Numele trandafirului

Umberto Eco
Numele trandafirului

Prolog

La început era Cuvîntul și Cuvîntul era la Dumnezeu și Cuvîntul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu și datoria călugărului credincios este să repete în fiecare zi cu psalmodiantă umilință unicul și neschimbatul fapt al cărui adevăr de nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et in aenigmate și adevărul, mai înainte de a ne sta întreg în față, se manifestă treptat (și ce trepte greu de urcat!) în greșeala lumii, așa îneît trebuie să-i deslușim semnele credincioase chiar și acolo unde ele ne apar nedeslușite și amestecate parcă într-o voință pornită cu totul spre rău.

Ajuns la sfîrșitul vieții mele de păcătos, în vreme ce cărunt îmbătrînesc asemenea lumii, așteptînd să mă pierd în abisul fără de sfîrșit al divinității tăcute și pustii făcînd parte din lumina neschimbătoare a inteligențelor îngerești, ținut captiv acum cu trupul meu greu și bolnav în această chilie a iubitei mănăstiri din Melk, sînt gata să las pe această piele mărturia faptelor uimitoare și înspăimîntătoare la care mi-a fost dat să iau parte în tinerețe, repetînd verbatim tot ceea ce am văzut și auzit, fără a cuteza să trag din asta o învățătură, pentru a lăsa celor ce vor să vină (dacă Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor să-și arate puterea rugăciunea descifrării.
Fie ca Domnul Dumnezeu să mă învrednicească să fiu un martor prin care să poată transpărea întîmplările petrecute la abația căreia drept este și cu credință să nu i se rostească aici nici numele, la sfîrșitul anului întru Domnul 1327, cînd împăratul Ludovic a coborît în Italia pentru a reface demnitatea Sfîntului Imperiu Roman, potrivit dorinței Celui de Sus, și spre rușinea josnicului uzurpator simoniac și ereziarh care a pîngărit la Avignon numele sfînt al Apostolului (vorbesc de sufletul păcătos al lui Giacomo din Cahors, pe care necredincioșii l-au cinstit cu numele de Ioan al XXII-lea).
Poate că, pentru a înțelege mai bine evenimentele în care m-arn văzut amestecat, e bine să amintesc de lucrurile ce se petreceau în acest fragment de veac, așa cum am înțeles eu atunci, luînd parte la ele, și așa cum mi le amintesc acum, îmbogățite de alte povestiri, pe care le-am auzit după aceea -dacă totuși memoria mea va fi în măsură să reînnoade firul atît de numeroaselor și de încurcatelor întîmplări.

Încă din primii ani ai acelui secol, papa Clement al V-lea strămutase reședința apostolică la Avignon, lăsînd Roma pradă ambițiilor seniorilor locali, și treptat-treptat prea-sfîntul oraș al creștinătății devenise un circ, sau un lupanar, sfîșiat de luptele dintre mai-marii lui; își spunea republică, dar nu era, bîntuită de bande înarmate, supusă la violențe și la jafuri. Oameni ai bisericii, scăpați de sub controlul justiției seculare, comandau grupuri de răufăcători și tîlhăreau cu spada în mînă, făceau blestemății și puneau la cale tot felul de treburi murdare. Cum să împiedici ca acest Caput Mundi să redevină, pe drept cuvînt, ținta celor ce voiau să-și pună pe cap coroana Sfîntului Imperiu Roman, și cum să refaci demnitatea acelei împărății lumești care fusese dată cezarilor?
Iată deci că în 1314, cinci principi germani îl aleseseră la
Frankfurt pe Ludovic de Bavaria ca supremul conducător al Imperiului. Dar în aceeași zi, pe celălalt mal al Mainului, contele palatin de Rin și arhiepiscopul de Kb’ln îl aleseseră în aceeași demnitate pe Frederic de Austria. Doi împărați pentru un singur tron, și un singur papă pentru doi: situație care a devenit, întradevăr, fermentul unei mari dezordini.
Doi ani mai tîrziu, era ales la Avignon noul papă, Giacomo din Cahors, în vîrstă de șaptezeci și doi de ani, sub numele de Ioan al XXII-lea, și deie Domnul ca niciodată vreun pontif să nu mai primească un nume atît de potrivnic celor buni. Francez și credincios regelui Franței (oamenii de pe pămîntul acela păcătos sînt întotdeauna înclinați să slujească interesele alor lor și sînt neputincioși să privească la lumea întreagă ca la patria lor spirituală), el îl susținuse pe Filip cel Frumos împotriva cavalerilor templieri, pe care regele îi acuzase (cred că pe nedrept) de fărădelegi dintre cele mai josnice, pentru a pune stăpînire pe bunurile lor, cu complicitatea acelui ecleziast renegat. Intre timp, în toată istoria aceea se vîrîse Roberto de Napoli, care, pentru a-și păstra controlul asupra Peninsulei Italiene, îl convinsese pe papă să nu recunoască pe nici unul dintre cei doi împărați germani, rămînînd astfel căpitan general al statului Bisericii.

