Lumea de dincolo

Oribila schimbare suferită de cel mai bun prieten al meu, C. Tillinghast, depășește orice închipuire. Două luni și jumătate nu ne-am mai văzut, din ziua când îmi explicase încotro ținteau cercetările lui de fizică și metafizică. Atunci când, ca răspuns la timidele mele mustrări, m-a azvârlit afară din laborator într-un acces de furie, înțelesesem că de-acum înainte rămânea zăvorit acolo, în compania blestematei sale mașini electrice, mâncând puțin și alungându-și din preajmă servitorii. Totuși, nu-mi trecuse prin minte că un scurt interval de zece săptămâni putea să modifice, să desfigureze în așa hal o ființă omenească. Nu-i deloc plăcut să vezi un om corpolent slăbind brusc, să constați că pielea îi devine gălbuie, că ochii i se afundă în cap, i se încercănează și încep să strălucească neliniștitor, că fruntea i se umple de vinișoare și de riduri, iar mâinile i se agită într-un tremur convulsiv. Iar dacă la toate acestea adaugi o murdărie respingătoare, o evidentă lipsă de îngrijire în cazul cuiva altădată meticulos și impecabil, descoperirea ts întoarce pe dos. Și totuși, așa mi-a apărut C. Tillinghast în noaptea când mesajul său incoerent mă adusese iarăși dinaintea ușii lui, după săptămâni întregi de exil.

Așadar, el era spectrul care tremura pe când îmi dădea drumul înăuntru, ținând o lumânare în mână și aruncând priviri furișe peste umăr, ca și cum s-ar fi temut de niște prezențe invizibile în acea casă veche și singuratică de pe lângă Benevolent Street. Ar fi fost greșit să se spună că C. Tillinghast slujise știința și filosofia. Cercetările periculoase trebuiau lăsate în seama unor spirite reci, impersonale. Tillinghast căzuse nu demult pradă eșecului, solitudinii și melancoliei. Dar acum, știam că reușise, prevăzusem asta cu zece săptămâni în urmă, când îmi descrise cu entuziasm ce era pe cale să descopere. Atunci era foarte agitat.

— Ce știm noi despre lume, despre universul înconjurător? întrebase pedant și febril. Mijloacele prin care putem obține impresii sunt ridicol de puține, iar în privința obiectelor ce ne împresoară avem cunoștințe extrem de restrânse. Nu distingem lucrurile decât din propriul nostru punct de vedere și n-avem nici o idee despre adevărata lor natură. Cu cinci simțuri slabe pretindem că putem cuprinde cosmosul complex și nemărginit, când alte ființe, posedând un evantai de simțuri mai larg, mai puternic, ori diferit, pot percepe universuri întregi de materie, de energie și de viață, care ne stau la îndemână și, totuși, nu pot fi detectate nicicând de organele noastre de simț. Mi-am spus mereu că astfel de lumi inaccesibile există, lângă noi chiar. Acum cred că am găsit un mijloc de a înfrânge barierele ce ne separă de ele. Nu glumesc deloc. Peste douăzeci și patru de ore, mașina asta va emite niște unde care vor acționa asupra unor organe necunoscute din noi înșine și, în consecință, atrofiate. Undele acestea urmează să ne deschidă perspective nebănuite. Vom vedea în sfârșit la ce anume urlă câinii noaptea, sau de ce își ciulesc pisicile, după miezul nopții, urechile. Vom vedea toate astea, și alte lucruri pe care nici o făptură vie încă nu le-a văzut. Vom străbate timpul, spațiul și dimensiunile lui și, fără să ne mișcăm din loc, vom putea privi în miezul creației.

Când a vorbit așa, i-am făcut reproșuri căci îl știam destul de bine încât cuvintele lui să mă sperie mai degrabă decât să mă amuze. L-a cuprins o furie nebună și m-a alungat din casă. Acum nu era mai puțin fanatic, însă dorința de a se exprima îi învinsese resentimentul; îmi scrisese, deci, o scrisoare pe un ton imperativ.

Pătrunzând în locuința prietenului meu transformat pe neașteptate într-o epavă tremurătoare, m-am simțit cuprins de o teroare de neînțeles. Vorbele rostite cu zece săptămâni în urmă păreau să se fi materializat în obscuritatea înstăpânită în casă. Vocea dogită și alterată a gazdei mă înfiora. Mi-aș fi dorit să-i văd pe servitori, însă el pretindea că se despărțise de ei cu trei zile în urmă. Mi s-a părut ciudat ca bătrânul Gregory să-și părăsească stăpânul fără să-l fi prevenit pe un prieten atât de statornic ca mine. Dar curiozitatea îmi sporea într-atâta încât temerile îmi dispărură curând. Nu puteam face decât presupuneri în legătură cu oeea ce aștepta Tillinghast de la mine, însă n-aveam nici o îndoială că urma să-mi încredințeze vreun secret important. Înainte, protestasem împotriva pătrunderii sale nefirești într-un domeniu ce nu poate fi cuprins cu mintea. Acum, când după toate aparențele reușise, aproape că-i împărtășeam starea de spirit, în ciuda prețului cu care părea să-și fi plătit victoria. Am urmat, prin casa pustie, flacăra tremurătoare a lumânării pe care o ținea în mână caricatura aceea de om. Electricitatea fusese întreruptă. Am vrut să știu de ce. Ar fi fost prea. Nu mai îndrăzneam, murmură gazda mea.

Și continuă să vorbească în șoaptă. I-am înregistrat această nouă manie. Nu i se întâmpla odinioară să mormăie de unul singur. Am intrat în laborator și privirile mi-au căzut pe nesuferita de mașină electrică, dinspre care venea o lucoare nesănătoasă, sinistră și violentă. Era conectată la o puternică baterie chimică, dar nu părea să fie alimentată cu curent, întrucât îmi aduceam aminte că, în stadiul său experimental, zumzăia atunci când era pusă în funcțiune. Tillinghast mi-a spus că lumina aceea permanentă nu era electrică în sensul știut de mine. M-a poftit să mă așez în stânga mașinii și a răsucit un buton undeva, sub lămpile ei. Se auziră niște pârâituri transformate curând într-o șuierătură, pentru a sfârși într-un zbârnâit uniform. În același timp luminozitatea crescu, se micșoră iarăși, după care primi o tentă palidă și imposibil de definit, încât n-o puteam descrie. Observându-mă, Tillinghast își dădu seama că eram surprins.

— Știi ce-i asta? mi-a șoptit. Asta-i ultravioletul.

A scuturat din cap într-un fel curics:

— Ți-ai închipuit cumva că ultravioletul e invizibil? Într-adevăr, dar acum poți să-l vezi, la fel ca pe atâtea alte lucruri invizibile. Ascultă, undele venite de acolo trezesc în noi un milion de simțuri amorțite, simțurile ps care le-am moștenit prin secole de evoluție, de la starea de electron până la cea de organism. Am văzut adevărul și intenționez să ți-l arăt și ție. Te întrebi cum va fi fiind, așa că o să-ți spun.

Tillinghast s-a așezat în fața mea, a stins lumânarea și m-a privit înspăimântător de fix.