Ultimul om bun

Ultimul om bun de A.J. Kazinski

Partea I
Cartea morților

Pământule, nu ascunde sângele meu și să nu fie niciun loc nestrăbătut de bocetele mele.

(Cartea lui Iov, 16)^[1]

Tot timpul moare câte cineva. De cele mai multe ori, la spital. De aceea

planul era genial. Simplu, aproape banal.

Toate cazurile de moarte clinică ajunse la cunoștința medicilor urmau să fie verificate. Cum? La urgență, desigur. Pentru că exista un anumit tipar în ceea ce povesteau oamenii – oameni care fuseseră declarați morți din punct de vedere clinic, oameni care încetaseră să mai respire, a căror inimă încetase să mai bată. Aceștia plutiseră deasupra propriului trup. Atârnaseră de tavan și de acolo priviseră în jos, la ei înșiși. Adesea puteau descrie detalii pe care creierul nu ar fi avut cum să le născocească în ultima clipă, când se zbăteau între viață și moarte: cum doctorul răsturnase vreun vas, cum strigase la asistente, cine intrase sau ieșise din cameră – și când. Unii puteau chiar sa descrie ce se întâmplase în camera de alături. Oricum, asemenea date nu erau acceptate ca având validitate științifică. Dar asta se putea remedia.

Urmau a fi folosite camerele de urgență, secțiile de terapie intensivă și cele de traumatologie – acolo unde aveau loc majoritatea resuscitărilor. Ca test, în cadrul unui proiect de cercetare la nivel mondial, erau folosite mici rafturi montate sub tavan. Pe aceste rafturi erau depuse fotografii sau ilustrații care erau întoarse cu fața în sus, spre tavan. Astfel era imposibil să le vezi de jos. Doar dacă ai fi atârnat sus, de tavan, ai fi putut să vezi imaginea.

Agnes Davidsen făcea parte din echipa daneză. Doctorii izbucniseră în râs când auziseră de acest test, dar nu se împotriviseră. Numai să-și plătească singuri montarea rafturilor pe tavan. Agnes fusese de față în ziua aceea, când montaseră raftul la Spitalul Regal din Copenhaga, îi ținuse personal scara brancardierului care se cocoțase în vârful ei cu plicul sigilat în mână, apoi stinsese personal lumina înainte ca sigiliul să fie rupt și ilustrația așezată pe raft. Doar cei de la cartierul general cunoșteau conținutul imaginii. Un televizor se auzea în fundal. Era vorba de pregătirile legate de summitul din Copenhaga, cu privire la schimbările climatice. Președintele Franței, Nicolas Sarkozy, declara că Europa nu avea să accepte ca temperatura planetei să crească cu mai mult de două grade. Agnes clătină din cap și ajută la strânsul scării metalice. Formulată în felul acela, declarația suna ca o mare prostie, se gândi ea. Nu avea să accepte. De parcă noi, oamenii, am putea să dăm temperatura planetei mai tare sau mai încet, ca la un termostat.

Îi mulțumi brancardierului și privi raftul montat sub tavan. Acum nu mai trebuia decât să aștepte ca personalul spitalului să-i dea telefon și să îi comunice că cineva murise în încăperea aceea.

Și apoi se întorsese din morți.

1

Templul Yonghegong, Beijing, China

Nu zguduielile pământului fuseseră cele care îl treziseră. Cu ele se obișnuise – metroul trecea chiar pe sub Templul Yonghegong și amenința constant să dărâme complexul de temple, vechi de mai bine de 350 de ani, din centrul capitalei chineze. Se trezise din somn pentru că cineva sau ceva stătuse aplecat deasupra lui în timp ce dormise. Îl privise. Era sigur de asta.

Călugărul Ling se ridică în capul oaselor și privi în jur. Soarele stătea să apună; din cauza durerilor se culcase devreme.

— E cineva aici?

Durerea începu să se propage în tot corpul; nu putea să-și dea seama dacă îl durea spatele, burta sau pieptul, îi auzi pe călugării cei tineri vorbind jos, în curtea templului – ultimii turiști occidentali se îndreptau spre ieșire.

Ling strânse din dinți și se ridică în picioare. Avea în continuare senzația că cineva se afla în camera lui. Dar nu se vedea nimeni. Nu reuși să își găsească sandalele și se împletici în picioarele goale pe podeaua de piatră. Era rece. „Poate că o să fac un atac cerebral”, se gândi el. Îi era greu să respire. Limba se umflase și se clătina pe picioare. La un moment dat fu cât pe ce să se prăbușească pe podea, dar știa că trebuia să facă tot posibilul ca să înainteze. Dacă avea să cadă acum, nu avea să se mai ridice. Trase adânc aer în piept, ceea ce îi provocă o senzație de arsură de-a lungul traheii, până în plămâni.

— Ajutor, încercă el să strige.

Dar vocea îi era slabă și nimeni nu îl auzi.

— Ajutor!