In 1322 Ludovic de Bavaria îl învinge pe rivalul său Frederic. Și mai înspăimîntat de un singur împărat decît fusese de doi, Ioan la excomunicat pe învingător, și acesta, drept răspuns, l-a denunțat pe papă ca eretic. Trebuie spus că, tocmai în anul acela, avusese loc la Perugia o mare adunare a călugărilor franciscani, iar generalul lor, Michele din Cesena, aprobînd argumentele „spiritualilor” (despre care voi mai avea prilejul să vorbesc), proclamase drept credință adevărată sărăcia lui Christos care, dacă ar fi posedat ceva împreună cu apostolii săi, s-ar fi folosit de aceasta doar ca usus facti. Nobilă hotărîre, menită să salveze virtutea și puritatea ordinului, dar ea a displăcut atît de mult papei, care, poate, vedea în ea un principiu ce ar fi pus în pericol chiar propriile pretenții, ca stăpîn al Bisericii, de a contesta Imperiului dreptul de a alege episcopi, propunînd, dimpotrivă, ca Sfîntul Scaun să aibă dreptul de a-l învesti pe împărat. Că acestea sau altele erau motivele care-l împingeau, Ioan a condamnat în 1323 propunerile franciscanilor prin bula Cum inter nonnullos.

Acela a fost momentul, îmi închipui, cînd Ludovic a văzut în franciscani, dușmani acum pe față ai papei, niște aliați puternici. Afirmînd sărăcia lui Christos, ei reîntăreau într-un fel ideile teologilor imperiali, adică a lui Marsilio din Padova și Giovanni din Gianduno. Și, în sfîrșit, nu cu multe luni înainte de evenimentele pe care le povestesc aici, Ludovic, care încheiase un acord cu învinsul Frederic, năvălea în Italia, era încoronat la Milano, intra în conflict cu familia Visconti, care însă îl primise bine, pornea asediul Pisei, îl numea vicar imperial pe Castruccio, duce de Lucea și Pistoia (și cred că rău făcea, pentru că niciodată n-am cunoscut om mai crud, în afară poate de Uguccione della Faggiola), și acum se pregătea să intre în Roma, chemat de Sciarra Colonna, seniorul locului.
Iată care era situația cînd eu – pe atunci novice benedictin în mănăstirea din Melk — am fost smuls din liniștea schitului de către tatăl meu, care lupta sub comanda lui Ludovic, fiind el nu cel mai neînsemnat dintre baronii lui, și care a socotit înțelept să mă ia cu sine ca să cunosc minunățiile Italiei și să fiu de- față cînd împăratul avea să fie încoronat la Roma. Dar asediul Pisei la prins cu grijile militare. Eu m-am folosit de asta ca să mă plimb, parte din plăcere, parte din dorința de a învăța, prin orașele Toscanei, dar viața aceasta liberă și fără chibzuință nu se potrivea, au gîndit părinții mei, unui adolescent hărăzit vieții contemplative. Și, după sfatul lui Marsilio, care prinsese drag de mine, au hotărît să mă dea pe lîngă un franciscan învățat, părintele Guglielmo (William, în limba lui) din Baskerville, care pornea o misiune ce avea să-l ducă să vadă orașe faimoase și abații străvechi. Am devenit astfel secretarul și discipolul lui în același timp, lucru de care nu aveam să mâ căiesc, întrucît am fost, alături de el, martorul unor întîmplări demne să fie consemnate, cum fac acum, întru știința celor ce aveau să vină.

