pregătea să treacă la culegerea paginii următoare.

În liniștea încăperii răsunară deodată semnalele postului de radio, apoi rugăciunea „Tatăl nostru”.

4 Un subofițer îi aducea ziarele și i le punea pe birou, me­reu în același loc, în dreapta sa. Maiorul von Werner îi mulțumea sec și parcă fără plăcere. Subofițerul se retrăgea abia auzit.

Din pricina caniculei, maiorul luase obiceiul să citească presa românească la prima oră, ceea ce îi permitea să redacteze și să încheie buletinul destinat personal ambasadorului Manfred von Killinger ceva mai devreme, după care putea să plece la Snagov să-și petreacă liniștit ziua.

I se aduseră ziarele. Spuse, fără să se uite la subaltern, un „danke” de gheață. Când rămase din nou singur, dădu dru­mul la ventilator, zâmbi în neștire, satisfăcut, apoi se apucă să citească. În fața sa stăteau rânduite pe cristalul biroului tot felul de creioane colorate. Păreau lipite între ele. Fiecare culoare însemna în limbajul său altceva. De 1 183 de zile executa în cadrul serviciului de informații al baronului una și aceeași mi­siune: citea presa, încercând să detecteze și să determine, prin mijlocirea ziarelor și revistelor, moralul poporului român. Îl găsea bun. Enervant de bun.

Ventilatorul bâzâia discret. Von Werner își aprinse un trabuc subțire cât o macaroană și se apucă de lucru. Citea cu răb­dare. Nu-și îngăduia să caște, deși ziarele românești i se pă­reau șterse și neinteresante. Când și când lua de pe birou câte un creion și încercuia ceea ce-l interesa. Zăbovi ceva mai mult asupra unui anunț: „Curtea Marțială a C.M.C.[1] aduce la cu­noștința generală că în ziua de 28 august 1944, orele 15, va avea loc o licitație publică”. Nu-i plăceau asemenea anunțuri. Prefera să le încercuiască și să le semnaleze celor de la Abwehr. Nu de alta, dar nu cu mult în urmă, o „licitație militară” îl pusese pe urmele unei afaceri de spionaj.

Citea destul de repede, dar nu fără atenție. Avea un fler aparte, știa către care rubrici să-și îndrepte privirile. De pildă, în ziua aceea fierbinte de august, la rubrica „Colțul refugiați­lor”, depistă două anunțuri care-l puseră pe gânduri. Le încercui cu un creion albastru. „Larisa, te roagă Sorin să-i scrii în co­muna Găetești-Ilfov”, se spunea în primul anunț; în cel de-al doilea i se comunica domnului Gogu Duport, refugiat la Brad, că domnul I. Mateescu s-a reîntors la domiciliul său din București.

Îi displăcea rezonanța celor două nume: Larisa, Duport... De ce să-și încarce conștiința? Mai bine să le semnaleze orga­nelor în drept. Nu el va trebui să-și bată capul ca să afle cine și ce se ascunde în dosul celor două anunțuri.

Îi căzu în mână și un plic pecetluit cu un sigiliu românesc. Știa ce se găsește în el. Serviciul secret de informații, condus de „generosul” Eugen Cristescu, îl onora cu ultimul număr al ziarului comunist clandestin „România liberă”. Rupse sigiliul. Scoase ziarul tipărit pe hârtie fină, subțire – de unde oare? – cu aceleași mișcări sigure, de automat, se apuca, așa cum îi indicau instrucțiunile, să inventarieze titlurile articolelor din „România liberă”, Anul II, nr. 9, 10 august 1944:

„– Blocul partidelor și datoria României în ceasul de față

– Lupta de descătușare a poporului român – Universitatea română vorbește!

– Apelul preotului Constantinescu din Hârlău către solda­ții și ofițerii români

– Guvernul cere cămăși, izmene și ciorapi

– La fabrica „Matern”

– În regiunea petroliferă

– Apelul către Armata germană al foștilor comandanți ai trupelor germane de pe frontul central

– Să luptam pentru salvarea deținuților patrioți

– Moartea la „Marele Cartier”

– Declarația D-lui Molotov despre poziția URSS față de Polonia

– Știri din Franța, Italia, Iugoslavia și Polonia.”

Terminându-și treaba, reveni asupra articolului „Universitatea română vorbește” și citi primele fraze: Universitatea română a adresat lui Antonescu un Memoriu, prin care se cere încetarea imediată a războiului. Zeci de profesori de la universitățile din București, Iași, Cluj (Sibiu) au semnat acest document Tot ce este însemnat în viața culturală a țării – savanți cu renume mon­dial, profesori cu mare autoritate morală și intelectuală în rândurile studenților – s-au unit în această mare manifestare.

Maiorul von Werner găsi articolul deosebit de important, căci îi furniza o noutate ce trebuia neapărat studiată. Își notă într-un carnețel: „A se cere la S.S.I. o copie după Memoriu”, apoi trecu la redactarea buletinului, pe care-l încheie cu cu­vintele devenite clasice: „Situația în presa română este liniș­titoare”.

Către ora 11 se ridică de la birou și plecă la Snagov: căl­dură îl dovedise.