Max si Moritz

În loc de prefață:

125 DE ANI MAX ȘI MORITZ

„Vătrimit alăturat Povestea lui Max și Moritz, pe care întru folos și pentru propria-mi plăcere am transpus-o frumos și în culori, cu rugămintea săaveți amabilitatea săluați opul în mânăși săși zîmbiți oleacă, ici-colo”. Cu aceste cuvinte oferea Wilhem Busch, în februarie 1865, editorului münchenez Kaspar Braun, manuscrisul poveștii lui cu băieți, care avea sădevinăpoate cea mai răspînditălecturăpentru copii, în limba germană.

„M-am gîndit”, continuăBusch în scrisoarea sa, „căar putea săfie folosităca un fel de micăepopee-foileton pentru copii, iar cu o adaptare corespunzătoare a textului, și pentru benzi desenate". În 1908, la moartea lui Busch, se vînduserăaproape o jumătate de milion de exemplare și existau deja zece traduceri. Astăzi, după125 de ani de la apariția străvechiului comix, s-au înregistrat 185 de traduceri în limbi străine și dialecte.

Numărul de exemplare al tuturor edițiilor„Max și Moritz”este de ordinul milioanelor. Expoziția jubiliară, care a avut loc anul acesta în Muzeul Wilhelm Busch de Caricaturi și GraficăCriticădin Hannover, a arătat exponate care au legăturănemijlocităcu nașterea poveștii, manunscrisul, tipărirea și traducerea acestei cărți pentru copii. În aceastăprivințăau fost adunate pentru prima oarădocumente care atestăfelul în care „Max și Moritz”a antrenat dupăsine o serie de parodii, imitații, compoziții muzicale, teatrale și de balet, filme cinematografice și de televiziune. Voluminosul panopticum al băieților cei răutăcioși este păstrat pentru posteritate într-un catalog bogat ilustrat, de 168 de pagini, cu titlul "125 de ani Max și Moritz ", al editurii Gerd Hatje din Stuttgart –tocmai în spiritul lui Wilhelm Busch, care într-a șasea poznă, scria cu privire la indestructibilitatea lui Max și Moritz:

„Sînt pierduți” – unii gîndesc;

„Nicidecum! — căci mai trăiesc.”

(Kultur Chronik – Nachrichten und Berichte aus der Bundesrepublik Deutschland, 3/1990)

O poveste cu băieți

și pentru băieți în

7 pozne

Cuvînt înainte

Ah, ce nu poți auzi

Despre răii de copii!

Chiar în cărți de-ai săcitești,

Pozne multe ai să-ntîlnești.

Cum făcur-aceștia doi:

Max si Moritz; rău altoi!

Ei, în loc să-și ia măsura

Binele ca-nvățătura,

Prea ades de el rîdeau

Și-l mai și batjocoreau.

— Da, spre răufacătorie

Înclinați erau, se știe!

Oamenii a-i necăji,

Dobitoace-a chinui,

Mere, pere, ori vreo prună

Șterpeleau cu voie bună–

Și-o făceau mai cu plăcere,

Nu cu trudă, cum ți-ar cere

Săstai smirnă-n bănci, cocon,

S-asculți predici din amvon.

— Însăvai, o vai! de-acești,

La sfîrșit cînd te gîndești!!

Nu le-a mers de loc ușor

Pîn’ la urmădumnealor.

Și-am găsit atunci cu cale

Să-i încondeiez la vale:

Toate cîte-au făptuit,

Le-am pictat și povestPRIMA POZNĂ

Unii îngrijesc cu sîrg,

De cu zori pînă-n amurg,

Cît îi ziulicămare

Dragele de zburătoare.

Pe de-o parte, pentru ouă,

Ce ne dau acestea nouă,

Doi, deoarece cîndva

Fripte pot a le mînca,

Iar la varăchiar gîndesc

Penele cît folosesc,

Pentru pat și puișoare,

Sănu doarmăla răcoare.

Văduvioara Bolte, care

Se gîndea la fel, îmi pare,

Îngrijea trei puici, cu zel,

Și un mîndru cocoșel.

Max și Moritz însă-și spun:

Ce sănăscocim acum?