Ling ieși într-un culoar umed și îngust, de unde intră într-o altă încăpere. Lumina portocalie a soarelui se strecura șovăitoare prin fereastra podului. Ling își studie corpul. Nu era nimic de văzut. Nici pe brațe, nici pe burtă, nici pe piept. Un junghi puternic aproape că îl făcu să-și piardă cunoștința. Închise ochii pentru o clipă. Renunță să se mai lupte cu durerile și se pierdu în bezna de nepătruns a suferinței atroce. Apoi avu parte de un moment de calm. Durerile veneau în valuri scurte, tot mai puternice de fiecare dată. Acum avea un scurt moment de respiro.

Mâinile îi tremurau când deschise sertarul și scotoci în el, orbecăind. În cele din urmă, reuși să găsească ce căuta: o oglinjoară mică, zgâriată. Se privi în ea. O figură înfricoșată. Ling își ridică ușor rasa de călugăr și potrivi oglinjoara astfel încât să-și poată vedea spatele până sus la ceafă. Apoi își ținu răsuflarea.

— Dumnezeule, șopti el și scăpă oglinjoara din mână. Ce e asta?

Singurul răspuns pe care îl primi fu sunetul oglinzii care se sparse izbindu-se de podea.

Telefonul vechi cu fise, de pe perete nu aducea nici pe departe cu vreun înger salvator, dar era singura lui salvare. Se târî înspre el. Un nou val de durere îl făcu să se oprească. Se păru că dură o veșnicie. Deschise ochii și privi telefonul cu fise împotriva căruia protestase atât de vehement când îl montaseră. Autoritățile o ceruseră, din cauza turiștilor care vizitau templul – dacă se întâmpla ceva vreunuia dintre ei, trebuiau să ceară ajutor. Din același motiv, numărul pentru apelurile de urgență era scris cu cifre uriașe pe perete, iar alături se afla un ghiveci cu monede. Ling întinse mâna și încercă să ajungă la ghiveci; reuși să atingă marginea acestuia, dar se dezechilibră și fu nevoit să-i dea drumul pentru a se putea sprijini de zid. Cioburi și monede se împrăștiară pe podea. Ling ezită. Gândul de a se apleca se părea cu totul neverosimil. Unul dintre ultimele lui gesturi de pe lumea aceasta să fie să se aplece după monedele mici și lucioase, după ce-și petrecuse o mare parte din viață lepădându-se de ele? Dar nu voia să moară încă și, cu mâini tremurătoare, ridică o monedă, îi dădu drumul în telefon și formă cele trei cifre care erau scrise pe perete. Apoi așteptă.

— Răspunde o dată, șopti el, tânguindu-se.

În sfârșit, se auzi o voce de femeie:

— Ați sunat la urgențe.

— Trebuie să mă ajutați.

— Despre ce este vorba? De unde sunați?

Vocea din receptor era calmă și concisă. Aproape mecanică.

— Ard. Sunt…

Ling tăcu și se întoarse. Cineva se afla acolo, era sigur de asta. Cineva îl urmărea. Se frecă la ochi, dar nu îl ajută cu nimic, nu se vedea nimeni. Cine să fi vrut să-i facă una ca asta?

— Trebuie să știu unde vă aflați, spuse femeia.

— Ajutor…

La fiecare cuvânt pe care îl pronunța, durerea îi urca de-a lungul spatelui, în gât și în gură, până la limba umflată.

Femeia îl întrerupse politicos, dar hotărât:

— Cum vă numiți?

— Ling. Ling Cedong, sunt… Ajutor! Pielea mea… arde!

— Domnule Cedong…

Femeia își pierduse răbdarea.

— Unde vă aflați dumneavoastră acum?

— Ajutor!

Se opri brusc. Deodată simți cum ceva în interiorul lui se surpă. Ca și cum lumea din jur se retrăsese, lăsându-l într-o stare de irealitate. Sunetele dispărură. Râsetele răzlețe din curte. Și vocea din receptor. Timpul se oprise. Se afla într-o altă lume. Sau în pragul altei lumi. Îi curgea sânge din nas.

— Ce se întâmplă? șopti el. E atâta liniște!

În același moment dădu drumul receptorului.

— Alo? se auzi vocea mecanică din receptorul care atârna bălăngănindu-se. Alo?

Dar Ling nu o auzea. Clătinându-se, se apropie de fereastră. Privi cele trei pahare de pe pervaz. Într-unul din ele era apă – poate că o să-l ajute. Întinse mâna să îl apuce, dar nu reuși. Paharul dispăru dincolo de pervaz și se sparse izbindu-se de dalele de piatră din curte.

Călugării își ridicară privirile. Ling încercă să le facă un semn cu mâna. Le văzu gurile mișcându-se, dar nu auzi nimic.

Ling putea să guste și să simtă sângele care îi curgea din nas.

— Dumnezeule, gemu el. Ce se întâmplă cu mine? Pentru o clipă simți că e pe punctul de a se volatiliza.

Ca și cum fusese redus la o piesa din visul altcuiva, din visul cuiva care tocmai se trezise din somn. Și nu avea cum să se opună. Sunetele din jurul lui amuțiseră. Se prăbuși la podea. Ateriza pe spate și își aținti privirea în tavan. În jurul lui era liniște. Zâmbi și ridică mâna. Acolo unde, doar cu o clipă în urmă, se aflase tavanul, putea vedea nestingherit primele stele, pâlpâind slab pe cerul nopții.

— Este atâta liniște, bolborosi el. Venus. Și Calea Lactee.

***