Eu nu știam atunci ce căuta călugărul Guglielmo și, ca să spun adevărul, nu știu nici astăzi, și bănuiesc că nu știa nici el, mînat cum era de unica dorință de adevăr, și de teamă – pe care mereu am văzut că o nutrește — că adevărul nu era cel care-i apărea pe moment. Și poate că în anii aceia îndatoririle lumești îl îndepărtau de la studiile sale pe care le îndrăgea atît de mult. Misiunea cu care fratele Guglielmo era însărcinat mi-a rămas necunoscută de-a lungul întregului drum, sau mai bine zis el nu mi-a vorbit despre ea. Mai degrabă ascultînd frînturi din conversațiile pe care le-am avut cu abații mănăstirilor prin care ne opream, în drum, mi-am făcut o oarecare idee asupra naturii însărcinării sale. Dar nu am cunoscut-o pe deplin pînă cînd nu am ajuns la ținta noastră, cum voi spune mai pe urmă. Ne îndreptam spre nord, dar călătoria noastră nu a mers în linie dreaptă și ne-am oprit la diferite abații. S-a întîmplat așa că neam abătut spre apus, în timp ce ținta noastră ultimă se afla la răsărit, aproape urmînd linia montană care duce de la Pisa în direcția drumurilor spre San Giacomo, oprindu-ne într-un ținut pe care înspăimîn-tătoarele întîmplări, care s-au petrecut după aceea, mă îndeamnă să nu-l precizez prea limpede, dar ai cărui seniori erau credincioși Imperiului, și unde abații ordinului călugăresc se opuneau, de comun acord, papei eretic și corupt. Drumul a durat două săptămîni, cu mici pățanii, și în timpul acela am avut putința să-l cunosc (niciodată îndeajuns, cum îmi spun mereu) pe noul meu maestru.

In paginile ce urmează nu-mi voi îngădui să fac descrieri de persoane – decît dacă expresia vreunui chip, sau un gest, nu vor apărea ca semn al unui limbaj mut, dar grăitor — deoarece, așa cum spune Boethius, nimic nu este mai trecător decît forma exterioară, care se veștejește și se trece ca florile cîmpului la venirea toamnei, și ce sens ar avea să spun despre abatele Abbone că avea privirea tăioasă și obrajii palizi, cînd acum el și cei din jurul lui sînt țărînă, iar țărîna corpului lor este acum de culoarea pămîntie a morții (numai sufletul, după voința Domnului, strălucește ca o lumină și nu se va stinge în vecii vecilor)? Dar despre Guglielmo aș vrea să vorbesc, și asta o dată pentru totdeauna, pentru că la el m-au surprins chiar și trăsăturile lui aparte, și este dat tinerilor să se lege de un bărbat mai în vîrstă și mai înțelept nu numai din pricina farmecului vorbirii sau a ascuțimii judecății sale, ci și pentru forma învelișului din afară al trupului, care-ți devine foarte dragă, cum se întîmplă cu făptura tatălui, căruia-i cercetezi gesturile, mîhnirile și îi iscodești zîmbetul — fără ca vreo umbră de desfrîu să murdărească felul acesta (poate singurul neîntinat) de dragoste trupească.

Bărbații de pe vremuri erau frumoși și voinici (acum sînt niște copii și niște pitici), dar faptul acesta este doar unul dintre atîtea care mărturisesc nenorocirea unei lumi care încărunțește. Tinerețea nu mai vrea să învețe nimic, știința e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, niște orbi conduc alți orbi și-i fac să se prăbușească în prăpastie, păsările se avîntă în aer înainte de a fi început zborul, măgarul cîntă la liră, boii dansează. Măria nu mai iubește viața contemplativă și Marta nu mai iubește viața activă; Lea e stearpă, Rașela are privirea carnală, Cato frecventează lupanarele, Lucretiu devine femeie. Totul s-a abătut de la drumul său. Slavă Domnului Dumnezeu că în acele vremi eu am dobîndit de la maestrul meu dorința de a învăța și înțelegerea căii adevărate, care se păstrează chiar și atunci cînd cărarea e întortocheată.

Așadar, înfățișarea fizică a fratelui Guglielmo era în așa chip alcătuită, încît atrăgea atenția chiar și celui mai distrat observator. Statura lui o întrecea pe cea a unui bărbat obișnuit și era atît de slab, încît părea și mai înalt. Avea privirea ascuțită și pătrunzătoare; nasul, subțire și puțin curbat, dădea și el figurii sale expresia unuia care veghează, în afară de momentele de buimăceală despre care voi aminti. Și bărbia lăsa să se ghicească la el o voință puternică, chiar dacă fața alungită și acoperită de pistrui — cum am văzut adesea la cei născuți între Hibernia și Northumbria – putea uneori să exprime nesiguranță și uimire. Miam dat seama cu timpul că ceea ce părea nesiguranță era în schimb numai curiozitate, dar la început știam prea puțin despre această calitate, pe care o credeam mai degrabă o înclinație a sufletului lacom, socotind că sufletul chibzuit nu trebuie să se hrănească cu așa ceva, înfruptîndu-se numai cu adevărul, care (gîndeam) se cunoaște chiar de la început.