Iute-iute, un-doi-trei,

Taie-o pîinișoarăei,

Chiar în patru bucățele

Mici cît niște degețele.

Le unesc cu firișoare,

Cîte-un cap la fiecare,

Și crucișapoi le pun

Drept în curte, cum văspun,

Curtea cea cu zburătoare

A cinstitei văduvioare.

Cocoșelul cum zări,

Iute-ncepe-a cîrîi:

Cucurigu, găinuțe!

Cot, cot, cot, vin trei puicuțe!

Și cocoșși puici cu zor

Înghit iute partea lor,

Fiecare pîine-aleasă

Pe gîtlej la vale-ndeasă.

Dar cînd se dezmeticesc,

Vor săplece, se-opintesc,

Nu mai pot săse desfacă.

Trag încoace-ncolo, -ncearcă

În crucișși-n curmeziș,

Smulg întruna, zbor pieziș,

Sus din aripi fîlfîie,

Doamne, Dumnezeule!

Ah, rămas-au spînzurate

De un ram uscat cu toate.

Gîtul lung li se lungește,

Cîntul se-ntunericește,

Cîte-un ou în pripăfac;

Moartea le veni de hac.

Văduvioara-n cămăruță

Stă-n pătucul ei, drăguță,

Cînd deodată, de-afară

Ce jelanie amară!

Și ieși, presimțitoare:

Ce coșmar, ah, ce oroare!!

"Curgeți, lacrimi, din oc’șoru-mi!

Năzuința-mi toat’, odoru-mi,

Tot ce-n viațămi-am visat

Spînzurăde-un ram uscat!!"

De tristețe-mpovărată,

Un cuțit găbjește-ndată,

Morții-i scoate-apoi din ștreang

Săn-atîrne, bang – balang

Și se-ntoarce iar în cas’,

Cu-o privire fărăglas.

Asta-ntîia poznăfu,

Dar a doua vine-acu’.

A DOUA POZNĂ

Pe cînd buna văduvioară

Din durerea ei amară

Începu a-și reveni,

Ce gîndi, ce socoti,

Dacăn-ar fi mai cu cale

Defunctele dumisale,

Care zac aici, răpuse,

Timpuriu din lume duse,

Cu respect și în tăcere,

Cum se cade la durere,

Bine săle rumenească,

Fripte săle prînzuiască.

Ce durere o-neca,

Goluțe cînd le zărea,

Jumulite pe cuptor,

Ele, ce cu-atîta zor

Ciuguleau în zi cu soare –

Dragele de puicușoare –

Scormonind vreo pietricică,

În grădină, -n curticică.

Ah, atunci din nou plîngea,

IarăSpitz alături sta.

Max și Moritz, bunăoară,

Repejor adulmecară

Și urcarăpe furiș

Iute, sus pe-acoperiș.

Iar prin coș, cu drag, priveau

Puicile ce sfîrîiau,

Fărăcap și gușuliță,

Molcolm, într-o tigăiță.

Tocmai cobora pe scară

Văduva c-o străchioară

Către beci, cu mult temei,

Ca săia din’putinei

Varzăacră–o porțioară–

Dupăcare se omoară,

Mai cu seamăre-ncălzită

Dacă-i frumușel, pe plită.

Într-acestea, sus, pe casă,

Treaba merge șnur, voioasă.

Adusese Max cu el

Undițăcu cîrligel.

Snupdivup, și uite-așa,

O găină-n sus zbura.

Snupdivup, a doua-acu’,

Snupdivup, și-a treia, tu,

Iar acum cocoșul iute:

Snupdivup, te-am prins, fîrtate!

Spitz văzînd aceste fapte,

Hau-hau-hau! porni sălatre.

Dar cei doi, în formă, iară,

O tuliră-njos, pe-scară.

Ce spectacol o săfie,

Văduva cînd o săvie

Ba chiar uite-o, c-a venit!

Și pe loc a înlemnit

Cînd spre plităs-a uitat:

Toate puicile-au zburat!

"Spitz!! - atîta mai rosti.

Spitz, ce monstru poți săfii!!

Darăstai, că-ți vin de hac!!"

Și cu linguroiu-ndat’

Se porni să-l ia-n tărbacă.

