Legământul Machiavelli

Legământul Machiavelli de Allan Folsom

1

WASHINGTON, D.C.

SPITALUL UNIVERSITAR GEORGE WASHINGTON,

SECȚIA DE TERAPIE INTENSIVĂ. 10:10 P.M.

Bătăile încete ale inimii lui Nicholas Marten răsunau precum o tobă îngropată undeva înăuntrul lui, iar expirația și inspirația lui parcă erau din coloana sonoră a unui film. La fel era și zgomotul respirației chinuite a lui Caroline care zăcea în patul lângă care stătea el.

Poate pentru a zecea oară în mai puțin de cinci minute se uită iarăși la ea. Ochii ei erau tot închiși, iar mâna i se odihnea delicată într-a lui. După cât de vie părea mâna aceea, ar fi putut foarte bine să fie o mănușă. Nimic altceva.

Oare de cât timp era în Washington? Două zile? Trei? Venise cu avionul din Manchester, Anglia, unde locuia, imediat după ce Caroline l-a sunat și i-a cerut să vină. Din clipa în care i-a auzit vocea a știut că se întâmplase ceva groaznic. Vocea ei trăda groaza, spaima, neajutorarea. Apoi Caroline i-a spus despre ce era vorba: contactase o infecție stafilococică foarte agresivă și incurabilă. I se mai dădeau doar câteva zile de trăit.

Însă nu era doar șoc și groază în vocea ei. Mai era ceva. Mânie. Cineva îi făcuse ceva, a spus ea, șoptind dintr-odată de parcă îi era teamă că ar fi putut fi auzită. N-avea importanță ce spuneau sau ce aveau să mai spună doctorii, Caroline era sigură că infecția care o ucidea fusese cauzată de o bacterie ce i-a fost administrată în mod deliberat. Chiar în acel moment, judecând după zgomotele din fundal, cineva a intrat în salon. Caroline încheie brusc discuția rugându-l insistent să vină la Washington. Apoi a închis.

El nu știa ce să creadă. Știa doar că ea era teribil de înspăimântată și că situația în care se afla era înrăutățită de moartea recentă a soțului ei și a fiului lor de doisprezece ani. Cursa specială în care se aflau cei doi se prăbușise în largul coastelor Californiei. Stresul fizic și emoțional adus de aceste tragice evenimente păreau s-o fi copleșit pe Caroline, iar Marten, lipsit de alte informații, nu avea cum să-și dea seama dacă exista vreun temei pentru suspiciunile ei sau nu. Totuși, aceasta era realitatea: Caroline era grav bolnavă și voia să-l aibă lângă ea. Din câte și-a dat el seama auzindu-i vocea, a știut că trebuia să ajungă acolo cât de repede putea.

Ceea ce a și făcut. N-a trecut nicio zi, că a și luat avionul din Manchester spre Londra, unde s-a îmbarcat în cursa spre Washington, D.C. Din aeroportul internațional Dulles, a luat un taxi care l-a dus direct la spital. Abia mai târziu și-a luat o cameră la un hotel aflat în apropiere. Caroline știa cine era el cu adevărat și la ce riscuri enorme îl expunea cerându-i să se întoarcă în SUA, însă asta era o chestiune pe care nici n-au mai discutat-o. Nu era necesar. Caroline nu i-ar fi cerut să vină dacă nu ar fi fost vorba de ceva foarte grav.

Așa că el s-a întors în mare grabă în țara de unde fugise cu patru ani înainte, temându-se pentru viața lui și a surorii sale. S-a întors, după atâția ani și după ce el și Caroline urmaseră drumuri atât de diferite, pentru că ea fusese și încă mai era singura și adevărata dragoste a vieții lui. O iubea mai profund decât pe oricare altă femeie pe care o cunoscuse vreodată și o iubea într-un mod aparte, pe care nu l-ar fi putut descrie. Știa însă că, deși ea avea o căsnicie fericită, deja de mulți ani, într-un fel negrăit, în adâncul ei, și ea simțea aceeași dragoste pentru el.

Ușa salonului se deschise brusc, iar Marten aruncă o privire tăioasă către noii veniți: o asistentă zdravănă, urmată de doi bărbați în costume negre. Primul dintre ei, lat în umeri și cu părul creț, părea să aibă vreo patruzeci și cinci de ani.

— Va trebui să plecați, domnule, i-a spus acesta respectuos lui Marten.

— Vine președintele, adăugă sec asistenta, pe un ton aspru și autoritar de parcă tocmai fusese numită șefa celor doi „costumați”, de parcă fusese primită în rândurile Serviciului Secret.

În aceeași clipă, Marten simți mâna lui Caroline strângând-o pe a lui. Își plecă privirea spre ea și-i văzu ochii deschiși. Erau mari și limpezi și se uitau într-ai lui ca în ziua aceea când s-au întâlnit prima oară, pe când aveau amândoi șaisprezece ani și erau la liceu.

— Te iubesc, îi șopti ea.

— Și eu te iubesc, îi răspunse el tot în șoaptă.

Pentru încă o jumătate de secundă, Caroline se uită la el, apoi ochii i s-au închis, iar mâna îi căzu moale într-o parte.

— Vă rog, domnule, trebuie să plecați. Acum, spuse primul „costumat”.

În exact același moment, un bărbat înalt, uscățiv, cu părul argintiu și îmbrăcat într-un costum albastru-închis trecu pragul salonului. Nu era nicio îndoială asupra identității lui – era John Henry Harris, președintele Statelor Unite.

Marten îl privi direct în ochi.

— Vă rog, spuse el cu blândețe, vă rog să mă lăsați o clipă singur cu ea… Tocmai a… – cuvântul i se opri în gât – … murit…

Cei doi s-au privit ochi în ochi pentru un foarte scurt moment.

— Sigur, spuse președintele calm și respectuos.

Apoi, făcându-le semn gardienilor săi din Serviciul Secret, se întoarse și părăsi încăperea.