Băiețandru cum eram, lucrul care mi-a atras numaidecît atenția la el au fost unele smocuri de păr gălbui care-i ieșeau din urechi și sprîncenele lui stufoase și blonde. Putea să aibă cincizeci de primăveri și era deja foarte bătrîn, dar își mișca trupul său neobosit cu atîta sprinteneală, că adesea mă obosea. Energia lui părea nesecată cînd îl cuprindea un exces de activitate. Dar, din cînd în cînd, de parcă spiritul său vital ar fi dat îndărăt, cădea în momente de inerție, și l-am văzut stînd ore în șir pe culcușul lui din chilie, rostind cu greutate niște cuvinte monosilabice, fără ca vreun mușchi să i se contracte pe față. în acele momente în ochi îi apărea o expresie goală și absentă, și aș fi bănuit că era sub puterea vreunei substanțe vegetale care poate să dea năluciri, dacă evidenta măsură care controla viața lui nu m-ar fi silit să alung gîndul acesta. Totuși, nu pot să nu spun că în timpul călătoriei se oprise uneori la marginea unui cîmp, la poalele unei păduri, ca să culeagă vreo iarbă (cred că întotdeauna era aceeași), și începea s-o mestece cu figura absorbită. Unele frunze le lua cu el și le mînca în momentele de mare încordare (și am avut destul de multe în abație!). Cînd l-am întrebat o dată despre ce era vorba, a spus, zîmbind, că un bun creștin poate învăța uneori și de la necredincioși, iar cînd i-am cerut să gust și eu din ierburile acelea, mi-a spus că, la fel ca în oratorie, tot așa există și pentru cei simpli tot felul de paidikoi, de efebikoi și de gynaikoi și așa mai departe, și de aceea ierburile care sînt bune pentru un bătrîn franciscan, nu sînt bune și pentru un tînăr benedictin.

In timpul cît am stat împreună nu am avut prilejul să ducem o viață prea ordonată; chiar și în abație vegheam noaptea, iar ziua cădeam de oboseală și nu luam parte cum trebuie nici la slujbele religioase. Cu toate acestea, rareori rămînea treaz după completa, și avea obiceiuri cu măsură. Uneori, cum s-a întîmplat la abație, își petrecea toată ziua preumblîndu-se prin grădină, cercetînd plantele de parcă ar fi fost crisopraze sau smaralde, și l-am văzut învîrtindu-se pe la cripta tezaurului, privind o casetă bătută cu smaralde și crisopraze de parcă ar fi fost o tufă de ciumăfaie. Alteori, stătea o zi întreagă în sala mare a bibliotecii răsfoind un I manuscris de parcă n-ar fi căutat altceva decît plăcerea lui | (cînd în jurul nostru se înmulțeau cadavrele călugărilor uciși în mod îngrozitor). într-o zi l-am găsit plimbîndu-se în grădină fără nici un motiv vizibil, ca și cum nu ar fi trebuit să dea socoteală lui Dumnezeu de faptele sale. La seminar mă învățaseră un cu totul alt fel de a-mi împărți timpul, și i-am spus-o. El mi-a răspuns că frumusețea cosmosului este dată nu numai de unitatea în varietate, ci și de varietatea în unitate. Mi s-a părut un răspuns dictat de o practică lipsită de instrucțiune, dar am învățat, după aceea, că oamenii de pe meleagurile lui definesc adesea lucrurile în chipuri în care pare că forța de iluminare a minții are un rol din cale-afară de mic.