Biet de dînsul, ce săfacă,

Se jelea neputincios,

Fărăvinăși folos.

Max și Moritz, pitiți bine,

Sforăiau cum se cuvine.

Iar din prânzul copios

Mai zăriți doar cîte-un os.

Asta-a doua poznăfu,

Dar a treia vine-acu’.

A TREIA POZNĂ

Toți în sat îl cunoșteau

Pe domn’ Țapu, și-l stimau.

Strai de rînd ori de paradă,

Pantaloni ori frac cu coadă,

Vestele cu buzunare

Și comode, și ușoare,

Ori paltoanele pufoase,

Jambiere călduroase,

Le confecționa cu spor

Domnul Țapu –croitor.

Dac-aveai de peticit,

De scurtat sau de-nnădit,

Ori vreun nastur la prohab

De era cumva mai slab,

Sau oriunde o fi fost,

Ori în față, ori în dos,

Și orice și-oricum era –

Meșter Țapu îți făcea,

Era rostul vieții lui.

Și-nțelegeți cînd văspui

Căde-aceea-n sat oricine

Prieten și-l voia, vezi bine.

Max și Moritz însă, iară,

Și pe dînsu-1 supărară.

Căci prin fața casei sale

Curge repejor la vale,

Cu bulboană, rîul iute;

Iar deasupra-i, e o punte

Peste care drumul trece.

Max și Moritz nu-și dau pace,

Într-ascuns se hărnicesc,

Și cu fierăstrău pornesc,

Nărăviți în vicleșug,

Iscusiți în meșteșug,

Crițși crațfierăstruiesc,

Podul iute de-l știrbesc.

Iar cînd treaba-i terminată,

Dau strigare mare-ndată

„Hei, afarăȚapule!

Croi-croitorașule,

Ieși odatărepede,

Domnul mee-mee-mee-mee-mee!!”

Toate le putea-ndura

Domnul Țapu, și răbda,

Făr-o vorbăa crîcni,

Dar cînd aste le-auzi,

Îsi ieși din fire-ndat’;

Și, cu cotul înarmat,

Peste prag zorit sări,

Căci cu groazăauzi

Înc-o dată, limpede:

„Domnul mee-mee-mee-mee-mee!!”

Puntea iute cînd s-o treacă,

Crac! se sparge-n țăndări toată.

Și-apoi iară: „mee-mee-mee!”

Pleosc! Dom’ Țapu nu mai e!

Ce noroc însă: pe apă

Douăgîște tocma-noată.

Croitoru-n groaza-i mare,

Le înșfacăde picioare,

Și de ele agățat,

Zboarăpe pămînt uscat.

Dar așa o aventură

E cu multătevatură.

Căci, sărmanul, de-apămultă,

Are mari dureri de burtă.

Nu știu ce, s-ar fi făcut,

De nu s-ar fi priceput

Doamna Țapu să-i aplice

Fieru-ncins pe burta rece,

Și să-l facăbine iară!

Apoi dete sfoară-n fără

Și-n tot satul se știu:

Țapu’e în form-acu!

Asta a treia poznăfu,

Dar a patra vine acu’.

A PATRA POZNĂ

Legea chiar ne dăpovețe:

Omul trebuie să-nvețe.

Și nu numai alfabetul

Te înalță, -ncet cu-ncetul;

Căci ființa rațională

N-o încerci doar cu cerneală

N-ajunge săte trudești

Săcitești, săsocotești,

Ci de toate mai-nainte

Omul va săia aminte,

Cu plăcere și măsură, La-nțeleapta-nvățătură.

Domn’ Mieluțu se-ngrijea

Săse-ntîmple chiar așa.

Max și Moritz nici pe el

Nu îl sufereau de fel;

Pozne rele cei ce fac,

Pe profesori nu-i prea plac.

Era bravul profesor

De tutun adorator,

Ceea ce, fără-ndoială,

Dup-o zi de chin, la școală,

Zic din suflet căse cade

Unui bătrîn cumsecade.

Max și Moritz, neobosit,

Chiar la pipăs-au gîndit,

Ca prin ea un renghi să-i joace

Și pe dînsul să-l atace.

