Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui – rezumat

Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru școlari și peșcolari.
Legendele păsărilor și plantelor își au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creația populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceștia dau viață și prospețime unor adevăruri științifice, adevăruri transfigurate prin modalități artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalități artistice variate pentru a explica originea și trăsăturile plantei.

Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Ștefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forțelor opuse. Țesătura metaforică și hiperbolică a motivelor muțeniei, blestemului, predestinării, Soarelui și Lunei, din perspective reală și supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanța, în reverberații lirice și dramatice, trăsături general – umane opuse: bine –rău, viață – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.

Compoziția. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată în episoade narrative, întretăiate de pasaje descriptive. Acțiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret și cel transfigurat, care păstrează datele existențiale. Evenimentele sunt circumstanțiale în “spațiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ștefan cel Mare”).

Narațiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ștefan – Vodă”. Fata, deși este de o frumusețe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristețe copleșitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii și vracii cei mai vestiți ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului și se prezintă în fața acestuia cu gând să-l ajute.

De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanțează. Bătrâna îl povățuiește pe Ștefan să cheme Soarele la un ospăț, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor și al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranță în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forță a răului, symbol al intrigii și vicleniei, prin vorbe meșteșugite încurcă și zădărnicește dezlegarea fetei de “bluestem”, annțând Luna de “necredința Soarelui”.

Reacțiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct și indirect, cu tonalitate de ură – bocet și imprecație. Ea își blestemă condiția de zână, și nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.

Însușirile supranaturale și contrastante ale personajelor dau pregnanță mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu “noaptea ospățului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă și cu toți curtenii”.

Punctual culminant al narațiunii se realizează prin suprapunerea planurilor și a forțelor conflictuale: “Când la sfârșit, veni la ospăț și fata Domnului, ea cade în genunchi în fața Soarelui și-I cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, și i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă și mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.

Deznodământul legendei e înfățișat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă și-o sădește în grădină”, ca s-o aibă aproape și ca să se mai mângâie tatăl ei.
În finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie și simplitate, originea și metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu fața ei galbenă și înfiorată de durere, își întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-I sărutarea mântuitoare”.