În perioada pe care am petrecut-o în abație, i-am văzut întotdeauna mîinile acoperite de praful cărților, de aurul miniaturilor încă ude, de substanțele gălbui pe care le atinsese în spitalul lui Severino. Părea că nu putea gîndi decît cu mîinile, lucru care, pe vremea aceea, îmi părea mai potrivit unui mecanic (și fusesem învățat că mecanicul este moechus și comite adulter față de viața intelectuală cu care ar trebui să se unească într-un neîntinat matrimoniu); dar și atunci cînd mîinile sale atingeau lucruri foarte delicate, precum anumite codice cu miniaturile neuscate încă, sau pagini mîncate de vreme și sfărîmicioase ca azima, poseda, cum mi s-a părut, o nemaipomenită delicatețe dea apuca cu degetele, aceeași pe care o folosea cînd umbla cu mașinăriile lui. Voi spune, deci, că omul acesta ciudat ducea cu el, în sacul lui de călătorie, instrumente pe care nu le mai văzusem niciodată pînă atunci, și pe care el le numea minunatele lui mașinării. Mașinăriile, spunea, sînt rezultat al artei, care este maimuța naturii, și din ea reproduc nu formele, ci însăși operația. Astfel mi-a explicat minunile orologiului, astrolabului și magnetului. Dar la început m-am temut că este vorba de vrăjitorie, și m-am prefăcut că dorm în unele nopți senine în care el se punea (cu un ciudat triunghi în mînă) să cerceteze stelele. Franciscanii pe care-i cunoscusem în Italia și în țara mea erau oameni simpli, adesea fără știință de carte, dar el m-a uluit cu înțelepciunea sa. Mi-a spus însă, zîmbind, că franciscanii din insulele lor erau altfel făcuți: „Ruggiero Bacone – spunea el despre Roger Bacon, pe care eu îl venerez ca pe un maestru, ne-a învățat că planul divin se va folosi într-o zi de știința mașinilor, care este magie naturală și sfîntă. Și într-o zi, folosind forța naturii, se vor putea făuri instrumente de navigație care vor face ca navele să meargă doar cu un singur homine regente, și mult mai iute decît cele mînate de vele sau de vîsle ; și vor fi altele care
«ut sine animale moveantur cum impetu inaestimabili, et instrumenta volandi et homo sedens in medio instrumentis revolvens aliquod ingenium per quod alae artificialiter composita aerem verberent, ad modum avis volantis». Și instrumente foarte mici care să indice greutăți infinite și vehicule care să ne îngăduie să umblăm pe fundul mării”.

Cînd l-am întrebat unde erau aceste mașini, mi-a spus că ele fuseseră făcute în Antichitate, și unele chiar în timpurile noastre. „în afara instrumentului pentru zburat, pe care nu l-am văzut, dar cunosc un înțelept care l-a gîndit. Și se pot necăjești dacă nu există încă, pentru că nu însemnează că nu vor fi. Și eu îți spun că Dumnezeu vrea ca ele să fie și, desigur, de există, sînt în mintea lui, chiar dacă prietenul meu din Ockham neagă că ideile există în felul acesta, și nu pentru că putem să ne înstăpînim asupra divinei naturi, ci tocmai pentru că nu-i putem pune nici o limită.” Nu a fost aceasta singura propozițiune contradictorie pe care l-am auzit rostind-o, dar și acum, cînd sînt bătrîn și mai înțelept decît atunci, nu înțeleg în întregime cum putea să aibă el atîta încredere în prietenul său din Ockham și să jure, în același timp, pe cuvintele lui Bacon, așa cum obișnuia să facă. Este totuși adevărat că acelea erau timpuri întunecate în care un om înțelept trebuia să gîndească la lucruri aflate în contradicție între ele.

Iată, am spus despre fratele Guglielmo lucruri poate fără rost, adunînd oarecum de la început impresiile dezlînate pe care le-am avut atunci despre el. Cine a fost el, ce a făcut, vei putea deduce mai bine, bunul meu cititor, din toate cîte le-a făcut în zilele pe care le-am petrecut în abație. Și nici nu ți-am făgăduit o descriere completă, ci o înșiruire de fapte (asta da) uluitoare și cumplite. Cunoscîndu-l astfel zi de zi pe maestrul meu și petrecînd lungile ore de umblat în foarte lungi discuții despre care, după caz, voi vorbi puțin cîte puțin, am ajuns la poalele muntelui pe care se ridica abația. Și iată că acum, cum făceam noi atunci, povestea mea se apropie de ea. Și fie ca mîna mea să nu tremure în încercarea de a spune ce s-a întîmplat după aceea.

aici puteti vedea filmul....................https://latimp.eu/numele-trandafirului-1986-online-subtitrat-romana/

si asculta piesa de teatru............https://latimp.eu/?s=numele+trandafirului

download carte...adăugat link nou