Iar duminica, odată,

Pe cînd gazda e plecată

La biserică, vezi bine –

Fiindcăștie orișicine

Mielușelul cum cînta,

Simțitor, la orga sa -

Băiețeii cei poznași

Se strecoarănărăvași, î

În căsuță, -n cămăruță,

Chiar la pipa cea drăguță.

Pipa-i din spumăde mare,

Max acum o ține tare,

Iar Moritz din buzunar

Scoate-o sticlă, cu mult har,

Și-apoi, dușcădupădușcă,

O-ndeasăcu praf de pușcă.

Iar acuma, binișor,

Către casă, răpejor,

Fiindcăși-n biserică,

Slujba se cam termină.

Mielușelu blînd, smerit,

Din biseric-a ieșit.

Și o-ncuie, bucuros,

Ca un om ce cu folos

Misia și-a-ndeplinit.

De aceea, mulțumit,

Notele și cartea ține

Cînd spre casăvesel vine,

Spre căminul său tihnit;

Unde-ndatăce-a sosit,

Profund recunoscător

Și-aprinde pipa, cu dor.

„Cea mai mare bucurie-i

Omul mulțumit săfie!!”

Zice. Și deodată, bum!

Pipa sare-n foc și-n fum.

Și ce zgomot infernal

Îi urmează, ce scandal!!

Călimara, tabachera,

Carafa și cafetiera,

Soba mică, masa grea,

Fotoliul unde ședea –

Totul, totul a zburat

Pipa cînd a explodat.

Fumul cînd se mai rărește,

Mielul – Doamne! – mai trăiește

Zace-ntins pe spate, viu,

Dar oleacămai zbanghiu.

Mîini și nas și –urechi și cap

Negre sînt ca de harap,

Iarăpărul, un’ săfie?

Ars-a pîn’ la scăfîrlie

Cine-o să-i învețe-acu’

Pe copii, hai, spune tu?!

Și știința s-o sporească?

Cine o să-ndeplinească

Datoria slujbei sale?!

Și-așmai vrea să-mi spui matale,

Dacăpipa e cum vezi,

Din ce dracu’ săfumezi?!!

Totu-n timp și-a revenit,

Pipa doar s-a prăpădit.

Asta-a patra poznăfu,

Dar a cincea vine-acu’.

A CINCEA POZNĂ

Cine-n sat sau în oraș

Unchi își are colocaș,

Săritor, smerit, săfie

Unchiului spre bucurie.

Dimineața:" Sătrăiți!

Vreți ceva sătîrguiți? "

Și-i aduci ce e de-adus:

Ziare, pipă, fidibus.

De-l apasăsau de-l pișcă,

De-l mănîncăsau de-l mușcă

Pe la spate oarece, –

Tu pe loc vii, repede,

Pregătit și bucuros

Să-i fii, iute, de folos.

Dup-o prizăde tabac,

De s-a pus pe strănutat,

Strigi: „Noroc! fără-ntîrziere,

Săvăfie cu plăcere!”

Sau, cînd vine-n miez de noapte,

Îi scoți cizmele, nepoate;

Papucei și cămășuță

Și scufia cea călduță

I le-aduci, așijderea,

Ca în frig sănu mai stea.

Pe scurt, te gîndești mereu

Să-l bucuri pe unchiul tău.

Max și Moritz, amîndoi,

Zic: nu-i asta pentru noi!

Și priviți ce groaznic viț

I-au făcut lui unchiul Fritz!

Știm cu toți ce pasăre

’i radașcăcu foarfece,

În copaci zum-zum, zum-zum,

Zboară-n luna mai, duium,

Cu picioare chitinoase

Mișunăși-alerg voioase.

Max și Moritz, tot zglobii.

Scuturăsămi te ții

Și îndeasă-n pungușoare

Fiarele gîdilitoare.

Iar apoi se duc, fuguța,

Și ridicăsalteluța

De la unchiul Fritz din pat:

Chiar acolo le-au lăsat.

Iar acesta, la somn dulce,

Vine-acumarsăse culce,

Cu scufia-i țuguiată,

Bine învelit; și iată:

Ochii-i strînge, binișor,

Liniștit făcînd hor-hor.

Dar gîndacii, crițși crață,

Iute ies de sub matrață.

Cel din față-n pas destins

Nasul unchiului l-a prins.

Unchiul strigă: „Bau!! Ce-i asta?!!”

Și-și apucă-n mîini năpasta.

Îngrozit de-așa manej,

Din pat sare val-vîrtej.

„Hîș!”pe ceafă-i unul iară,

De picior l-apuc-o ghiară;

Mișunăși zbîrnîie,

Zboară, pretutindeni e.

Unchiul, la nevoie-acu’,

Îi ucise cum putu;

Cu papucul, lovind bine,

A scăpat de ei, în fine.

Izbuti sănimicească

Gîdilarea gîndăceascâ.

Ochii-nchide, liniștit,

Și din nou a ațipit.

Asta-a cincea poznăfu,

Dar a șasea vine-acu’.

A ȘASEA POZNĂ

În frumosul timp de Paști,

Cînd brutarii cei măiaștri’

Fac copturi și pun la cale

Dulcile zaharicale,

Max și Moritz chibzuiră

Și-amîndoi se învoiră

Aste lucruri, cu silință

Săle ia în folosință.

Dar brutarul prost nu e:

Brutăria încuie.

Cine vrea sășterpelească,

Prin coș, musai sătrudească.

Raci!! băieții, berbeleac,

Negri ca doi corbi se fac.

Puff!! Și cad drept în lădoi,

La făina cea de soi.

Ca și creta s-au albit

Cînd dintr-însa au ieșit.

Sus pe poliță, cu drag,

Covrigeii îi atrag.

Crac!! s-a rupt scaunu-n trei.

Pleosc!! și în aluat cu ei.

Iar în cocă-mbrobodiți,

Statui jalnice-i zăriți.

Dar brutarul, vai, sosește

Chiar acum, și-ndat’zărește

Cele douăpușlamale,

Hoții de zaharicale.

Și-un-doi-trei, ce vorbămultă,

Douăpîini din ei frămîntă.

Jarul arde cu mult spor –

Zdup! cu dînșii în cuptor.

Iar acuma, zdup! afară,

Căli-i crusta rumeioară.

„Sînt pierduți!”unii gîndesc;

Nicidecum! – căci mai trăiesc.

Și ronț-cronț, cu tot furișul,

Își mănîncăînvelișul.

Iarămaistrul cel brutar

„Doamne, fug!” strigă-n zadar.

Asta-a șasea poznăfu,

Dar a șaptea vine-acu’

ULTIMA POZNĂ

Vai vouă, Moritz și Max!

Doar o poznăv-a rămas.

Zău, la ce v-a folosit

Sacii cînd i-ați găurit?!

Uite-l pe țăran, săracu’,

Cum își duce-n spate sacu’.

Dar abia porni la drum,

Boabele îi curg duium.

Și se-oprește-n loc, mirat:

„Mii de draci! s-a ușurat!”

Cînd în grîne i-a zărit,

Tare s-a înveselit:

„Max și Moritz, derbedei,

Repede în sac cu ei!”

Ce călduri îi iau acuși,

Căci spre moarăse simt duși.

„Dom’ morar, ieșiți oleac’!

Măcinați la mine-un sac!”

„Fă-l încoa!”Și-n pîlnie

Scutur’ haimanalele.

Richerac și richerac

Merge moara tac-tac-tac.

Și uite-i pe fiecare

În praf fin și grăuncioare,

Ce le-nghit, făr’de habar,

Rațele lui dom’morar.

ÎNCHEIERE

Vestea-n sat cînd s-a aflat,

Nimeni nu s-a întristat.

Văduvioara blînd rosti:

„Eu de-atunci am zis, să știi!”

Iar dom’ Țapu: "Da, da, da!

Răii toți pățesc așa!"

"Iatăun exemplu-n plus!”

Dascălul Mieluțu-a spus.

Iar brutarul, cu folos:

„De ce-i omul lăcomos?!"

Chiar și bunul Fritz își zice

„Gluma proastăvezi ce-aduce?”

Doar bravul țăran socoate:

„Ce-mi pasăde-astea toate?!”

Mai pe scurt, în sus și-n jos,

Trece-un murmur bucuros:

"Am scăpat de-acum, se știe,

De reauafăcătorie!"